Surely the dawn will catch you smiling

I'll let you be the starry night of my dreams' world.

I stretch out my hands and I will pick its one by one, until you remain nude and trembling.

Then I will adorn each of it with a little piece of my soul and I will gently puff them, until its find the way back to you.

Do not be afraid!

Surely the dawn will catch you smiling.

Good night!

Cu siguranță zorii te vor prinde zâmbind...

Te voi lăsa să fii noaptea înstelată a lumii visurilor mele.

Îmi voi întinde mâinile mele și le voi alege un câte una, până vei rămâne nud și tremurând. 

Le voi împodobi pe fiecare cu o bucățică din sufletul meu și le voi sufla ușor, până își vor găsi înapoi drumul către tine.


Nu-ți fie frică! 

Cu siguranță zorii te vor prinde zâmbind.

Noapte bună !

Viața

Viața e transparentă.
Ea nu are culoare.
Nu are formă şi nici fond,
Nu are timp şi nici spațiu,
Nu are început şi nici sfârşit,
Nu are nici continuitate,
Nici discontinuitate,
Nu are decât viață
 
Şi-atât.

Noaptea e...

Noaptea e povestea secretă a sufletului tău, povestită ... de tine însuți...

Unile ”imperfecțiuni” înnobilează

Ne întorceam cu mașina de la Cluj și soțul meu remarcă: ”Mașina din față e aproape ca a ta.”

Am scanat-o dintr-o privire: era vopsită perfect, n-avea zgârâietura din stânga, nu avea hiba de la portbagaj pe care o știam doar eu...

Și mă trezesc răspunzând: ”Nicidecum! A mea e cu mult mai frumoasă!!!”
Apoi realizez brusc că am perfectă dreptate.

Conștientizez în sfârșit că o zgârâietură sau o hibă purtate cu demnitate conferă de fapt adevărata frumusețe și distincție a unui lucru și mi-l apropie mai tare de suflet.

Deci așa, care va sa zică...

Așa e și cu oamenii: nu spilcuiala și perfecțiunea trăsăturilor sau a corpului îi face mai atrăgători, ci micile imperfecțiuni care le conferă culoare, formă și conținut...

Până la urmă fiecare cicatrice, orice rid sau urmă vizibilă sau invizibilă a trupului sau sufletului nostru e rezultatul framăntărilor prin care trece ființa spre desăvârșire.




Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Apariție

Ai apărut ca o fantomă,
Care-mi bântuie toate
Cărările creierului...
Căutând răspunsuri...
Care nu apar.
Ca un strigoi,
Care-mi scormonește 
Prin emoțiile
Care se dau cu capul 
De pereții inimii mele 
Dezorientate 
De atâta freamăt,
Ca o promisiune
La un dezghet iminent...


Al sufletului.

Acuarelă

Cerul ne amestecă

Culorile, 

Până uităm

Unde e unul,

Până ne amintim

Unde e celălalt...

Până ne înlănțuie, 

Ne dezlănțuie 

Și apoi ne dă

Strălucire...
Amândurora

În acelaşi...tablou.

O cafea...din inima mea...

Bună dimineața!

Cafeaua de astăzi e menită să te trezească frumos la realitate, așa încât să fii și deșteaptă și frumoasă în cazul femeilor și doar deștept în cazul bărbaților, că cică bărbat frumos ar fi considerat pleonasm.

Și când spun deșteaptă/deștept nu mă refer la starea de a fi treaz, de a nu dormi sau de a nu fi luat de băutură, ci mă refer la inteligența fiecăruia dintre noi.

Astăzi îndrăznește să fii deștept și lasă-te în voia intuiției. 
Cum se face asta? 
Asta nu se face, ci se simte. 
E un soi de sentiment, de trăire, de ”feeling”, vorba englezului.

Dă-ți voie să te lași dusă/dus de val, dar ai grijă ca vântul să te ducă în direcția și sensul dorit de tine. 

Și dacă faci asta cu deplină încredere, în mod sigur vei ajunge exact acolo unde îți dorești, dar numai DACĂ-ȚI DOREȘTI CU ADEVĂRAT. 

Nu uita ce ți-am spus ieri și permite-ți să îndrăznești să simți că vrei, că poți și că meriți!

