sâmbătă, 31 mai 2014

Pusi

În ultima vreme m-am gândit tot mai des la Pusi. 

Cine era Pusi?

Pusi era un pisoiaș mic, drăgălaș și drăguț, cum numai pisoii maidanezi, cu blăniță ca de tigru și ochi de un verde-smarald pot fi.

Și ce poți face când un gând îți vine repetitiv în minte? Mai nimic, te oprești din tot ce faci și purcezi la o mică introspecție și o scurtă analiză a gândului.

Era o zi toridă de vară, cum au fost aproape toate zilele pe care mi 
le amintesc din perioada cât am stat în Alger.

Locuiam undeva într-un cartier special amenajat pentru străini, un pic mai în afara orașului. Era o zonă superbă Pentru mine și fratele meu era echivalentul paradisului pe pamânt.
Îmi amintesc că blocul era văruit în alb, foarte curat și că toate doamnele locatare aveau mușcate la fiecare balcon, doamne venite din Belgia, România, Suedia, Franța, Ungaria...
Aceste soții ale domnilor aciuați prin aste părți de lume cu diverse treburi, erau toate, fără excepție, preocupate doar de creșterea și educarea odraslelor lor, cu îngrijitul florilor, cu studierea feluritelor împletituri scoase din revistele de specialitate, pe care și le achiziționau săptămânal pentru a-și alimenta imaginația și mai apoi îndemânarea.
Iar pentru ca să-și stimuleze creativitatea, doamnele făceau fel de fel de inovații culinare bazate pe  bogata varietate de fructe și legume cu care făcuseră cunoștință și cu care nu se întâlniseră niciodată până atunci în existența lor.
Și toate aceste activități se desfășurau în tihna sporovăielilor zilnice din jurul cafeluțelor de dimineața și de după-amiază, în jurul cărora obșnuiau să se strângă, spre a mai împărtăși impresii de peste zi.

Noi, copiii, ne jucam afară cât era ziulica de lungă și lungă mai știu că era.

Lângă bloc, despărțită de o alee ce urca și descria un arc de cerc înspre dreapta, se afla și o casă a unor băștinași algerieni ce aveau treisprezece copii. 
Casa era neîmprejmuită și era poziționată undeva mai sus față de bloc.
În spatele casei, undeva într-o vale, erau, una lângă alta, o grădină de zarzavat și o grădină de flori pe lângă care trecea o cărare, când mai lată, când mai îngustă.  
Cărarea se continua cu o alee flancată de smochini, ce ducea într-un drumușor de vreo 5 kilometri, care ajungea până în drumul mare, cum obișnuiam noi să-l intitulăm. 
Dacă treceam de grădina de zarzavat, dădeam de bălării care ne ajungeau și până la brâu, pe alocuri. Pe acolo ne spusese mama să nu trecem fiindcă erau bântuite de o groază de șerpi. Nu știa sărmana cum să ne mai îngrădească mental, pentru a nu ne apuca să mergem teleleu Tănase chiar peste tot pe unde vedeam cu ochii.
Odată trecuți de bălăriile care ne ridicau întotdeauna părul de pe cap și ne făceau pielea de găină, nimeream într-un pâlc de palmieri înalți până la cer și plini cu banane la care puteai ajunge doar cu gândul. 
Trecuți și de palmieri, sub ochii nostri se întindea o bucată de pământ arid, de culoarea carămidei, acoperit pe alocuri de pâlcuri de iarbă uscată și care nu se termina din punctul nostru de vedere nicăieri. Știam cumva că și pe aici se poate ajunge în drumul mare și ne-am încumetat să pornim înspre linia orizontului într-o bună zi, dar niciodată n-am văzut unde e capătul, nici după o jumătate de zi de mers. Ne-am întors după un răstimp, pentru că nu știam dacă se făcuse de ora mesei și nu vroiam ca mama să se îngrijoreze dacă ne-ar fi strigat la masă și noi n-am fi auzit ca să răspundem.
În eventualitatea în care îți trecea prin gând să mergi pe cărare, ca oamenii, constatai că la un moment dat ea se lățea într-o zonă situată în dreptul casei, în partea din spate a acesteia.
Aici, în partea din dreapta era o magazie de ustensile, iar în stânga era o gradină cu flori exotice care îți încântau ochii și îți îmbiau toate simțurile cu parfumul lor. N-am aflat niciodată cum se numesc acele frumoase flori pentru că nici nu ne interesa și nici nu cred că am fi înțeles mare lucru din corcitura de limbă formată din asocierea de cuvinte din toate limbile pământului, pe care o vorbeam noi copiii, pentru a ne înțelege între noi.

Acolo, în acea zonă mai lată a cărării, l-am întâlnit într-o bună zi, pe Pusi: un pisoiaș adorabil, de care toți copiii, de toate naționalitățile ne-am îndrăgostit definitiv, irevocabil și pe loc. A fost fără doar și poate un coup de foudre unanim, dar care nu ne-a dezbinat, așa cum poate s-ar fi întâmplat dacă eram ceva mai mărișori. Toți însă aveam vârste cuprinse între doi și opt anișori și eram vrăjiți de fragilitatea, gingășia și frumusețea unei vieți noi și atât de plăpânde.

Am ales să colaborăm între noi, să facem echipă și să-l creștem și educăm pe Pusi, așa cum se cuvine. Iar când eram cu Pusi, timpul rămânea nemișcat, se oprea în loc și nu mai știam pe ce lume suntem. Doar iubire, de o puritate greu de descris în cuvinte, se revărsa între noi și curgea cu dezinvoltură, nonșalanță, fluiditate și un firesc nemaipomenit.

După o vreme, am hotărât noi că a cam venit momentul să aflăm cine e stăpânul lui Pusi.

