Vârsta e

Vârsta e doar un număr lipsit de importanță.

N-are rost să ne cramponăm de el.

Sau are rost numai în cazul că n-avem ce face și vrem să ne aflăm în treabă.

Vârsta e doar un număr care nu spune câtă viață ai trecut prin tine, câte sentimente ai adunat în conturile inimii, câte emoții ai strâns la ciorapul simțirilor sau câte trăiri ai aprins în sobele ce ard în pieptul altora.

Ea n-ar trebui să sperie sau să supere pe nimeni, fiindcă n-are nicio însemnătate reală.

Vârsta ține de contabilitatea anilor prin care treci în timpul existenței pământene.

E o găselniță menită a ne marca trecerea prin vreme.

Doar atât și nimic mai mult.

Absolut nimic... mai mult...

Siderare

Am realitatea
Răsturnată
Cu capul in nori
Şi mintea vărsată
Adânc printre zorii
Răsăritului
Apăsat pe tâmplele
Lumii şi îndesat
În inima timpului
Şi necuprinsului
Atoateîncăpător.
Cerul stă prăvălit
Peste imaginea lui ireală
Şi aşteaptă să-mi ridic
Ochii inimii în sus, către El.
Ori poate că n-aşteaptă nimic.
În statornicia Sa
Aşteptarea nu înseamnă
Mare lucru.
Nici mic lucru.
Nu face nici măcar cât un fleac.
E nulă şi neavenită.
Complet inexistentă
Insignifiantă şi nerâvnită.
Am căruța realității
Răsturnată cu susul în jos
În mirificul nerăvăşit
Al poveştii inimii mele
Şi nu fac decât atât:
Mă uit la ea deloc ciudat
Mă minunez şi mă mir.

Să trăieşti TOT

Să nu te mai saturi de trăit. Să trăieşti cu nesaț, avid, de ca şi cum nu ți-ar mai ajunge.

Ciudat sentiment foamea de viață.

Şi totuşi, nu e nevoie să alergi să trăieşti nimic. Dimpotrivă...

Deştept e să te aşezi adânc ca să trăieşti. Să dichiseşti liniştea din tine în tine şi să te bucuri în tihnă de tot ce trăieşti.

Să mesteci până la capăt prezentul.

Să rumegi încet fiecare clipă, fiece moment, sentiment ori emoție care aleg să treacă prin tine.

Să trăieşti TOT, dar încet, pe-ndelete, cu bucurie şi fără frică.

TOT...

Absolut TOT ... până la capăt...

Foto: George Ziakas

"Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!"

Cred! Iubesc! Mă bucur!

Nu contenesc sa observ ca bunatatea pare a fi cheia care deschide nu doar lacătele inimii, ci şi pe cele ale minții.

Vrei să te faci auzit şi țipi.

Strigi, urlii şi vorbeşti răstit, dai cu vorbe de pământ, în dreapta şi în stânga.

Şi nu din ură ori din răutate, ci de neputință, de disperare.

Țipătul e un semn de slăbiciune.

Prin urlet, răget, țipăt vrei să intimidezi, să-ți domini "adversarul".

Ori poate să-ți impui punctul de vedere, o anumită conduită, învățătură, sau mai ştiu eu ce.

Să-l determini pe celălalt să vadă, să facă sau să priceapă ce vrei tu, cum vrei tu, când vrei tu.

Vrei să ajungi la sufletul cuiva?

Nu țipa, nu te burzului, nu urla.

E semn de slăbiciune.

Vrei să înveți pe cineva ceva.

Ca să poată să te asculte e nevoie doar să-i zâmbeşti, nu să țipi.

Altfel, vei închide toate căile de comunicare între el şi tine şi nu vei mai putea să ajungi la mintea sau inima lui nicicum.

Vrei un cifru, o cheie, un indiciu să ajungi la inima si rațiunea cuiva.

E evident: zâmbeşte, fii bun şi iubeşte! Atât și nimic mai mult.

Restul va veni, fără doar şi poate, ca de la... Sine...

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Astăzi am furat un fluture...

Dimineață...

Soarele mi se prăvălește cu putere în ochi, fără să am puterea să-l opresc.

Îmbătat de fericire și de mângâierile soarelui... un fluture...

Zboară captiv între cele două geamuri deschise ale fereastrei de la balcon.

De partea cealaltă a geamului, pe pervaz, motanul desează cercuri cu lăbuțele.