Dar mai întâi și înainte de toate nu uita să-l iei cu tine la drum și pe Dumnezeu. 
În mod sigur el îți va netezi calea, te va face să te simți protejat și-ți va face înaintarea mai sigură și mult mai ușoară.

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Zi faină să ai! Mai ales și cu precădere...tu...

Rugăminte

Iubite, 

În noaptea asta 
Nu-mi povesti

De stele căzătoare.
Învârte doar cerul 
Și învață-le să urce 
Până la înălțimea

Unui vis,

Apoi către altul...

Sus, tot mai sus... 

Tot mai înalt... în tine și...

În mine.

Joc

De tine fug

Cu mine mă-ntâlnesc

De mine fug

Cu tine mă trezesc.

De mine fug

De mine mă izbesc

De tine fug

Pe tine te gonesc.

De mine fug

De mine către tine

De tine fug

Și te găsesc... în mine.

Introspecție la o cafea...

Ne trezim mereu cu un dor de un alt anotimp...

De un anotimp în care iarba e mai verde, soarele mai mare, cerul mai înalt și marea mai albastră ...

Un anotimp care dezgheață simțuri, îmbată simțiri și îndeamnă la visare...

Ne trezim în fiecare dimineață nebăgând de seamă anotimpul din fața ochilor noștri și povestea nescrisă a visului desculț care tocmai ni s-a așternut la picioare...

O zi miraculoasă îți doresc!

 

Miracolele pentru ca să le vezi, trebuie doar să deschizi ochii...

Ne dorim relații autentice și ne plângem de lipsa lor

Trăim captivi în propriile pușcării în care singuri ne baricadăm sufletele, spiritul, ființa.

Foto: Card-Photo.com

Ridicăm ziduri, ne punem scuturi, tragem oboane, draperii, de după care stăm la pândă și-i spionăm pe toți acei care au curajul să se încumete să vină înspre noi.

Și nu ne putem abține ca în fiecare dintre ei sa vedem un potențial motiv de suferință, de deziluzie...

Ori dacă nu, construim în jurul lor tot felul de așteptări, care mai de care mai îndrăznețe.

Dacă dintr-un motiv anume ne hotărâm să ieșim din cușcă, mai întâi ne ascundem fețele în spatele unor măști care să ne arate exact așa cum ne închipuim noi că ar vrea ceilalți să ne vadă.

Faptul că n-avem nici cea mai vagă idee ce e în capul și inima celorlalți n-are nicio relevanță.

Important e doar să fim altfel decât suntem cu adevărat, să ne ascundem bine frumusețea sufletelor, să părem duri, insensibili și de netrecut.

Și toate astea doar pentru a nu lăsa impresia de vulnerabilitate...

În felul ăsta atragem în viețile noastre fel de fel de ființe nepotrivite, încântate de falsa identitate cu care defilăm în fața lor.

Dar nu e nici pe departe ceea ce ne-am dori, ceea ce ne-ar ferici cu adevărat ființa.

Și-atunci conchidem că n-avem parte de noroc în a ne găsi jumătatea și dăm vina pe soartă, destin, șansă, fatalitate pentru toate dezastruoasele relații din viața noastră.

Ce-ar fi dacă am dărâma toate zidurile de protecție, dacă am dezbrăca toate măștile, dacă ne-am debarasa de toate tiparele moștenite și de toate ideile preconcepute cu care ne-am împănat mintea?

Ce-ar fi dacă am lăsa să fim văzuți exact așa de frumoși cum suntem?

Ce-ar fi dacă am trăi fără niciun fel de așteptări și ne-am exprima înr-un mod foarte clar adevăratele intenții, oricât de cutezătoare ar părea ele în ochii celorlalți?

Ce-ar fi dacă ne-am da voie să fim autentici?

Oare chiar am suferi mai rău?

Fii veritabil!  

Altminteri vei avea în fața celorlalți credibilitatea pe care o are un canar ce le povestește colegilor de colivie despre libertate.

De noapte bună

      

Și te visez în fiecare noapte
Și te alint în fiecare zi,
De ca și cum ai fi mereu departe
De ca și când acum încep...a te iubi...

La ora când ți-e dor de mine...

Foto: George Ziakas

Un dor pustiu, într-o mare de linişte...

Când ți-e dor, închide ochii şi ascultă marea...