Și cu o înțelepciune pe care acum mi-e greu s-o înțeleg, am decis toți să ne așezăm într-un cerc, să-l punem în mijloc pe Pusi și să-l lăsăm pe el să aleagă, iar cel spre care s-ar fi îndreptat, cel ales, să fie declarat stăpânul pisoiului.

Ce nu pot uita este sentimentul pe care îl aveam când priveam acel pisoiaș, felul în care simțeam, trăirea și intensitatea trăirii.

Era de ca și cum pieptul mi s-ar fi despicat în două și iubirea îmi curgea din inimă, fierbinte înspre el, o iubire ce mă copleșea și mă topea în final în privirea lui.

Și cum ne uitam noi toți țintă la el și el la noi, după o vreme în care și-a tot plimbat privirile către noi, a pornit înspre mine și culmea, din acel moment m-a urmat peste tot pe unde mă purtau pașii.

Da. Iubirea atrage. 

Atragem ca magneții tot ce iubim cu inima deschisă. 
Iar în funcție de intensitatea cu care iubim, tot ce iubim ajunge mai aproape sau mai departe de ființa noastră.

Cred că asta o fi vrând subconștientul să mă reînvețe.

Poate că poveștile mele sunt puerile, poate că nu mă exprim prea elevat...

Consider însă că lecțiile pe care viața ni le predă sunt simple, atât de simple că nu simt nevoia să le complic și să le îngreunez, povestindu-le într-un limbaj mai alambicat, care în final să aibă menirea de a face ca nimeni să nu mai înțeleagă absolut nimic.

Să ai parte de iubire îți doresc!

Conquistador

Cetatile cele mai ravnite nu se cuceresc poruncind portilor lor sa se deschida.



E nevoie de strategie, de truda, de vointa si determinare pentru cucerirea lor.

Daca nu esti dispus sa-i escaladezi zidurile e poate pentru ca undeva, in mintea si inima ta consideri ca nu se merita.

Cu toate astea, daca tu consideri ca e de prisos efortul nu inseamna ca cetatea nu e suficient de valoroasa, ci doar ca e sortita altcuiva mai curajos sau mai putin las sa o ingenuncheze, ca mai apoi sa o faca sa infloreasca.

Sau poate ca ti-e menita tot tie s-o cuceresti, dar un pic mai tarziu...

O cafeluță colțuroasă... fără colțuri... :)

De multe ori când am fost supărată am decis că e bine să fiu colțuroasă, tăioasă și rea...fiindcă altfel m-aș fi transformat în bătaia de joc a celor care ar fi profitat de bunătatea mea. Atâta mă ducea capul, atâta puteam pricepe la momentul ăla.
Acum îmi dau seama de inutilitatea pierderii energiei canalizate în acest sens.
Toate războaiele se duceau în și cu mine. Cei din jur luau ca atare toate toanele mele și treceau peste ele cu o durere firească la pălărie - fie vorba între noi, ce altceva ar fi fost normal să facă?

Între timp am înțeles că percepțiile noastre sunt diferite.

Am priceput că dacă eu gândesc că altul a gândit într-un anume fel, e doar proiecția gândului meu asupra lui și că s-ar putea ca el să nu aibe nici în clin nici în mânecă cu filmul meu de la mansardă.

Am înțeles într-un final că regăsim în celălalt doar ce recunoaștem în noi și că ce recunoaștem în noi și nu ne place e exact lecția care ni se predă și la care ar trebui să lucrăm.

Și-odată identificată și rezolvată hiba, toate lucrurile își reiau mersul lor firesc, fără a fi nevoie să scot colții ca să bag în sperieți toți oamenii din jurul meu, oameni care de fapt mă iubesc, sau nu, dar oricum n-au nimic de împărțit cu mine.

Un început de săptămână miraculos  îți doresc!

Ție și ție și ție și ție, dar mai ales...ție !!!

Oana Denis Rotariu,
dimineața...

miercuri, 28 mai 2014

De ce ne părăsesc bărbații

Eu sunt mare ascultator de radio. Îmi ține tovărășie când trebăluiesc prin casă și-mi place compania lui. 

Astazi în timp ce pregăteam prânzul, aud că bărbații maturi își părăsesc partenerele pentru a-și lua companioane din rândul celor mai tinere, bun prilej ca să mă întreb: oare de ce?

Noi doamnele vom arăta cu degetul înspre ei, vom pasa problema cu totul în ograda lor si vom spune că și-a luat una pentru că era mai tânără.
Aparent, motivul pare că stă în picioare și așa este.

Nu contest că doamnele tinere arată mult mai bine, dar nu cred să fie ăsta adevăratul motiv pentru care domnii pleacă, fug, dau bir cu fugiții și se aciuează în brațele unei doamne mai tinere.

Da, ei caută partenere mai tinere, pentru că acele doamne încă n-au apucat să se acrească, să-și creeze un egou exacerbat așa încât să se considere burici ai Pământului, care să aibă dreptate în orice subiect abordat, orice situație dată, să aibă o opinie personală de necontestat despre orice.

Ele nu mai fac altceva decât să-și alimenteze în fiecare zi egourile. 

Copiii lor trebuie să meargă la cele mai bune școli, nu pentru a-și asigura un viitor mai bun (asta e o chestiune de noroc, de șansă și nu ține neapărat numai de pregătire). Ei trebuie să meargă la acele scoli pentru ca mămicile lor să aibă cu ce se lăuda și să se poată bate cu pumnii in piept.  Nu contează de fapt că ei, sărăcuții, iși doresc cu totul altceva și-s mereu nefericiti.