Un fluture frumos... albastru marin cu alb... Ca marea, ca cerul cu nori...

Creatură firavă care visează doar o zi în astă lume...

Motanul stă la pândă să-i curme visul.

E vară în privirea mea... lumină... Vreau s-o păstrez un pic în ochi și-apoi s-o strecor în inimă.

Pășesc ușor în balcon.

Prind fluturele în căușul palmei de la mâna dreapta.

Îmi sărut pumnul închis să nu-l doară.

Merg iute la geamul de la bucătărie și-l eliberez, întinzând mâna către Cer.

Zboară. E liber și-și poate continua mica existență efemeră.

Astăzi am furat un fluture...

L-am luat de sub nasul motanului și l-am aruncat în înaltul cerului... spre lumină...

Cafe frappe

O cafea frappe!

Avem nevoie de tandrețe, de dulcegării, de alint. Oricât de mult am evolua, involua sau maturiza avem nevoie să fim răsfățați.

Cu o vorbă, o floare, o atingere, o poveste...

Tânjim după iubire şi să manifestăm iubire...

Dar oricât de multă iubire am simți în inimă, ea nu e vizibilă pentru cei din jur decât dacă o mărturisim într-o formă sau alta.

Te iubesc!

Nu mai mult decât ieri şi nici mai puțin decât mâine.

Doar mai altfel şi din ce în ce mai adânc şi mai departe ... în mine...

O zi rotundă îți doresc! Şi ție...

O cafea... banală...

Cât de simplu e să trăim!

Și cât de tare alegem să complicăm asta.

Ne încâlcim în ițele pe care le urzim, le țesem cu extrem de multă imaginație și ingeniozitate că uneori nu mai reușim să ieșim din ele.

Alteori suntem mai norocoși... ori poate mai agili.

Cât de mult ne pot obosi regulile, fițele, obsesiile!

Sau lucrurile pe care le facem de fațadă ca să dovedim că merităm, ca să arătăm cine suntem....

Și totuși ... Cât de simplu e să trăim!!!

Și cât poate fi de frumos să trăiești simplu.

Discret, curat, liniștit, fără complicații...

Simplu...

O zi simplă îți doresc! Ție și ție și ție și ție... dar mai ales... ție...

Existența în iluzie...

Replică:

„Din experiența mea de viață, așa scurtă cum este ea, am învațat că eu îi pot determina curgerea. Că trebuie să mă lupt ca ea sa capete un anumit sens. Și lupta este între mine, cel creat de Dumnezeu după chipul și asemanarea Lui și între mine, cel plin de defectele și patimile pe care diavolul le-a sadit în ființa mea. Lupta este între mine și lumea care încearcă să imprime cursul dorit de ea vieții mele. Și cred că e bine să înoți împotriva curentului, atunci când acesta nu te duce la limanul cel bun. La fel ca în parabola aceea cu lupul cel bun și lupul cel rău. Care dintre ei învinge? Cel pe care îl hrănești. Deci între ei se duce o lupta. Nu asta se întamplă în sufletul fiecăruia în fiecare zi, pentru fiecare decizie, fie ea cât de mică?” (A.C.)

Replică la replică:

Viața e o luptă între tine și tine, un război în care tu ești in ambele tabere.

Lupta de care vorbești e de fapt o strădanie a fiecăruia dintre noi să ajungă la desăvârșire.

Tu ești și raiul tău dar și iadul tău, e drept.

Dar viața e o curgere.

Dacă te abandonezi ei și voinței divine, dacă accepți că tot ce vine înspre tine e spre folosul tău n-o mai simți ca pe un efort, ca pe o zbatere.

Nimeni nu te poate opri să mergi împotriva curentului, dar cât timp poți înota așa?

Lupta, efortul, îl resimți din pricina nevoii de control, nu din alte pricini.

Dacă lași frâiele în mâinile Lui nu mai resimți totul ca fiind atât de anevoios și ai timp să mai admiri și peisajul.

Ai vreme să te bucuri cu-adevarat  și să apreciezi tot ce găsești în ea.

Nu știu cum e în sufletul fiecăruia, dar al meu e cu siguranță, zilnic, plin de dileme.

Cu toate astea am renunțat la luptă de ceva vreme și mă bucur să trăiesc fiecare clipă în și cu iubire.

Viața e Dumnezeu, iar Dumnezeu e pace și liniște...

