Ni se tot pare că ”avem curajul să ne luăm viața de la capăt”.

De fapt ne luăm călătoria de unde ne-am rătăcit ultima dată sufletul.

De la acele coordonate ale matricii, ale tablei de șah infinită numită viață.

Doar mutăm jocul în altă parte a tablei, nicidecum nu-l reluăm de la capăt.

Ne mai dezbrăcăm de câte-o meteahnă și ne pare că ne reinventăm, când de fapt noi ne tot regăsim.

Fiindcă chiar de știm sau nu, călătoria pe care ne zbuciumăm s-o parcurgem e înspre ”noi înșine”.

Ne e un dor continuu de noi și ne căutăm permanent, conștient sau nu.

Cu cât sunt mai multe piedicile, mai multe turnurile care ne ies în cale, cu atât sunt mai mari șansele de a ajunge la ”noi”.

Pentru că la fiecare piedică avem oportunitatea să ne oprim și posibilitatea să căutăm cu claritate acel drum înapoi, către primordialitate...

Către acea parte din noi care nu se trece, nu se petrece și nu se schimbă...

Minunile ca să existe trebuie doar să le vezi

http://www.curentul.net/2015/09/16/minunile-ca-sa-existe-trebuie-doar-sa-le-vezi/

Minunile ca să existe trebuie doar să le vezi

Autor: Oana Rotariu

E o zi de vineri.
Toamnă… Mergem în vizită la Biserica Sfânta Treime din Eghina. E pentru a doua oară în viață.
Vrem doar să mulțumim. Atât.

Am luat de acasă acatiste de la o grămadă de cunoscuți şi mai puțin cunoscuți.
Hmm… cunoscuți e un fel de-a spune. Nici când e vorba despre noi înşine nu putem spune că suntem chiar nişte cunoscuți.

E ora nouă şi ceva. Soarele dogoreşte deja cu putere.
Urcăm dealul anevoios. Ajungem la intrare şi bem de la cişmea o gură de apă rece ca gheața.
De unde o fi venit apa aceea de poate fi atât de rece şi-mi împrospătează inima şi suflul?
Nu-mi răspund. O iau ca pe o minune. Îmi place să cred în minuni. Sunt la tot pasul, le văd peste tot şi mă bucură.
Nu mă poate opri nimeni să cred în ele şi asta mă încântă.
Ajungem în bisericuța unde se află capul şi mâna Sfântului Nectarie.
În biserică doar femeia de la lumânări.
Linişte, tihnă şi-un fluture ce mi se zbate în stomac.
Am ajuns din nou aici. Ce binecuvântare! Sper să merit toate astea!
Aş vrea să mă rog mai intens. Nu pot. Mintea mea e goală.
„Cred! Doamne, ajută necredinței mele!”
Linişte deplină… niciun gând…
Lăsăm acatistele la femeia de la lumânări şi ieşim.
Mergem la mormânt. Ne închinăm şi sărutăm piatra grea de marmură.
„Tatăl nostru care eşti în ceruri…” primeşte această rugăciune pentru toți acei ştiuți sau neştiuți care au nevoie de ea. Oricum nu-mi amintesc niciun nume. Cred cu tărie că de fapt nici nu contează. El ne poate percepe ca fiind o singură ființă. Sau dacă nu, ştie El cum se numeşte fiecare dintre copiii lui, nu mă îndoiesc de asta.
Vizităm camera unde a locuit Sfântul Nectarie.
Şi acolo e linişte. Multă.
Podeaua de lemn scârțâie tânguit sub paşii noştri.
Patul e acoperit de o pătură albă, croşetată. Ascunde sub ea, lăsată în urmă, o grea suferință. Ultima, care s-a adăugat la săvârşirea şi desăvârşirea vieții pământene a sfântului.
Un chin care l-a adus mai aproape de mulți dintre noi. O caznă care înalță.
Coborâm în mănăstire.
Acolo, undeva într-o cămăruță din partea dreaptă a bisericii, e un sarcofag din argint masiv.
Pe capac e un basorelief ce-l ilustrează pe Sfântul Nectarie.
În încăpere o bunicuță. Slăbuță, îmbrăcată într-o rochiță neagră cu buline mici albe, cu capul descoperit şi părul alb pieptănat frumos şi prins la spate.
Avea vreo trei desăgi după ea. Le aşează frumos lângă perete şi scoate din una dintre ele Acatistul Sfântului Nectarie, scris în limba greacă.
Pe chipul ei tronează liniştea şi are o lumină aparte în priviri.