Acasă, asemenea doamne au grijă ca fiecare lucru să fie perfect în ordine și e mare tragedie dacă nu stau toate în felul în care dictează domniile lor. 
Casele lor au devenit muzee, în care dacă intri te așezi stingher într-un colțișor, să nu deranjezi, să nu faci dezordine sau mizerie, pentru că se supără doamna casei.
Și de-atâta strădanie și atâta perfecțiune nici nu e de mirare că la un moment dat domnilor să li se aplece de atâta bine. 

Bărbații, de fapt, atunci când ajung acasă, caută doar un suflet cald, pe cineva care să-i înțeleagă, care să le așeze ceva călduț în farfurie, în suflet și în pat și nu fițe și perfecțiuni închipuite.

Puteți să mă contraziceti, puteți să mă acuzați de misoginism.
Cu toate astea eu voi rămâne o feminista convinsă, care pledez în felul meu pentru feminitate, dar pentru feminitatea autentică și nu cea dobândită pe la saloanele de înfrumusețare pe unde suntem nevoite să mai trecem din când în când.



Și-una peste alta, nu voi regreta niciodată tinerețea trecută în favoarea experienței acumulate. 

De ce ne părăsim bărbații?

Poate vă mai amintiți că în urmă cu ceva vreme am scris un, să-i spunem eseu, pe tema: ”De ce ne părăsesc bărbații?”

Pe lângă criticile și laudele de rigoare, am primit și o invitație-provocare și anume să scriu și cealaltă variantă, adică : ”De ce ne părăsim bărbații?”

Ei bine, astăzi am găsit îndrăzneala necesară de a ataca subiectul, de altfel mai mult decât sensibil, fiindcă femeie fiind, mă găsesc într-o postură ușor ingrată.

Am început simplu și cu începutul întrebându-mă: ”Chiar așa, oare de ce-și părăsesc femeile bărbații?”

M-am decis să studiez cazurile mai puțin evidente, cum ar fi cele ale adulterului sau ale violențelor conjugale.

În urma studiilor de caz plăsmuite cu dibăcie de creierașul meu obișnuit să croșeteze povestioare de tot soiul, am constatat că femeile își părăsesc bărbații cu mult mai greu decât aceștia sunt dispuși să o facă.

De ce? Poate pentru că femeia prin natura ei are nevoie de stabilitate, de căldura unui cămin unde să-și reverse preaplinul de tandrețe și de iubire cu care e dotată și pentru care e dispusă să îndure suferințe și umilințe de neînchipuit.

Acceptă cu ușurință și de buna voie să devină vioara a doua, să-și susțină consortul în carieră și în dezvoltarea lui personală, cu toate corvezile pe care aceste lucruri le presupun și cu care vin la pachet. 

Pentru o închipuită armonie și echilibru a căminului conjugal se obișnuiește să digere mai mici sau mai mari mojicii, aroganțe sau mai rău neglijențe ale bărbatului de lăngă ea.

Oricât de multă pregătire sau educație ar avea, ușor-ușor se transformă din iubită, amantă și prietenă în menajeră, bucătăreasă, confidentă, mamă...chiar dacă uneori acest statut se extinde de la grija față de copii la cea față de soț.

De dragul copiilor și a confortului lor financiar se obișnuiește să tot ”lase de la ea”, așa cum i s-a inoculat de mică că e bine să o facă o soție ascultătoare, pentru binele căsniciei ei.

Și în tot procesul ăsta se pierde zi de zi...pe ea. Dar până când?

Până când se pierde de tot sau până când se trezește la realitate.

Și-odată trezită de-a binelea, conștientizează cam cât de mare e prețul pe care-l plătește și cam cât de distorsionată este imaginea pe care ea însăși și-o proiectase cu dibăcie, asupra căsniciei ei. 

Și-atunci găsește curajul să se uite și la ea și se regăsește lipsită de puteri, nudă de senzualitate și de feminitate, iar dacă e suficient de curajoasă, pleacă.
Pleacă mâncând pământul unde vede cu ochii, înfruntând cu stoicism criticile gurilor clevetitoare care se hrănesc din senzaționalul unor astfel de deznodăminte nefericite.


Dacă veți îndrăzni să întrebați pe oricare din femeile din viața voastră dacă măcar o dată s-au regăsit în una din ipostazele amintite de mine și dacă veți fi suficient de norocoși să primiți un răspuns sincer, veți constata, unii dintre voi poate cu stupoare, că răspunsul este inevitabil și din nefericire...DA.

marți, 27 mai 2014

Suvenir


Mi-am ars rănile 
Sufletului
Și cenușa lor
Ți-am suflat-o
În ochi.
Și de atunci...

Doar ochii tăi
Mai păstreaza
Amintirea ...
Dragostei noastre.

O cafea...roz...

Te invit să bem o cafeluță în lumina unui  răsărit roz, care să-ți inunde și să-ți umple inima de iubire și de bucurie.

Ne ferim de iubire de teama de a nu fi răniți.

Iubirea necondiționată, adevărata iubire, n-a rănit pe nimeni, niciodată.


Iubește și bucură-te!


Nu fă din iubire un târg și nu-l împovăra pe cel/cea care ți-a trezit iubirea cu așteptările tale!

Ele sunt singurele care te dezamăgesc, te umplu de resentimente și de amărăciuni și n-au nicio legătură cu iubirea.


Iubim cu inima și gândim cu mintea, așa încât iubirea n-are rațiune și nici mintea n-are emoții.


Nu încerca să le pui pe ambele în aceeași ecuație pentru că nu vei ajunge nicăieri și fă în așa fel încât să nu-ți umilești sau încătușezi iubirea cu judecăți, prejudecăți sau așteptări de tot felul!