Și... multă iubire și tihnă, nu-i așa?

Foto: www.card-photo.com

Starea de conflict se poate naşte numai în dualitate.
Doar în minte te poți afla în dualitate, în inimă eşti tot timpul unu.
Sau una...
În inimă eşti una cu TOTUL, eşti neseparat de nimeni şi nimic.
În inimă nu există timp, spațiu, axe de coordonate, puncte de referință.
În inimă eşti liber, fericit şi eşti întreg.
Atunci când eşti doar unul nu poate exista conflict: cu cine să te războieşti?
Lupta apare doar atunci când există doi, iar doi există doar în închipuiri, în minte.
Deci niciuna din luptele tale nu sunt reale. Sunt plăsmuiri ale minții, sunt gânduri, sminteli, aroganțe ale egoului.
Spui că există doi de TU, doi de tine între care se dă o luptă: unul creat de Dumnezeu si unul în care diavolul îşi țese intrigile.
Acel loc în care cineva sădeşte răul nu tot de Dumnezeu a fost creat?
De unde a apărut acel loc din tine?

Şi din câte văd eu mai există şi un al treilea care urmăreşte tot acest spectacol macabru, această luptă crâncenă ce se dă pentru supraviețuire.

Acel spectator care urmăreşte din umbră și cuminte disputa cine e?

El ce rol are dacă are sau în cazul în care n-are de ce n-are niciun rol în toată povestea asta?

Poți avea iluzia că faci, că dregi, că alegi şi urneşti mersul lucrurilor după cum vrei tu.

Dar e doar o iluzie...

Nimic, niciun fir de iarbă nu se urneşte însă fără ştirea Lui, fără îngăduința divină.

Foto: George Ziakas

Şi dacă tot a venit vorba de alegeri, odată ce L-ai ales pe Dumnezeu nu mai există niciun loc din tine în care şi-ar putea băga altcineva coada.

Lupta vine din dualitate, iar atunci când trezeşti în tine conştiința lui Dumnezeu nu mai poți fi doi, eşti întotdeauna unul. Eşti mereu cu El în inimă, una cu El şi cu voința Lui.

Războaiele, conflictele, intrigile, luptele țin de ego şi se duc doar atunci când există doi.

Iar doi pot exista doar în minte.

În inimă eşti întotdeauna doar unul ...sau una...

Oricine ai fi tu cel care ai ales să citești acest text, te iubesc şi-ți mulțumesc că eşti... 

...exact atât de minunat cum îți pare acum că ești!

Ce-i învață pe copiii noștri sistemul de învățământ bazat pe „pile”?

http://www.curentul.net/2015/07/16/ce-i-invata-pe-copiii-nostri-sistemul-de-invatamant-bazat-pe-pile/

Scrisoare deschisă către Bianca Lucaciu, singura elevă din județul Sălaj care a avut nota 10 la bacalaureat și care a publicat o emoționantă scrisoare pe Facebook în care își exprimă revolta față de sistemul din învățământ, bazat pe „pile”.

 În una din zilele trecute am primit printr-un mesaj (email) un link către o știre de la televizor referitoare la o postare care circula pe Facebook.

Era vorba despre o fată care ajunsese la capătul puterii de a îndura umilințele și frustrările izvorâte din preamultul înghițit al nedreptăților la care a fost supusă zi de zi, din pricina sistemul nostru de învățământ bazat pe favoritisme.

„Bianca este din Șimleul Silvaniei, a terminat liceul cu 10 pe linie, iar la bacalaureat a primit tot nota 10. În scrisoarea publicată pe Facebook, adolescenta marturisește că unul dintre motivele pentru care s-a ambiționat să fie mereu cea mai bună este pentru că visa momentul în care va susține discursul de absolvire în fața colegilor săi și a profesorilor care au ghidat-o”, scrie voceatransilvaniei.ro.

Copil provenit dintr-o familie destrămată, crescut doar de mamă în nevoi și necaz, dar cu iubire și în spiritul dreptății și credinței că în viață munca corectă și susținută te conduce negreșit la evoluție și este răsplătită pe măsura efortului depus, Bianca terminase clasa a VIII-a cu 9,99 și nu a fost șefă de promoție.

Ea povestește că atunci a fost momentul când a realizat ce mult poate înseamna să ai posibilitatea să vorbești unei generații și și-a promis să termine liceul cu nota 10 ca să-și ducă visul la îndeplinire.