Cocoşează valurile sub greutatea sentimentelor tale şi îndreaptă marea cu ele...

Aşează pe o stea un gând călător şi adânceşte-te în liniştea nopții...

Apoi lasă liniştea să vă împresoare pe tine, pe dorul tău, pe marea şi pe noaptea ta...

Din frământările mele...

Vorbeam într-o zi cu soțul meu, despre una...despre alta...

Eram într-o indispoziție generată de o așa-zisă nedreptate pe care mi-o făcuseră vreo două persoane pe care le consideram apropiate și de nădejde.

Încercam să pun cap la cap evenimentele și să găsesc o explicație pentru tot ce se întâmpla.

Mă simțeam trădată, umilită, înjosită... cu toate că știam bine că niciunul din aceste sentimente nu poate exista fără acceptul meu și că eu am consimțit cumva să mă simt așa.

Căutam lecția pe care o aveam de învățat, dar nu puteam vedea din pricina patosului și a patimei pe care le investeam din belșug în situația respectivă.

Și-atunci l-am rugat pe Doruleț să-mi asculte pentru a nu știu câta oară tânguielile și bâguielile lipsei mele de încredere....

Una peste alta eram foarte nemulțumită de cum ceilalți ne fac și ne dreg mereu. 

Deodată însă, m-am oprit brusc și i-am spus:

”Și știi tu ce mă îngrijorează cel mai tare? Ca nu cumva să fiu și eu unul dintre acei ceilalți.”

Și ca un bliț mi-a trecut prin minte un pasaj pe care-l citisem într-o carte de-a lui Arsenie Boca, într-o zi când eram la biserică și-n care spunea că ”Nu există noi și voi. Există numai noi.”

M-am luminat... Totul devenise foarte clar.

Într-adevăr, nu există decât noi, sau numai ceilalți... 

Suntem toți la fel, doar că avem lecții diferite de învățat...

De ce sunt lecțiile diferite? Asta e ceea ce avem de descoperit singurei...

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Gânduri la cafea... o veste bună :)

Vrei sa schimbi lumea?

Nimic mai simplu. E suficient sa te schimbi doar si numai pe tine, pentru ca tot ce e in jurul tau e o reflexie a ta.

Am citit undeva si mi-a placut foarte, ca atunci cand te uiti in oglinda si observi ca esti murdar, nu te apuci sa stergi imaginea ta in oglinda, ci sa te curati pe tine.


Iar când tu vei fi curat lumea va fi de două ori mai frumoasă: va câștiga un om bun și fericit și va pierde unul mai puțin ... binecuvântat...

Zi faină să ai!

Doar cu ea...

S-au întâlnit mai demult, cândva, într-unul din Universurile paralele cu acesta în care se aflau acum.

El era conte, ea una din damele de companie ale reginei.

Foto: www.card-photo.com

Era într-o seară în care câțiva trubaduri s-au oprit la porțile palatului, iar regina a ținut morțiș să-i asculte.

Privirile li s-au întâlnit. Să fi fost acordurile flautului, sau bucuria inimilor încântate de sunetul muzicii, să fi fost altceva... cine să știe?

În seara aceea el se întreba cum de a fost posibil să trăiască până în acea zi fără ea, ea simțea că iubirea ei are în sfârșit un nume.

Au trăit o iubire de poveste. Acel gen de iubire la care unii n-au îndrăzneală nici măcar să viseze, una din acelea care speri întotdeauna să se termine cu ”și au trăit frumos până la adânci bătrâneți”.

Dar  ”fiecare lucru bun are un sfârșit”. El a fost trimis să ducă un mesaj unui alt rege dintr-un ținut îndepărtat și nu s-a mai întors.

Și fără să mai știe nimic unul de altul, amândoi au sfârșit tânjind unul după celalalt.

Se spune că unu e un număr tare singur.

Unu nu e niciodată un număr singur. Unul e atot și atoate cuprinzător.

O jumătate e singură, dar jumătatea reprezintă deja dualitatea, pentru că vorbim de două jumătăți.

Da, o jumătate va fi mereu singură până la reîntregire.

Foto: www.card-photo.com

El s-a trezit într-o dimineață. Acum nu mai era conte. În universul de acum era om de afaceri.

A deschis ziarul și i-a văzut chipul. 