O superbă zi roz, îți doresc! Și ție...

duminică, 25 mai 2014

Elogiu unei prietenii sublime

Despre prietenie s-au spus, scris și cântat multe.

Ce înseamnă prietenia pentru mine? Prietenia e unul din bunurile cele mai de preț pe care cineva le poate avea.

Atâtă vreme cât am parte de prietenie, iubire și credință, din punctul de vedere al sufletului mă pot considera un om complet.

Prietenia este mai mult decât un sentiment, e o punte de legătură care unește pe veșnicie două suflete care se prețuiesc. 

E un sentiment frumos, sacru, curat, sublim, măreț, desăvârșit, care merită înălțat pe piedestalul cel mai înalt al trăirilor omenești.

Sunt o privilegiată a sorții.

O spun ori de câte ori am ocazia, mulțumesc și sunt recunoscătoare pentru toate, dar și pentru prieteniile minunate pe care am onoarea să le port la reverul inimii mele.

Și ca exemplu că ceea ce vorbesc nu e din povești sau din imaginația sau închipuirea mea vastă, am ales să vă dau ocazia de a lectura mesajul de ”La mulți ani!” pe care mai mult decât prietena mea care e în Canada de zece anișori mi l-a trimis via email, mesaj care m-a înobilat, bucurat, impresionat, fericit și îmbogățit.

Mulțumesc că ești, draga mea Micșunea dragă! Te iubesc sunt două cuvinte mult prea searbăde pentru a putea transmite ce simt eu pentru tine...și acum și pentru toți ai tăi...

Vă iubesc și vă prețuiesc peste măsură!

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!



”Dragutza cu palariutza : Happy Birthday!!!!! 

Dupa ce mi-am batut capul o dupa-amiaza ce aranjament floral sa-ti trimit, am ajuns la concluzia clara ca si cel mai scump dintre ele va pali in fata buchetului ales de Doru tau.

Dupa ce-am ascultat ore in sir cintece de dragoste si citit declaratii si urari pentru prieteni de ziua lor, am ajuns la concluzia ca nimic nu poate spune sau cinta ce simt eu pentru tine.

Asa ca voi fi autentica, spunindu-ti din suflet: Te iubesc surioara mea draga!

Viata e o alegere, dar dragostea nu.

N-am ales sa te iubesc, sa te pretuiesc ca pe cel mai rivnit si invaluabil talisman c-am vrut, nu iubitica mea, tu, prin felul tau de-a fi, vesela si exuberanta, calda si afectuasa, sincera si dreapta m-ai cucerit acu multa vreme.

Si anii n-au facut decit sa ne apropie mai mult, distanta ne-a facut sa ne dorim mai mult.

Ai trecut prin clipe grele, dar asa cum spuneai ele te-au facut sa realizezi ceea ce esti, te-au slefuit si acum stralucesti, nu numai pentru mine ci pentru toti iubitorii de adevar si frumos.

Ai devenit complexa, inteleapta, cautind si gasind dedesupturile ingropate in praf si ignorate prin graba cotidiana, le-ai adus la lumina si le-ai dat un nume, amintindu-ne ca uneori uitam sa traim.

Ai devenit copil, femeia copil ce-a' dichisit gindurile' si le-a dat culoarea vorbelelor aratind lumii intregi ce frumos e sufletul tau.

Eu il stiam demult, de multa vreme si l-am iubit din clipa in care ai ales sa fii prietena mea.

Sa nu te schimbi Onutza mea draga, sa incununezi mereu in mestesugul scrisului gindurile ce lumea le uita sau le ignora, sa visezi si sa-ti cinti visele aducind soarele, primavara, speranta si dragostea noua tuturor.

Sa ramai mereu asa frumoasa, acum mai frumoasa ca niciodata, si asta doar ca i-ai dat voie sufletului tau sa rasara pe fata ta, si i-ai dat voie lumii sa-l vada.

Sa fii mereu apreciata, implinita, sa radiezi mereu de fericire si sa ne insezinezi mereu cu risetul  si voiosia ta molipsitoare.

Te iubesc scumpa mea si multumesc bunului Dumnezeu ca esti parte din viata mea, esti nestemata mea nepretuita!

La multi ani, buni si fericiti cu dragoste alaturi de cei iubiti, iti dorim, te imbratisam cu dor si te sarutam cu foc, noi toti, Teo, Finu' Micsuneaua ta si Li 

PS. Si ceva 'silly' sa-ti aduca un zimbet . Dupa cum bine stii, risul e cel mai important ingredient in reteta fericirii. 
Sa ai parte doar de zimbete si bucurii acum si-n toti anii ce vor veni!!!!! Rimeaza, nu?”


vineri, 23 mai 2014

Ceea ce ne lipsește în dragoste nu sunt înțelesurile ci subînțelesurile...

”O teoremă e o scrisoare de dragoste către un necunosut, către acela care îi prinde nu numai înțelesul, ci și toate subînțelesurile.” Grigore Moisil

Un citat remarcabil.


Într-adevăr ceea ce ne lipsește în dragoste nu sunt înțelesurile ci subînțelesurile.

Ceea ce putem și știm spune pe gură unii către ceilalți nu reprezintă nici a mia parte din ceea ce rămâne în suflet nespus.

Și asta nu pentru că suntem needucați, neinstruiți,  introvertiți sau lipsiți de inspirație, ci doar pentru că acele trăiri atât de intense nu au corespondent în cuvinte.

E ca și când în fiecare dintre noi ar locui o altă lume fără cuvinte pe care o recunoaștem doar experimentând și trăind fără să simțim nevoia să o numim cumva.

În dragostea adevărată nu e nevoie de cuvinte, rosturi și înțelesuri, ci doar de subînțelesuri, priviri, gesturi, atingeri, simțiri, subtilitate, tandrețe fină...