Își dorea ca prin triumful ei fiecare adolescent care vrea să învețe să creadă și să înțeleagă „că oricine poate zbura cât de sus vrea el!”.

Și asta fără să i se taie aripile ori de câte ori zborul ar putea pune în umbră odraslele unora sau altora dintre cei care dețin la un moment dat puterea.

E un articol plin de năduf și amărăciune, scris de un copil ajuns la capătul toleranței nedreptăților care i s-au fluturat zi de zi pe sub nas.

Fata s-a săturat de atâtea umilințe la care cu toții suntem supuși zilnic, atunci când suntem mințiți, înșelați și trași pe sfoară la vedere și fără rușine.

Trăim într-o societate bolnavă, în derivă, cu modele distorsionate și lipsită de un real sistem de valori, în care aleșii noștri nu contenesc să ne insulte inteligența.

Suntem nevoiți să căutăm explicații plauzibile pentru ca ai noștri copii să poată să înțeleagă ce e de neînțeles.

Suntem obligați să inventăm povești ca ei să poată digera de ce colegi de-ai lor care nu știu bine tabla înmulțirii, care n-au fost în stare niciodată să obțină vreun premiu cât de mic la vreo olimpiadă ori vreun concurs cât de neînsemnat, reușesc „să se concentreze” remarcabil de fiecare dată și fără excepție la fiecare examen care contează pentru viitorul lor.

Cu toate acestea idealista din mine își dorește să creadă că și aceste lucruri ca și altele de același fel vor avea la un moment dat, fără doar și poate un sfârșit.

Ceea ce-mi doresc să-i transmit Biancăi este că-i mulțumesc din suflet și cu toată ființa mea!

Până la urmă, niciun efort nu este lipsit de sens și nimic nu e întâmplător sau fără rost. Nu există dorințe pe care Dumnezeu să nu ni le îndeplinească, fiindcă Dumnezeu nu ne spune niciodată NU.

Bianca vroia să fie simbol al unei generații de adolescenți care reușesc prin forțele proprii, se visa purtătorul de cuvânt al acelei generații de tineri.

Ei bine, asta a și reuşit.

Faptul că a fost dată la o parte pentru ca alții să iasă în evidență, n- a făcut decât să dea greutate, forță și altă conotație celor zise, așa încât vocea ei să capete un   alt fel de răsunet.

Poate că în alte condiții discursul ei ar fi fost unul comun, obișnuit.

Așa, el s-a transformat în strigătul de luptă al unei generații puternice, proaspete, deștepte și vii, care intră cu putere și asumat în viață, nu adusă de vântul favoritismelor care așează ierarhiile după bunul lor plac.

Bianca dragă, vestea bună e că adevărata valoare n-are nevoie de surle și de trâmbițe pentru a fi remarcată și că „tot ce ai mai bun vei purta întotdeauna cu tine”.

Poate că acum ești rănită și te doare.

Totuși această durere este cea care a făcut din tine un martir al unei generații de tineri care se raportează la un sistem adevărat de valori, bazat pe dreptate, muncă, respect și adevăr.

Iar pentru că tu exiști, Bianca dragă, mie nu-mi mai este atât de frică să îmbătrânesc în această țărișoară frumoasă, plină de tradiții și spiritualitate, numită România.

Conștiința faptului că din urmă vin tineri ca tine sădește speranța în inimile celor ca mine și nu ne lasă să dăm bir cu fugiții ori să mai trecem cu vederea troglodiții care ne conduc de mult prea multă vreme.

Datorită celor ca tine și noi, adulții, găsim putere să sărim la beregata celor obișnuiți să ne scuipe în față și să ne spună că plouă, ca mai apoi să se aștepte să-i și credem pe cuvânt.

Opinia distinșilor domni ingrați, lipsiți de bun simț ori de scrupule este „câinii latră… caravana trece…”, iar liniștea se va instala și de această dată, de ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Și totuși… lucrurile nu vor merge așa la nesfârșit.

Pentru că așa cum înțelept remarca Abraham Lincoln „Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul”.

Și din câte am bucuria să văd…. generațiile care vin din urmă sunt pline de curaj și nu sunt deloc dispuse să mai îndure mojicia și umilințele nesăbuiților aflați de mult prea multă vreme la putere.

Așa să ne ajute Dumnezeu!