Mai demult, pe
vremea cât am stat la Cluj pentru radioterapie, prietena la care am locuit o
vreme, pe nume Elena, m-a rugat s-o însoțesc până la o biserică unde slujea un
părinte tare aproape sufletului ei.
Avea ea un of la
inimioară și voia să se confeseze acelui părinte, față de care avea
un respect deosebit. O ajutase să treacă peste perioada chimioterapiei, care-i
dăduse în afară de cumplitele grețuri și slăbiciuni de tot felul și un soi de
deprimare și mari bătăi de cap și de suflet. Așadar căpătase o
încredere extraordinară în harul lui.
Elena este o
persoană cu un suflet deosebit, dar care nu a avut șansa unei educații primite
de acasă și nici a unui cămin călduros în timpul copilăriei ei.
Părinții, s-au
pierdut de tineri și a fost nevoită să aibă grijă și de frații și surorile ei
mai mici, deci se poate spune cu mâna pe inimă că nu a dus-o chiar pe roze.
Bineînțeles că am
însoțit-o. Am ajuns acolo la sfârșitul liturghiei. Părintele, un tip cam la
treizeci, treizeci și ceva de ani, părea deschis și destupat la minte.
S-a bucurat tare să
o vadă pe Elena. Ea i-a povestit între patru ochi baiul pentru care vroia să-l
vadă. Apoim-a prezentat și pe mine ca fiind o foarte bună prietenă de-a ei, de
la Suceava, aflată cam în aceeași situație cu ea și pe care o găzduiește pe
perioada radioterapiei.
Părintele
a simțit nevoia unei clarificări la care să fiu și eu părtașă și
a spus cam așa:
- Uite Elena cam
cum stă treaba: Dumnezeu e părintele nostru și noi suntem copiii lui. Dacă noi
nu ascultăm, Dumnezeu ne ceartă și ne dă câte o încercare mai mică. Dacă
noi tot nu ascultăm, Dumnezeu ridică vocea la noi și ne dă câte o încercare mai
mare. Și dacă noi tot suntem îndărătnici și nu vrem să ascultăm, Dumnezeu ne
bate și ne pedepsește, uneori cu o boală ca asta.
I-am zâmbit cu
iubire părintelui și l-am rugat să nu se supere pe mine, dar vreau să-l
contrazic. I-am spusparcă, cam așa:
- Vă rog frumos să
nu vă supărați pe mine și să-mi dați voie să vă contrazic!
De când am aflat de
această boală m-am tot întrebat cum oare Dumnezeu care e mare și bun îngăduie
așa ceva și am ajuns la o concluzie.
Haideți să pornim
de la aceeași premisă și anume că Dumnezeu e Tatăl nostru și noi suntem copiii
lui. Și pentru ca să înțelegem un pic mai bine hai să facem o
analogie la felul în care mă comport eu ca părinte.
Sunt mamă și am un
copil. Îmi trimit copilul la școală și-i spun: ”Dragul mamei, uite, există două
drumuri pe care poți ajunge până la școală. Unul este drept și lipsit de
pericole și te sfătuiesc să-l alegi pe ăsta. Celălalt e plin de suișuri, de
coborâșuri, de fel și fel de pericole și tentații, dar se poate ajunge și pe
acolo la școală.”
Apoi las copilul să
plece la școală și-mi văd de treburile mele. Copilul ce face? Pleacă la
școală. Alege inițial drumul bun, dar după un timp, fie de plictiseală, fie din
curiozitate, poate îndemnat de altcineva sau mai știu eu din ce alt considerent
o ia pe celălalt drum.
Se impiedică, cade,
își rupe o mână, un picior, îi curge sânge.
Care e condiția ca
eu, părintele lui să-l fac bine? Să ia legătura cu mine, să se întoarcă cumva
și să-mi spună: ”Mamă, iartă-mă! Știu că am greșit. Știu că mi-ai spus să nu
merg pe drumul ăla, pentru că s-ar putea să nu-mi fie bine. Acum te rog
iartă-mă și ajută-mă!”
Ce fac eu părintele
lui, care-l iubesc din toată inima? Îl iert, îl oblojesc și fac în
așa fel încât să-l vindec.
Așadar Dumnezeu nu
ne dă boală, El doar ne scoate din boală.
Dumnezeu ne-a dat
liberul arbitru, dreptul de a alege singuri pentru noi.
Boala ne-o facem
noi cu alegerile noastre proaste, cu fricile noastre izvorâte din credință
puțină, frici fără o bază reală, care știu să urzească tot felul de filmulețe
de groază, ce încep să ruleze la un moment dat defectuos din căpușoarele
noastre.
Ceea ce mi-ati spus
dumneavoastră, părinte, extrapolat la povestioara mea, s-ar putea traduce cam
așa: eu îi prezint copilului opțiunile, după care îl las să plece la școală și
pornesc pe urmele lui. Constat că a făcut un pas mai în laterală și-mi notez,
apoi alt pas considerat nelalocul lui și iar mi-l notez. În final observ că a
luat-o pe drumul greșit, mă duc la el îi rup o mână, un picior, apoi îmi scot
un briceac și-l crestez frumos ca să-l doară și să curgă sânge.
După aceea îi
spun:”Vezi, asta e pedeapsa care ți-am dat-o pentru că nu m-ai ascultat.” El
își cere iertare și eu, în imensa-mi generozitate decid să-l fac bine și tot eu
scot din buzunar ac, ață, atele și-l oblojesc și repar.
Parcă nu se
potrivesc toate aceste imagini între ele părinte, nu credeți?
La care părintele
mă ia de mână și privind-o pe Elena îi spune:
- Elena, Dumnezeu
te iubește și ți-a trimis în calea ta un înger.
Apoi se întoarce
către mine și-mi spune:
-Vaaaaai, doamnă.
Dar ce frumos povestiți! Mai stați la Cluj, că aș mai vrea să povestesc cu
dumneavoastră?
M-au trecut fiori
pe șira spinării, m-am aplecat și am sărutat mâna părintelui și i-am mulțumit.
Din păcate n-am mai
povestit cu el nici până atunci și nici de-atunci încoace. Dumnezeu știe de ce…
(Articol publicat la 20.03.2014 în Curentul Internațional - http://www.curentul.net/2014/03/20/parintele-de-la-cluj/)