Nu vreau să deranjez. Ies din cameră să caut un loc în care să citesc şi eu acelaşi acatist editat în limba română.
Ceva din mine mă întoarce în aceeaşi încăpere cu bunicuța.
Ea mă întreabă ceva în greacă. Îi răspund în engleză că nu înțeleg întrebarea şi îi cer voie să mă rog împreună cu ea.
Niciuna dintre noi n-a înțeles nimic.
Doar rugăciunile noastre se împletesc împreună şi zboară de mână către cer.
Bunicuța cântă acatistul cu o voce caldă, limpede, minunată… balsam pentru suflete.
Când eu termin de citit, ea mai are încă vreo jumătate de cărticică de parcurs.
Aştept cuminte.
La final îngenunchem împreună, iar ea înălță, cu voce tare, ultima catismă a acatistului, în limba maternă a sfântului.
Copleşită şi plină de gratitudine, mă apropii de frumoasa femeie, cu lacrimi în ochi. Îi sărut mâinile muncite. Se îmbujorează, nu vrea să-mi dea voie.
Mă conduce până la sicriu şi îmi arătă ceva la ochii Sfântului Nectarie. Mai arătă minunea pe care ea o vede şi altor greci care tocmai intraseră.
Se pare că lacrimi curg din ochii de argint ai sfântului.
Eu nu pot să văd nimic. Pesemne că nu am încă aprinsă lumina din ochii bunicuței, ca să pot vedea şi eu cum plânge pentru noi, sfântul.

Mai am nevoie de multă rugăciune să văd şi eu ceea ce ei i se arătă cu atâta uşurință… Ca să mi se limpezească şi mie ochii sufletulului şi să pot privi şi eu atât de limpede şi de senin ca ea… pământul şi cerul…

Mulțumesc Sfinte Nectarie pentru tot!

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Realitatea nu există...

Nu există până nu o încătuşezi tu în gândurile tale.

Până nu o închizi tu, atribuindu-i forme şi conținut luat din tiparele şi ideile preconcepute, gata prefabricate de atâția alți visători ai vieții, care au trăit înaintea ta.

Până nu se trezeşte conştiința realității înconjurătoare în tine... eşti liber. După aceea începi să te încorsetezi în iluzii şi idei.

Realitatea nu există. Ea ființează abia atunci când tu o îmbraci în gândurile tale.

Deci e o iluzie, o nălucă, un vis cu ochii deschişi...

Asta e realitatea... mereu un alt vis... visat tot timpul cu ochii deschişi...

O zi cum eşti să ai! 

Tu şi tu şi tu şi tu... dar mai ales... tu...

"A trăi înseamnă a te vindeca şi a te reînnoi în fiecare zi şi, de asemenea, a te regăsi şi a te recuceri." (Henri Frederic Amiel)

Ei bine da, a te iubi, a te regăsi şi recuceri, dar nu în modul narcisist.

E vorba de călătoria pe care o faci înapoi către tine.

Înapoi către ființă, către origini, către Sine.

Nu e uşor să ne regăsim şi să ne recucerim, fiindcă am plecat departe de noi şi pentru că ne-am lăsat pradă comodității, ignoranței şi chiar inconştienței.

Alergăm continuu spre nicăieri într-un vehicol numit "noi", care e din ce in ce mai obosit.

Cel de la cârmă nu ştie să se oprească şi să se privească.

Habar n-are cum e să rămână pe loc în linişte şi să se privească până se vede.

Iar apoi când se vede să iubească, să se bucure şi să mulțumească.

Sperăm ca totuşi măcar unii dintre noi să reuşim să oprim tăvălugul evenimentelor care tind să ne domine călătoriile pământene... şi să ne regăsim...

Fiindcă dorul de noi poate fi atât de mare.... !!!

Doamne ajută!

Să-ți fie bine! Şi ție...

Nu am minte, Doamne!

Nu am discernământ, nu am judecată, nu am imaginație.

Nu pot integra tot ce se întâmplă în jurul meu, nu pot pricepe și nu știu înțelege mai nimic, mai tot...

Am doar inimă, Doamne, ca să mă ascund în ea și să vorbesc cu Tine.

Să-ți spun că aș vrea să pot sorbi toată suferința lumii într-un sărut, pe care să-l închid undeva, pe vecie...

Așa aș vrea... Dac-aș putea...

Ai milă, Doamne și mântuie-i pe toți cei care astăzi se prezintă în fața Ta!

Offf!!!

Fie Lumina Ta peste noi toți!

Astazi sa nu ne comparam cu nimeni!

Astazi sa nu ne comparam cu nimeni!

Putem sa ne consideram tot ce vrem, doar sa constientizam ca absolut tot ce putem "considera" cu mintea e iluzie.

A avansa inseamna mai mult a pasi inapoi decat a merge inainte.

Astfel, in raza perceptiilor noastre Lumea "devine" mult mai mare, iar noi mult mai mici.

Si cu cat esti "mai mic" cu atat simti o mai mare nevoie de a nu ierarhiza, clasifica, eticheta...

Evolutia e cand incetam sa ne mai consideram si incepem sa fim.

Fiat Lux!

O zi cum esti sa ai, minune!

Din tot ce ne pare că avem, ne rămân doar amintirile

Din tot ce ne pare că avem, ne rămân doar amintirile.