Ceea ce știu să-și vorbească sufletele unele altora, acordându-se la reglajul fin e mult peste puterea noastră rațională de înțelegere, e o chestiune de percepție care ține de subterfugiile ființei și-atât...

joi, 22 mai 2014

Constatare

Cel mai ades,
Nu mi-e frică 
De întuneric,
Ci de lumina 
Prea puternică,
Pe care-o simt,
Înfiptă adânc,
Ca o săgeată
În ochii
Care-au pierdut puterea
De a sti
Ceea ce văd.

miercuri, 21 mai 2014

Îi ajutăm pe ceilalți de mila noastră


Trec printr-o situație de viață mai delicată.


Întotdeauna când îmi pare că m-am mai înălțat un pic în ochii conștienței mele, apar fel de fel de situații care mă fac să înțeleg că-s tare departe de adevăr.

Mă frăsuiesc în fel și chip de ceva timp să ajut pe cineva aflat în grea suferință și n-am cum. Mă chinui, mă zbucium, plâng, mă rog... La ce bun toate astea? Ce anume din toate astea ajută și pe cine?

De fapt eu îmi plâng mie de milă, eu sunt cea care are nevoie de compătimire și alint. Eu sunt cea căreia nu i s-au închis toate rănile și acum doar au ieșit la suprafață. De fapt eu strig după ajutor.

Sfinții și îngerii ajută fără să se dea cu capul de pereți. Ei nu mai simt durere, ci doar liniște și asta nu-i împiedică să aibă compasiune față de oameni.

Și-atunci ce anume îi determină să ajute? Oare iubirea profundă și deplină și înțelepciunea la care au ajuns?

Drept urmare, azi am întrezărit faptul că pentru a evolua trebuie să ating o stare de liniște permanentă.

Asta înseamnă că e cazul să mă străduiesc să ating o stăpânire de sine fără egal, ceva cu mult peste tot ce-am experimentat până acum...

Iaca ăsta gând ilustru!!!

Cum să dobândesc liniște dacă mă învererșunez să lupt pentru a mă stăpâni?

Clar, nu-i asta metoda. Atunci care-o fi secretul unei liniști permanente?

Cum să ajung la acea pace angelică, la acea înțelepciune absolută, la acea iubire desăvârșită?


Cum să curăț mereu mizeriile lasate de emoțiile vechi fără să mai adun la loc altele noi? 

Cum?

Frica se învață


Nu ne naștem cu deprinderea de a avea frică.


Frica o învățăm pe parcurs. Ne este predată ulterior de cei mai mari, care au reușit să dobândească această însușire.

Învățăm că nu-i voie aia sau nu-i voie cealaltă, că ne putem răni, sau că doare și e posibil să murim.

Facem cunoștință cu vestitul Bau-Bau care e capul tuturor răutăților și e capabil să ne priponească într-un loc ore-n șir, pentru ca părinții noștri să aibă confortul de a ne ști în siguranță.

Când ne naștem suntem liberi, apoi tiparele moștenite și dobândite ne încorsetează din ce în ce mai tare.

Pe undeva și frica e bună la ceva, altfel ne-am spânzura, anina și cotonogi singuri în fel și chip.

Secretul stă și de astă dată în echilibru și armonie, pentru că dacă-ți scade vigilența de a ține frica sub papuc, ea reușește să te acapareze și să te subjuge.

Și ce-i mai rău, îți fură și bucuria de a trăi.

Învață să trăiești fără frică și să iubești fără sincope!

Celelalte preocupări lasă-le în seama lui Dumnezeu - e singurul capabil să-ți poarte ție și alor tăi de grijă.


Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

marți, 20 mai 2014

Despre copii


Copiii noștri sunt florile de floarea soarelui pe care Dumnezeu le-a plantat în grădina inimii noastre ca să aibă mereu ochii sufletului îndreptați către ființa noastră.

O cafea înțeleaptă

Bună dimineața! 

O cafea savuroasă și înțeleaptă ți-am pregătit.


De dimineață ședeam ghemuită în fotoliu și lăsam gândurile să se perinde și să se piardă prin capul meu.

Oare de unde vin gândurile? Vin din trecut, de la moșii și strămoșii noștri? De la noi cei care am fost până la momentul acum?

Mi-am propus să scriu poate ceva mai târziu un eseu despre asta...

Acum mă opresc să mă rog pentru iubire.

Ne-am obișnuit să numim iubire doar acel sentiment ofticos pe care-l resimțim atunci când suntem îndrăgostiți lulea și care ne urcă în cer cu un zâmbet și ne coboară în infern cu un refuz.

Caruselul emoțiilor respective e doar un antrenament al inimii pentru a învăța ce e adevărata iubire, iubirea infinită în care ne scăldăm cu toții, zi de zi, fie că o vedem fie că nu.

Acele trăiri sunt menite a ne deprinde să învățăm acea iubire eternă, care vindecă, înalță, înfrumusețează și înnobilează sufletele.

Pentru acea iubire vreau să mă rog. Poți să mă blamezi, poți să mă acuzi, poți crede că bat câmpii, poți zice și poți face tot ce vrei...

Faptul că orbii nu văd lumina soarelui nu înseamnă că ea sau soarele nu există.

O zi însorită îți doresc! Și ție...


luni, 19 mai 2014

Cât de greu poate fi momentul în care primești o veste care pare a fi o sentință la moarte?

Cineva se întreba cât de greu poate fi momentul în care primești o veste care pare a fi o sentință la moarte?

Nu e greu ci e teribil, e cumplit!


În special pentru că atunci când primești o asemenea veste deja te afli într-o stare de deprimare acută. Deja ești prăbușit atât emoțional și fizic.