Materialul era despre un eveniment care nu avea legătură cu obiectul său de activitate.

A dat pagina și a citit toate titlurile, căutând ceva important, ceva care să-l intereseze.

Dar privirea aceea  îi răvășise toate gândurile și nu-i dădea pace.

Ceva îi dădea ghes să mai privească o dată acel chip.

A dat pagina înapoi, s-a lăsat mângâiat pentru câteva momente de duioșia acelor ochi, apoi a citit articolul.

Era vorba despre o strângere de fonduri pentru o asociație care ajuta copiii bolnavi de autism.

Privirea ei ... Oare unde mai întâlnise acea privire?

Oare cu cine semăna această persoană?

Încercă să asocieze acea privire cu un nume sau poate cu vreo figură sedimentată pe undeva prin memorie, dar nu găsi nicio potrivire.

Nu, nu semăna cu nimeni cunoscut sau necunoscut.

Semăna doar cu arșița lui din piept, doar cu un dor tânguit din sufletul lui jinduind către împlinire.

Semăna leit... doar cu iubirea din inima lui...

 Doar cu ea...

O cafea minunată...

Bună dimineața!

Astazi, savurează o cafea minunată și dă-ți voie să te bucuri la maximum și să fii recunoscătoare/recunoscător pentru toate.

Poate unii dintre voi gândesc acum : ”Bravos! Ce motive de bucurie am eu ca să fiu așa bucuroasă/bucuros?”

Permite-mi să te ajut cu câteva exemple din care poți alege.

Poți să te bucuri că ai avut șansa de a te trezi și trăi încă o zi spre a descifra miracolul vieții, pentru a te aventura în a trăi noi și noi experiențe, pentru că ești binecuvântată/binecuvântat cu vedere și auz, pentru că ai inimă, suflet și poți simți...chiar dacă uneori uiți că pentru o bună mentenanță și ele trebuie folosite.

Poți să te bucuri și să fii recunoscător pentru că ești sănătos, atât de sănătos cât trebuie, pentru că și boala, dacă o ai, e acolo să te învețe ceva - dacă vei căuta adânc în tine, vei știi ce anume ai de învățat.

Poți să te bucuri de fiecare rază de soare în parte...și nu în ultimul rând, poți să te bucuri că poți fii bucuroasă/bucuros.

Și poți fii sigur că de atâta bucurie Dumnezeu, Universul și însăși existența te va îmbrățișa și îți va zâmbi. 

O zi încântătoare să ai! Și tu...

Și...

Și ai să uiți că te-am uitat

În pieptul meu pentru o vreme

Și am să uit că m-am jucat

În gândul tău, ușor, alene...

Și ai să juri că am jurat

Că ție-o să-ți dedic catrene

Și am să jur că m-ai purtat

În vise calde, pe sub gene.

Și ai să uiți că am sperat

Că dorul tău o să mă cheme

Și am să jur că am visat

Că ești aici...dar nu te teme

Eu n-am venit, tu n-ai plecat

Niciunde, nicăieri, pesemne

Că încă nu s-a întâmplat

O întâmplare...să ne-ndemne.

Despre zâmbet

Vreau să-ți povestesc ceva...  Ceva despre mine, din mine...

Ce știu eu? Poate într-o zi îți va folosi și ție... sau poate că nu...

Să nu crezi despre mine că mi s-a șters zâmbetul de pe suflet și fericirea din ochi!

Erau acolo încă de când m-am trezit în anotimpul care se numește viață și acolo au rămas în permanență... Ba acum zâmbetul pare și mai frumos decât era înainte...

Da, știu... uneori a fost ușor chinuit, dar nu s-a șters.  Era doar ceva mai schimonosit...

Mi s-au șters în schimb, pentru un timp, doar luminițele din ochi.  Dar numai pentru o vreme...

Era pe timpul când am căzut atât de adânc în mine, că nu știam dacă am să mai pot să mă mai ridic vreodată...

Știi? Atunci când te prăbușești atât de jos, cerul e de mii de ori mai sus ca de obicei, iar nici una din  mâinile pe care le vezi întinse nu ajung acolo, până la tine.

Ești singur într-un hău adânc din care vrei să poți crede că vei ieși...

Dar te simți prea neputincios ca să poți avea îndrăzneala să crezi că vei și reuși...

