Îndrăgostire

Aşezasem timpanul
Inimii mele
Pe pieptul tău.
Era primăvară,
Sau vară...
Nu-mi amintesc exact
Dacă liliecii sau macii
Erau cei care
Cântau în bătătura
Iubirilor noastre
Seara târziu...
Nici un sentiment
Nu se aşezase
Între noi ca să
Ne împiedice
Privirile hulpave
Să se soarbă
Între ele.
Era seară... ori
Poate primăvară
Şi ascultam atent
Cu urechea inimii mele
Lipită de pieptul tău
Cat de tare poate
Să bată iubirea mea
În inima ta...

Foto: George Ziakas, ”O dorință la apus...”

Despre existență...

Nu noi suntem cei care visăm existența... ci zi de zi existența e cea care ne visează... pe noi...

Un elefant într-un borcan

Ni se pare că tot ce trăim trebuie gândit într-o oarecare formă, etichetat sau ambalat frumos în ungherele minților noastre.

Avem nevoie acută de a şti şi a controla totul.

Totul TREBUIE să se urnească EXACT aşa cum vrem noi.

Altfel nu ne convine şi ne apucăm de simțit frustrări şi de acumulat drame şi depresii.

Şi totuşi, vrem nu vrem, zi de zi, seară de seară, abandonăm pentru un timp frâiele destinului.

Şi o facem firesc, fără teamă şi chiar cu nonşalanță.

Ba mai mult, o facem cu o oarecare încredere, chiar dacă nu de fiecare dată conştientă.

Iar lumea... nu se opreşte în loc.

Pământul continuă să se învârtă, inima să bată, plămânii să respire.

Doar că noi nu mai suntem acolo ca să ni să pară că suntem cei care facem toate astea...

Suntem în altă parte, la întâlnirea cu noi înşine...

Şi noapte de noapte... nu ne e frică de starea fără gânduri...

Doar ziua începem să râşnim judecăți care de care mai deştepte sau mai înfricoşătoare.

Şi nu băgăm de seamă că mintea noastră ne bagă fără rost în oase teama că murim şi uite-așa uităm cu totul cine suntem și uităm de fapt să trăim.

Şi nu pricepem că existența nu are forma gândurilor noastre... ci doar că noi îi dăm diferite forme existenței gândind...

www.card-photo.com

... ca să putem încapsula existența, iar ea să poată să încapă în carapacea minții

... și a judecăților ... noastre...

Ca să putem visa existența... gândind...

Suflet despuiat

Te găsisem cu sufletul despuiat pe preșul din fața ușii inimii mele.

Mă gândeam cum poate cineva să aibă nerușinarea , neobrăzarea și impertinența să șadă atât de vulnerabil și de dezbrăcat în fața ei, în fața mea...

O vreme am încercat să te ignor, să mă furișez afară pe lângă tine și să mă fac că nu te observ.

De fiecare dată stăteai acolo cu mâna întinsă, iar în ea țineai mereu câte o floare... de fiecare dată alta, de fiece dată mai proaspătă și mai altfel.

Mă agasei cu felul în care îmi opreai mereu ignoranța, mă scoteai din ea și mă obligai să simt...

Mă obosea lupta dintre iubirea ta și ignoranța inimii mele.

Într-o zi m-am gândit să cedez ca să văd ce se întâmplă.

Dar din ziua aceea nu-mi amintesc să mai fi văzut ceva.

Am început să trăiesc, iar în jur nu m-am mai priceput să mai zăresc altceva decât fericire.

Te găsisem cu sufletul despuiat pe preșul din fața ușii inimii mele...

Crezusem că ai venit la cerșit. 

Nu-mi trecuse prin gând că tu de fapt căutai să-mi oferi în dar doar ce-mi lipsea...

                                             iubire...

Final de gimnaziu

Copilul meu are banchet de sfârșit de clasa a VIII-a.

Un moment pe care multă vreme nu am îndrăznit să mi-l închipui nicicum.

Apoi nu am mai găsit rostul închipuirilor.

Astăzi, copilul meu va sărbători terminarea gimnaziului.

Lacrimile mi se gâtuie de emoție.

Răscolită și copleșită ridic fruntea către cer și mulțumesc cu imensă recunoștință.

Pentru mulți astăzi e o zi deosebită.

Pentru mine e un miracol din mirajul pe care-l numim... viață.

Pentru Rareș e o zi completă, împlinită, neciunțită, rotundă...

Mulțumim, Doamne, pentru toate!