E ca și cum fiind aflat la pământ vine cineva și-ți mai trage și vreo două șpițuri de papuc în gură, piept și coaste.

Asta li se poate întâmpla doar celor imaturi emoțional, ai să-mi spui. Evident, așa este.

Dar dacă omul în cauză ar fi fost un pic mai matur emoțional nu se mai regăsea în situația de a se îmbolnăvi într-un asemenea hal.

Deci intrăm într-un cerc vicios de trăiri care par a nu se mai termina niciodată.

În momentul imediat următor șocului, după ce-ți plângi un pic de milă, intri în următoarea stare în care pare că ești anesteziat și urmărești un film de proastă calitate, aparent fără posibilități de happy end,  în care tu ai rolul principal.

Apoi ai senzația că nu ți se poate întâmpla ție, cauți răspunsuri și nu le găsești, pentru că îți pare că până acum n-ai făcut nicio greșeală atât de gravă și de neiertat pentru a păți tocmai tu așa ceva.

Începi apoi să cauți vinovați și vini și nici prin cap nu-ți trece că e o doar emoție puternică care a lăsat în tine o rană deschisă, netămăduită, pentru multă vreme. Mult prea multă!

Apoi realizezi că mai cumplit decât pentru tine e pentru cei din jurul tău. Și-n cazul în care îi iubești mult și nu vrei să-i faci să sufere mai tare, găsești resurse să te mobilizezi. În iubire și din iubire niciun efort nu pare a fi prea mare.

Iar dacă ești suficient de inspirat ceri iertare și ajutor de la Dumnezeu.

Și dacă-ți mai dai și voie să fi complet sincer cu tine și vei căuta toate răspunsuri la  toate întrebările adânc în tine, nu mori.

Dumnezeu nu ne-a făcut să ne omoare și te va scoate și din ce ai reușit să te bagi și de data asta.

E nevoie doar să ne întoarcem cu fața către noi, să ridicăm fruntea către Cer, să cerem iertare, să cerem ajutor cu încrederea că deja l-am primit și să lăsăm frâiele în mâinile lui Dumnezeu cu nădejde.

Și El îți va arăta calea și va trimite în drumul tău toți oamenii, ustensilele și situațiile de care ai nevoie.

În final, după ce vei fi reușit să ieși la liman, vei ajunge să mulțumești bolii pentru ce te-a învățat și lui Dumnezeu pentru toate.

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Nu sunt

Nu sunt un trup
Care ascunde în el
Un suflet,

Ci un spirit
Delimitat de un trup
Care se regăsește

În cuiul cătării
Inimii tale
Atunci când privește

Către inima mea...

foto: George Ziacas

Cu Oana...la cafea...19.05.2014

Bună dimineața!


O cafea tare și bună pentru acest început de săptămână.

Niciodată nu e deajuns tot ce avem. Întotdeauna mai trebuie ceva mai altfel, ceva mai mult, ceva mai deosebit, un plus...

În lupta noastră zadarnică de a înota contra vieții pentru ca ea să se deruleze exact așa cum ni se pare nouă că ar trebui ea să o facă, în înverșunarea cu care facem totul pierdem bucuria de a trăi, ba chiar uneori, pierdem cu totul viața.

Viața trebuie trăită moment cu moment, concentrându-ne atenția pe fiecare dintre ele în parte. Alăturarea acestor momente formează o traiectorie pe care obișnuim s-o numim viață.

Îmi propun ca astăzi să nu grăbesc nimic și să renunț la ideea că dacă nu împing Pământul cu umărul el nu se poate învârti în jurul axei sale.

Astăzi las totul să curgă lin, nu forțez și nu zoresc.

Graba e bună doar în situațiile de viață și de moarte și eu nu vreau să-mi duc existența la extrem, de ca și cum veșnic aș trăi pe muchie de cuțit.

Dacă vrei, poți face la fel și tu. Doar și numai dacă vrei...


O zi minunat de frumoasă îți doresc! Și ție...

sâmbătă, 17 mai 2014

Trăim într-o goană fără sfârșit

Am imprimat timpului un zor care ne copleșește și ne privează în primul rând de tihnă.


Timpul nu s-a comprimat, n-a venit nicio Entitate Universală să ruleze vreun program prin care să compacteze  timpul.

Noi singuri suntem suficient de dibaci spre a face lucrul ăsta și ni-l diminuăm cu termene limită, ni-l comprimăm cu discuțiile noastre interminabile la telefon, prin conversațiile fără noimă de pe internet, prin privitul fără haznă în ecranele spre care ne-am obișnuit să privim cum alții au bunul simț să trăiască și să scoată bani din naivitatea noastră.

După ce facem toate astea, constatăm cu stupoare că abia daca ne mai rămâne timp să alergăm până la baie și să ne spălăm fugar, după...

Ne-am obișnuit să dăm vina pe vremuri, pe informația care curge și se înnoiește neîncetat.

Da așa este, dar ea n-are nicio vină. Nu e ea vinovată  de faptul că atunci când trimitem un mesaj email punem mâna pe telefon și-l sunăm pe destinatarul emailului să vedem dacă nu cumva a terminat deja ceea ce tocmai i-am trimis să facă, ci lipsa noastră de răbdare.

Nu timpul s-a comprimat, nu informația ne punem să ne luăm cu ea la întrecere, ci percepția noastră asupra tuturor lucrurilor, goana noastră înspre a face cât mai mulți bani, spre a câștiga cât mai multă faimă și putere.

Ca să ce? Ca să avem cu ce să ne plătim medicamentele și doctorii în încercarea noastră disperată de a ne salva sănătatea șubrezită de alergătura noastră interminabilă, care ne poate costa uneori  chiar viața.