Toate vocile de încurajare pe care le auzi sunt departe și nu le înțelegi mesajul, iar Cerul e de mii de ori mai departe...

Acolo însă mai ai un alt cer, care ți se așterne sub picioare și te susține să nu cazi.

E cerul tău de vise pierdute, de lacrimi înghețate, de suferințe și deznădejdi, care se întinde ca o oglindă sub picioarele tale și care te sprijină.

Acolo îl găsești pe Dumnezeu.

Oglindește-te în El!

Te va arăta cu mult mai înalt decât ești.

Și-ți va arăta și cât de puternice-ți sunt aripile pe care ți le-a dat ca să zbori în sus... către tine.

Dacă vreodată ai să cazi atât de adânc, nu închide ochii!

Ține-i larg deschişi, ca să poți vedea cât e de frumos Cerul care te susține...

Aveam nevoie să fii tu...

- o poveste obișnuită -

Mergeam zilnic pe drumul care odinioară ne lega destinele căutând în ochii călătorilor un semn de la tine, căutând o figură cunoscută care-mi poate povesti despre pașii tăi, ori poate chiar mai bine despre cum îți mai este, ori ce mai faci...

Nu îndrăzneam să gândesc că aș putea să te întâlnesc chiar pe tine.

Ce-am fi putut să ne spunem? Doar obișnuitele stângăcii de după o iubire destrămată.

Dacă încă se mai iubesc, oamenii obișnuiesc să bată câmpii în timp ce inimile și sufletele lor își vorbesc și se tânguie în continuare, iar privirile se înlănțuie una într-alta, neputincioase.

Și totuși, în ziua aia simțeam o nevoie acută să te văd... aveam nevoie să fii tu unul din călătorii ce treceau pe lângă mine...

Mergeam alene, cu privirea rătăcită în gol, pe drumul pe care altă dată ne țineam de mână, ori mă țineai tandru de după umeri.

Un pic visam la ce a fost, un pic visam la ce va fi.

De o bună bucată de vreme trăiam numai în vis. Acolo era realitatea mea. Acolo se întâmpla tot ce-mi doream eu, fără niciun efort, fără suferință și fără urmări. 

Oare aia să fie realitatea pe care ți-o poți construi singur?

Nici nu te-am observat când ai apărut ca din senin lângă mine și m-ai salutat galant, rece, distant...

Privirile tale albastre îmi sfredeleau smaraldul ochilor... Am amețit...

Nuuuuu... Nu puteai fi chiar tu. 

De unde ai apărut? De unde pungile înegrite de sub ochi? De la nopțile nedormite? De la lacrimile care ți-au prăvălit malurile ochilor?

Erai tu...

Îți căutam în ochi semne ale iubirii pe care ți-o lăsasem , undeva, cândva, în suflet... 

Dar ochii tăi păreau de cleștar, ori de sticlă...  Erau goi... ca un unui mort ambulant ce s-a aventurat să meargă azi pe strada mea... pe strada noastră...

Am servit amabilități:

–        Ce mai faci?

–       Bine.

–       Dar tu?

–       Bine.

–       Cum îți merge?

–       Bine.

–       Pe unde mai lucrezi?

–       Tot acolo.

–       Acum e mai bine?

–       Cum știi.

–       Dar tu?

–       Bine.

–       Ai tăi sunt bine?

–       Da. Mulțumesc lui Dumnezeu!

–       Altceva?

–       Nimic.

Unde s-or fi ascuns toate vorbele ce le pregătisem atent în atâtea repetiții din nopțile de nesomn?

Unde l-ai ascuns pe cel fără de care nu puteam trece zilele dacă nu-l strângeam la piept, dacă nu mă ținea în brațe, pe vremea când dănțuiam iubire, cântam iubire, respiram iubire?

În ce cotlon al sufletului, sau al firii s-o fi băgat semnul învârtirii dintre noi?

Cum de am ajuns doar doi străini obosiți de prea multă tânjeala a sufletelor noastre?

Doi străini care încă se mai iubeau și nu știau, nu puteau sau nu voiau să spună decât cu privirile ceea ce inimile lor știau să-și vorbească fără cuvinte...

Doi străini într-o mare de oameni care priveau indiferenți înspre depărtarea lor...