Nici acelea toate, ci doar unele -doar acelea care ne poartă sufletele pe palme.

Din tot ce ne pare că suntem, nu ne rămâne nimic.

Durăm în schimb la infinit cu ceea ce nu simțim ori nu ni se pare că suntem.

Fiindcă ceea ce suntem e altfel, altceva decât un sentiment, mai mult sau mai puțin decât o stare.

Altcumva şi cu totul altceva...

Ceva ce nu se simte şi cu atât mai mult, cum nu se poate explica.

Uite cum e lumea!

Uite, cam aşa e… !

Aşa arată lumea în care trăim!

E frumoasă, e încăpătoare, are tot ce ne trebuie şi aşteaptă s-o privim, s-o admirăm, s-o experimentăm, s-o trăim.

În schimb noi alegem s-o imaginăm, s-o regizăm sau să închipuim scenarii.

Ne încuiem în mansarda închipuirilor ca să imaginăm scene de groază dincolo de situațiile existente.

Niciodată nu ne pare suficientă lumea aşa cum e.

Întotdeauna mai simțim nevoia unei figuri de stil care s-o eticheteze.

Lumea nu are nevoie de hiperbole, de parabole, de comparații, epitete sau metafore.

Lumea e o metaforă - o metaforă a existenței, pe care noi cei mulți suntem lăsați s-o experimentăm.

Suntem lăsați să fim, pe rând, toate celelalte figuri de stil care să se manifeste înspre cunoaştere.

Deci noi şi lumea împreună formăm poezia existenței rostită pe Pământ prin viețile noastre.

La început a fost... Cuvântul...

Iar noi ne îndreptăm mereu spre... început...

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Dimineață ploiasă

Dimineață iar. Plouă.
Azi e zi liberă... deci fac eu cafeluța.
O aşez lângă maldărul de cărți scoase din bibliotecă şi lăsate pe masă, pentru citit.
Îmi trag scaunul şi mă aşez şi eu lângă cana de cafea.
Mă uit pe fereastră şi număr cu privirea picurii de ploaie.
Fără să-mi dau seama, mă trezesc vorbind cu toamna despre tine.
Sorb o gură de cafea. E fierbinte, amară şi cu caimac.
În gânduri nimic. Doar tu şi toamna.
Privirea rătăceşte aiurea pe geam fără a o putea ancora în realitatea cotidiană.
E vrăjită de frunzăreala gândurilor mele care cutreieră cu îndrăzneală prin desişurile minții.
Pe-acolo, pe undeva, eşti tu.
De fapt nu eşti tu cel adevărat, e doar ideea de "tu".
Tu cel adevărat eşti în altă parte. Undeva bine ascuns într-un cotlon doar de mine ştiut al inimii mele.
Ca să nu te găsească nimeni, ca să nu te fure nimeni... ca să nu te deranjeze nici măcar îndrăzneala gândurilor mele.
Plouă. E dimineață.
Şi-mi dau seama brusc că nebunia îndrăznelii inimii mele îți aparține cumva şi ție.

Mi-am dat seama încă de la început că ne potrivim.
Te înțelegeai minunat cu visele mele.
În plus, îți plăcea să te duci cu gândurile mele la adăpat în vadul simțirilor tale.
Mie îmi plăcea să le trec prin fiecare por al sufletului meu când mi le aduceai înapoi -ca să simt cum eşti, ca să te aduc cu o secundă mai aproape de ființă.
Am ştiut de la bun început că eşti pe gustul sentimentelor mele.
Cred că şi ele erau întrucâtva pe gustul tău... nu ştiu sigur.
Nu contează prea mult fiindcă acum te-ai instalat comod şi locuieşti bine-merci printre ele.

E un alt anotimp. E întotdeauna alt anotimp afară.
Niciun anotimp nu seamănă unul cu altul, aşa cum nici secundele nu seamănă-ntre ele.

Acum nu mai plouă. Nici soare nu e. E bine.
E.
E ceva ce trăieşte în noi şi dăinuie. Restul peisajului se tot schimbă şi-năuntru şi-nafară.
Şi în exterior şi în interior e ceva ce se schimbă şi ceva ce doar e.
Ai observat şi tu?

Sigur c-ai observat, doar nu-s eu singura care are ochi. Toți avem.
Greu e să învățăm încotro merită cu-adevărat să ne uităm cu ei, ca să nu ne irosim privirile.

Cine e, mă-ntrebi? Cin' să fie?
Noi, anotimpurile, soarele, vântul...

Ții minte era toamnă când ne-am îndrăgostit prima oară unul de celălalt.
Nu, nu... nu ploua. Doar bătea un pic vântul. Dar nouă nu ne păsa. Ne încălzea sângele ce se cobora din bujorii obrazului în trandafirii sufletului.

Ce frumos era vântul!

Ce frumoasă e toamna când râde inima în tine.

Nu crezi?

Va urma…