Am reușit să ne formăm deprinderea de a da o mai mare importanță dispozitivelor din jurul nostru decât oamenilor de lângă noi.

Avem mulți prieteni virtuali și niciunul în realitate. Da...e mai comod așa, pentru că n-avem vreme de ieșit la o cafea, la un ceai...  De unde timp? 

Chiar așa ... Cum să avem timp dacă ni-l omorâm cu uitatul nostru interminabil în fel și fel de sticle, de toate formele și mărimile?

Uităm din ce mai tare cât de frumos e să empatizăm unul cu celălalt.

Uităm cât de mult bine ne poate face o mângâiere. Da, o mângâiere... E vorba de atingerea aia care se simte pe piele ... o mai ții minte?

Tot mai mulți dintre noi ne plângem de lipsa mângâierilor.
Mângâierea e un gest firesc, care transmite mai mult decât orice iubire, afecțiune și încredere.

Cred că simplul plimbat al buricelor degetelor pe pielea altcuiva face mult mai mult decât o mie de cuvinte de dragoste, sau decât sute de mii de imagini care fac cât o mie de cuvinte.

Suntem din ce în ce mai bogați în nimicuri care nu ne ajung niciodată și din ce în ce mai săraci în emoții și sentimente.

Deși trecem prin ani, maturitatea noastră emoțională pare să nu evolueze nicicum.

Vorbim de iubire, cerșim iubire...dar ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de ea.


Și uitând de iubire ne îndepărtăm din ce în ce mai tare unul de altul, de noi și de Dumnezeu...


vineri, 16 mai 2014

O cafea...curioasă....

Mică curiozitate

M-am gândit
Să-ți torn în inimă
Un pic din iubirea mea,
Apoi s-o învârt și s-o întorc
Pe toate fețele,
S-o răstorn cu susul în jos
Și să ghicesc în ea
Ca-n ceașca de cafea...
Ca să văd...
Oare nu ți s-a schimbat 

Cumva viitorul?


Pădurarul de la Băile Felix

Nu e întâmplător că destinul ne face să deschidem ochii pe pământ într-un anume loc și ne dă identitate într-o anumită rasă, etnie, religie și cultură.

Dar traseul pe care îl urmăm în viață e dictat de alegerile noastre.

Care anume dintre ele? Toate.


Toate situațiile de viață pe care le întâlnim și pe care ne grăbim să le catalogăm în fel și chip vin fără manual de utilizare.
Cu toate astea, de fiecare dată, ne este pus la dispoziție întreg arsenalul de ustensile de care avem nevoie pentru a le soluționa.
Pe undeva în evoluția asta a noastră ne-am obișnuit să credem că Dumnezeu e acolo sus pentru a ne judeca la tot pasul.

Felul în care am fost educați ne determină să vedem greșeli și vinovați peste tot în jurul nostru.

Uneori, pare că reușim să ne regăsim liniștea doar atunci când avem înspre cine arăta cu degetul, sau să găsim pe cineva în ograda căruia să putem arunca toată așa-zisa vină.

Te-ai întrebat vreodată oare ce gândește Dumnezeu atunci când privește o balerină care face câțiva pași incorecți?

Ce-și zice El când o vede cum se chinuie zi de zi să-și perfecționeze tehnica, eleganța și armonia mișcărilor, când se străduiește să-și rafineze expresiile și trăirile interioare spre a ne putea transmite nonverbal o poveste?

Crezi că i-ar considera greșeli sau doar încercări nereușite în drumul ei spre desăvârșire?

E oare întâmplător că pentru a-și urmări evoluția, balerina se privește și se antrenează într-o încăpere cu oglinzi montate pe toți pereții?

Nu e oare mai ușor să ne observăm din exterior și ăsta e motivul pentru care ne privim în oglindă?
Cred că ar fi mai potrivit să facem și noi la fel.

Să ne observăm fără a ne critica, să ne acceptăm fără a ne învinovăți și să ne respectăm toate deciziile oricât de bune sau rele ar putea părea în ochii altora.

Iar dacă ceva nu ne-a reușit așa cum am sperat, să ne iubim, să nu ne denigrăm în ochii propriei conștiințe și  să mai încercăm încă și încă o dată.

În definitiv, cred că așa face și Dumnezeu: pentru că ne iubește și ne are grija, ne privește nu pentru a ne judeca, ci doar ca să ne pună întotdeauna și necondiționat la dispoziție tot ceea ce ne trebuie, în fiecare moment al vieții noastre.
Pentru ca să creștem, să ne întărim și să ne desăvârșim El ne lasă să cădem și să ne ridicăm ori de câte ori avem nevoie…

Iar dacă vreodată nu găsim puterea de a ne ridica și singuri, El ne trimite în drum acele persoane care exact în acel moment au nevoie să întindă cuiva o mână de ajutor.

Dumnezeu are o manieră extraordinar de delicată de a se comporta cu oamenii vulnerabili și de a-i pregăti să facă față unei vești teribile.

Eram la Băile Felix în concediu, răvășită, supărată și neîmpăcată cu mine, cu o depresie care se agrava cu fiecare zi care trecea.
Simțeam că ceva rău se petrece cu mine, în mine și aveam nouă luni de când mă căutam pe la toți medicii, pentru a primi un diagnostic, iar disconfortul meu să primească un nume, ca mai apoi să pot face ceva să simt că trăiesc din nou, cu adevărat.
Toate analizele de sânge îmi ieșeau perfecte, fără ca absolut nicio valoare să fie ieșită din parametri normali.
Nu mă durea nimic la modul concret.  Simțeam doar o durere generală, o oboseală exagerată ce se cuibărise peste tot prin mine și-mi era frică.
Frică de ce? De toate, în special de moarte.