Ca să simți... că trăiești

Nicio fărâmă de iubire n-ar trebui să rămână netrăită şi nicio fărâmă de viață neiubită ca să poți simți cu-adevărat... că trăieşti.

Moment de tihnă

E seară. Vineri seară.

Vrând, nevrând mă declar obosită.

Mai mult nevrând decât vrând, dar asta nu mai contează.

Mă întind pe pat şi încerc să mă relaxez, în ideea că voi reuşi să ațipesc măcar un pic.

Nu reuşesc, îmi tot vin în minte filmulețe cu evenimentele de peste zi... oameni, replici... emoții...

Mă ridic din pat, rabatez fereastra şi-mi iau una din cele două cărți pe care am început să le citesc, în scopul de a mai lectura câteva pagini.

Greu cu noi ăştia din zodia gemenilor. Majoritatea lucrurilor le facem în duplicitate, aproape în permanență.

Altfel, ne plictisim de moarte.

Am uitat să-mi pun semnul de carte, drept pentru care reiau lectura de la ultima pagina pe care îmi amintesc că am citit-o.

Afară vântul bate cu putere. Perdeaua se unduie într-un dans uşor. Motanul găseşte momentul interesant de urmărit.

Îi dau pace. Încerc să mă concentrez pe citit şi să nu-l bag în seamă.

Vântul se întețeşte. Reuşesc să mai citesc câteva fraze până când felina se hotărăşte să mă scoată complet din lâncezeală.

Sărise la geam să prindă vântul cu lăbuțele.

După câteva încercări nereuşite de a împinge vântul cu laba s-a resemnat să privească pe fereastră ciulind urechile şi păstrându-şi atenția mărită.

Eu am lăsat cartea din mână să-l privesc pe Joy.

Aceste momente de prezență pură, de trăire sută la sută în prezent se numesc viață.

Oare câți oameni mai privesc spre pisici, la fel ca mine, odată cu mine?

Oare câți or mai fi oprit timpul să-şi privească pisica de când Pământul e Pământ?

Oare cum o fi consemnat acest lucru în memoria Universului: oameni privind pisici?

Făgăduință

Într-o zi

O să te împing

Până la marginea

Trăirilor tale

Și o să-ți fac vânt

Dincolo de ele

În lumea infinită,

Ciudată și miraculoasă...

Din inima mea...

Poveste despre noi

Motto:  Magic e un gând ce te duce dincolo de propria imaginație... și te lasă acolo.

În înaltul visului atârnă greu un cer de dor și lumină.

E noapte.

Nu foarte noapte... doar noapte ... obișnuită...

În noapte liniște... nu foarte liniște... doar atâta cât să ne amintească de noi, cât să poată cuprinde tăcerea între tâmple, nu mai mult.

Priveam visul cum se strecoară și cum zboară din stea în stea, din părere-n părere, din culoare-n culoare... dintr-un cer într-altul până în ochii mei și înapoi în văzduh.

Priveam visul și ascultam tăcerea... uitând cu totul de mine, găsindu-mă cu totul ... pe mine...

În înaltul cerului atârnă grea privirea, părerea...

Și peste tot, prin toate cotloanele Universului atârnăm greu... noi...

Sport extrem... iubirea

Viața merită trăită

De ca și cum ai face

Zi de zi bungee jumping

Cu iubirea din tine.

Ea nu trebuie cumpărată

Ori vândută

La jumătate de preț,

Sau lăsată

Într-o coadă de mătură

Și aia boantă...

Nu e nevoie să ne punem măști

Și să viețuim

La marginea frustrărilor

Pe care ne facem

Că nu le vedem

Ori că nu există...

Nu e cazul să ne încorsetăm

Sufletele, inimile

Emoțiile și simțirile

În chingile orgoliilor

Ce ne alimentează zi de zi

Mai mult sau mai puțin

Perfidele...egouri.

Viața trebuie trăită la maximum,

Cu sufletul la gura

Iubirii care ne inspiră

Ne expiră și ne ridică

Cu fiecare clipă

Tot mai sus... tot mai înalt...

Dincolo de Everestul iluziilor noastre

Și cu mult peste Golgota

Ce șade în noi.

Dor de respir

Când mi-e dor
Să te respir
Îți sărut inima.
Acolo găsesc
Întotdeauna
O gură de aer
Sau de iubire
În plus,
Pusă deoparte
Pentru... mine,
Acolo păstrezi mereu
O oază
De liniște
Nepătrunsă
Pentru sufletul meu.
Când mi-e dor
Să te respir
Aduc buzele
Inimii mele
Cu-n respir
Mai aproape

De tine...