Mi-era atât de frică de moarte, că mi-era până și frică să trăiesc.

Cu toate astea, găseam puterea ca totuși, cumva, să pun durerii o mască, să zâmbesc și să mă mișc mai mult sau mai puțin în sensul vieții.
Așadar, să continuăm.
Eram la Băile Felix unde apele radioactive și-au adus o contribuție destul de substanțială asupra stării mele de sănătate și tumora pe care nu știam că o am la sân a devenit vizibilă (ulterior s-a stabilit clinic că se propaga cu o viteză de 60% în fiecare zi).
Făceam anticameră la o distinsă doamnă doctor, ajunsă la vârsta senectuții, dar care își mai păstrase colaborarea cu unitatea medicală respectivă, din dragoste pentru oameni.
Doamna, pe nume Oana Nicodim, e unul dintre acei medici care aparțin vechii școli de medicină românești.
Unul dintre doctorii obișnuiți să vadă în pacient și prin pacient, capabili să pună un diagnostic doar discutând cu el de la om la om, palpând și punând mâna pe fiecare centimetru din corpul și sufletul lui.
Alături de mine, tot pentru consultație, s-a așeazat un domn fermecător, un tip înalt, cam la 1,80 metri, cu părul alb și burtică. Avea ceva din alura și chipul lui Moș Crăciun.
A salutat și la un moment dat a intrat în discuție cu o doamnă care se plângea de tot și de toate…de la culoarea șosetelor și până drumul lung pe care trebuia să-l facă înapoi până acasă.
Graiul lui dulce te fermeca pe loc. Vorbea cu dialect, exact ca-n poveștirile lui Creangă, în dulșili grai moldovinesc.
Mi s-au umezit ochii și mi s-a făcut dor de casă și ca magnetizată îi sorbeam fiecare cuvințel.
Era foarte volubil și se distra copios pe seama faptului că liftul nu funcționa și că el a fost cazat la etajul opt.
Se afla de trei zile la băi și povestea că în prima zi i-a fost mai greu să urce până acolo, dar următoarele două zile a reușit să intre în ritm.
Ne-a pus la curent cu faptul că venea tocmai din județul Iași, că a fost pădurar și că toată viața lui n-a mers decât pe jos și că nu lasă să treacă nicio zi fără să facă o plimbare până la pădure și-napoi.
O spunea cu atâta dragoste și fervoare de simțeai cum pădurea pentru el era un fel de iubită sau, de ce nu, poate unica iubire adevărată.

Foto: Iuliana
Și nu știu cum și de ce, tam-nesam, a ținut să ne împărtășească și nouă despre faptul că el și-a ghidat întreaga viață după educația primită de la bunicul lui, care-l învățase așa:
”Uită-te afară! Acum e frumos și soare, dar în cinci minute poate o veni o furtună care să culce totul la pământ și să nu mai recunoști nimic din ceea ce-ți era atât de familiar. Așa e și în viață, dar tu să faci în așa fel încât nici să nu te bucuri prea tare nici să nu te superi prea rău!”
Apoi distinsul domn a adăugat: ”Și am avut și eu o groază de tras în viața mea, la cei șaptezecișiopt de ani ai mei.”
Am rămas stupefiată, omul nu părea nici de șaizeci de ani. Fapt pentru care și-a scos cardul de identitate și mi-a dovedit că așa era.
Nu rețin numele lui… în general rețin doar culoarea ochilor și sufletul omului.
Apoi a fost poftit la consultație, am urmat eu și n-am mai apucat să vorbim nimic, nici atunci, nici de atunci încolo.
Cert e că deși eram deja de o săptămână la băi, abia după această întâmplare și în acea zi am simțit nevoia să-i spun doamnei doctor despre faptul că sânul meu drept s-a deformat și e întărit.
M-a rugat să-i arăt unde, m-a palpat, m-a invitat să mă așez și cu un calm deosebit și o privire de un albastru ca cerul, la care a adăugat un zâmbet plin de iubire, mi-a spus că ar dori ca atunci când ajung acasă să mă prezint de urgență la medic pentru investigații.
Și pentru ca să nu mă sperii de tot și să fie sigură că așa am să și fac, m-a rugat ca mai apoi să o sun și să-i confirm că totul este bine.
Totuși, a ținut să-mi spună că ar trebui să țin cont că nimeni nu are garanția zilei de mâine.
Apoi a arătat înspre ea ca înspre un exemplu viu și mi-a spus că e un fel de miracol că ea încă e în viață și trăiește.
Asta pentru că în urmă cu mulți ani, după un accident de mașină prin care a trecut împreună cu soțul ei i s-au dat șanse minime de supraviețuire.
În schimb, soțul ei, care atunci scăpase viu și nevătămat, a murit foarte de tânăr de infarct miocardic, la câțiva ani după acel incident nefericit.
Mi-a mai spus că și de-ar fi să am și cancer pot trăi mult și bine și că doar Dumnezeu e cel care rânduiește chestiunile astea pe pământ.
Am plecat de la ea pe gânduri…
Începusem să cam întrezăresc ce e în neregulă cu mine… dar încă nu aveam nicio confirmare…
Acum, privind în urmă la viața mea, îmi dau seama, fie că putem vedea sau nu, sau putem conștientiza sau nu, suntem îngeri unii în viețile celorlalți…
Iar câteodată, îngerul vieții noastre așează ca pe un buchet de flori sufletul nostru pe banca goală din viața altui înger…

Nevoia unuia de a fi salvat e întotdeauna completată  de nevoia celuilalt de a salva pe cineva…

Frumusețea situației e că, până în final, nimeni nu știe cu certitudine cine pe cine a salvat cu adevărat…