Foto: George Ziakas

Infinitul...suntem noi...

Cineva spunea că noi nu suntem infinitul, deși remarca e foarte frumoasă, în replică la o scriere care se termina cu:

"Infinitul...suntem noi."

Că de fapt doar unii dintre noi sunt repere, alții referințe, dar majoritatea suntem "cantități neglijabile".

Poate că ne simțim câteodată "cantități neglijabile"...

Părem să nu contăm prea mult în ochii noștri, uneori.

Oare de ce?

Oare fiindcă alegem să ne comparăm cu persoane ce ne par "puncte de referinta"?

Oare reperele spre care privim sunt mult prea sus?

Oare nici reperele nu sunt sus și nici punctele de referință, ci doar modul cum alegem să privim înspre ele sau să ne raportam la ele?

Oare așteptările noastre referitoare la tot ce experimentăm ne minimizează valoarea în ochii noștri?

Oare toate la un loc?

Oare niciuna?

Ori poate fiindcă habar n-avem cu-adevarat cine suntem?

Și totuși îmi place să cred că în Univers conteaza fiecare fir de praf.

Fie el chiar și cel din ochii noștri, care ne împiedică uneori să vedem lucrurile clar și bine...

Cu certitudine, din punctul de vedere al Existenței contează ochiul... dar mai mult ca sigur ... contează și praful care ne îngreunează vederea...

Alfabetul braille al iubirii

Inima...

Inima mea cea gânditoare

Aşteaptă, zi de zi,

Ca cineva

Să-i citească,

Cu degetele

Sufletului fremătânde,

Poemele scrise

În alfabetul braille

Al tuturor iubirilor oarbe

Din toate Universurile.

Inima...

"Mă interesează ce gândeşte Dumnezeu. Restul sunt detalii." (Albert Einstein)

 

Ei bine, ieri mi-am luat o grămadă de lecții de la viață.

Am învățat (pentru a nu ştiu câta oară) că părerile pe care și le furnizează mintea, de cele mai multe ori sunt neadevărate.

Iar noi ne luăm după aceste păreri şi ne traumatizăm şi schimonosim sufletele şi viețile în fel şi chip.

Am mai învățat că oamenii merită luați câte o dată în serios şi crezuți pe cuvânt, chiar dacă îți prezintă adevăruri sub formă de glumă.

Unii dintre ei aşa ştiu să vorbească ca să ne menajeze sentimentele - noi suntem cei nerecunoscători.

Am mai învățat despre mine că încă nu m-am dezobişnuit de tot să bodogănesc despre orice, în gând şi nu numai - tot învăț şi tot uit că e mai bine să tac.

Şi bine ar fi să mai determin şi mintea să mai tacă şi să nu mai dea sfaturi la toată lumea de ca şi cum eu, sau mai bine zis ea, ar deține dintotdeauna adevărul suprem - el şade în altă parte, departe de mintea şi ne la îndemâna omului.

Mda... Lumea merită iubită, nu bodogănită...

Asta ar putea fi una dintre diferențele dintre armonie şi dizarmonie... şi una dintre concluziile la care am ajuns încă o dată, ieri.

Doar mintea îmi dă impresia că port adevărul şi greutatea lumii pe umerii mei - de fapt lucrurile stau exact pe dos... şi ar trebui să pup Pământul în fiecare zi, că are bunăvoința să mă rabde şi să mă susțină...

Gândurile ar fi bine să le cobor pe toate în inimă şi de acolo să împrăştii numai iubire...

 

Iar dacă pot, găsesc sau reuşesc să fac rost de undeva... să împrăştii tot de acolo şi un pic de ... lumină...

Prea mult

Prea mulți poeți

La buza unei strofe,

Prea multe inimi

Care bat... în gând.

Prea multe temeri

Fără noimă spuse,

Prea multe rugăciuni

Într-un cuvânt.

Prea multe spaime-n

Oasele durerii,

Prea multe lacrimi

Plânse aiurea-n vânt,

Prea multe frici

Și prea mulți întunerici

Ce-nchid lumina lumii

În... mormânt...

Prea multe vise fără suflet

Și mult prea multe

Vorbe risipite-n vânt,

Prea multe judecăți

În ... minte

Și prea puține crezuri

În... Cuvânt...


www.card-photo.com

Prea multe gânduri...

Dilema e: cum aş putea scrie fără să gândesc, de ce ați mai citi dacă n-ați gândi?

De la asta a pornit toată scrierea de mai jos... Orice comentariu e binevenit.

Mulțumesc că sunteți!

Prea multe gânduri...

Şi totuşi cine poate scrie fără gânduri?

Gândim în cuvinte... Mintea le râşneşte, le transformă şi le dă formă şi fond, iar atenția noastră le dă forță şi sens.

Nu există oameni lipsiți de gânduri... oricât de mult ori puțin instruiți ar putea ei fi...

Gândurile nu le chemi, ele vin oricum.

Apoi noi, oamenii, le îmbrăcăm cu emoții, cu sentimente ca în cele din urmă să le etichetăm ca fiind bune sau rele, în funcție de judecata şi de interesele noastre de moment.

Un gând etichetat ca fiind rău de unii dintre noi, pentru alții e nul şi lipsit de importanță.

Importanță... Hmm...

Deci putem atribui şi valoare gândului.

Gândul va avea întotdeauna valoarea măsurii atenției investite de noi în el.

Un gând căruia nu-i acordăm atenție va rămâne doar o informație volatilă care ne flutură la un moment dat prin minte.

Doar o fâlfâire de aripi, sau un crâmpei de cuvinte ce ne tranzitează cerul minții în timp ce noi le observăm trecerea, fără să judecăm...

Gândurile trec şi pleacă de ca şi cum n-ar fi fost niciodată, dacă noi nu le oprim din zbor şi nu le alăturăm altor cuvinte pentru a le transforma în gânduri... unele din ele dichisite...

Prea multe gânduri... Dar cine poate scrie fără gânduri???

 

Cine înafară de El... direct în inimile, sufletele şi ființele noastre?

Mi-era drag de tine...

Mi-era drag de tine...câteodată.

Mai ales atunci când priveai spre iarbă cu drag, ori spre fluturi, de ca şi cum ai fi vrut să-i iei în brațe.

Ori când priveai tandru în ochii copilului sau al motanului care torcea în pupilele tale.

Mi-era dor de tine... câteodată.

Mai ales când stăteai cu capul în poala iluziilor mele şi mă lăsai să-ți număr visele, în timp ce tu erai plecat pe coclaurile gândurilor.

Mi-era... de tine ... uneori... dar de cele mai multe ori mai tot timpul...

Când te lăsam să-mi împleteşti în pletele simțirilor spicele de grâu coapte ale tuturor iubirilor ce se legănau... prin ființele noastre fremătânde...

Mi-era bine... uneori...

Dar... cât de bine putea să-mi fie... !!!

Azi noapte mi-am mutat visele

Azi noapte mi-am mutat visele de la cap la picioare, apoi de la picioare la cap…  dar lumea, lumile din capul meu pare că și-au păstrat aceeași verticalitate.

De fapt lumile, Universurile, spațiul infinit și vast nu are nicio verticalitate și nici un punct cardinal, ori reper.

Mă și închipui pendulând în imensitatea Universului încercând s-o iau la stânga, ori la dreapta, ori în sus, ori în jos  fără nicio logică… doar cu un scop.

Un scop, asta căutăm tot mereu: un scop spre a continua să mergem mai departe.

Cât de departe?

Departe de cine, departe de ce?

Sau… departe către cine, departe către ce?

Nu contează atâta vreme cât continuăm să facem pași, nu? Și totuși la un moment dat obosim.

Mersul nu ne mai e atât de sprinten ca odinioară, respirația devine mai greoaie și nu mai putem zori la fel.

Și-atunci, poate atunci… dar nu numaidecât atunci… avem răgazul să ne întrebăm: ”Către ce alerg? Care e scopul pentru care bezmeticesc de nebun prin lume?”

Azi noapte mi-am mutat visele de la cap la picioare… dar Universul  lumea… lumile din capul meu  păreau să nu se sinchisească de ele.

În imensitatea Universului nu există puncte cardinale, infinitul n-are puncte de reper.

Pentru că la un moment dat… nici măcar noi nu mai avem nevoie de ele…

Pentru că la un anumit moment dat… ne dăm seama că infinitul …

                     

www.card-photo.com

suntem noi…

Emoții condițional optative

Ai tu idee

Câte cuvinte

Am știut să tac

Pentru tine?

Ori cum s-au scris

Ele încet, firav

Complet și nefiresc

Departe în mine?

Ai putea tu să simți

Sentimente fără nume

Aruncate alandala

Între mine și tine?

Aș putea eu să numesc

Iubirea anonimă

Din inima ta

Și cum face ea
Frumos ori cum
Face ea

Parte din mine?