Duminică, zi liturgică...
Mergem la biserică. Bisericuța la care mergem
noi e mică.
Mică spre foarte mică. Ca o corabie de mici
dimensiuni alipită spitalului de contagioși.
N-am intrat, am răma afară. La fel ca și mulți alți oameni ascultam slujba de afară, de pe aleea ce unește biserica și secția de oncologie a spitalului judetean.
Cam la jumătate de metru de mine apar trei
copii. Două fetițe și-un băiețel. Băiatul era ceva mai mărișor.
Sunt îmbrăcați curat și frumos, ca de
duminică. Au toți până în șase anișori. Știu pentru că i-am auzit vorbind unii
cu alții.
Vorbesc în șoaptă. În timp ce vorbesc se mișcă
încet-încet înspre mine.
Din când în când mă privesc drept în ochi.
Am grijă să le zâmbesc de fiecare dată, pentru
a se simți în siguranță.
Tot vorbind ajung toți aproape lipiți de mine,
de ziceai că-s ai mei. Le dau pace.
–
Eu am patru ani, tu câți ai?
Se răspunde arătându-se degețelele
ce reprezentau șase anișori.
–
Dar tu?
–
Cinci.
–
Ai observat că se taie copacii?
–
Da.
–
Și-ai observat că pe crengile lor sunt cuiburi
de păsărele?
–
Da.
–
Oare ciorile rămân în cuiburi?
Băiețelul cu o mină extrem de serioasă:
–
De obicei da, acolo stau.
–
Oare de ce se taie copacii?
–
Pentru că noaptea ciorile ”cârâiesc” și
oamenii nu se pot odihni.
–
Da. Dar eu n-am auzit ciori cârâind noaptea.
–
Nici eu.
–
Știi, într-o seară, în timp ce dormeam am
simțit un fâlfâit pe nas. Ghici ce era?
–
Un țânțar?
Fetița care a pus întrebarea dă
din cap că nu.
–
O muscă?
Se răspunde negativ tot prin
mișcările stânga-dreapta ale capului.
–
O buburuză? (vine următorul răspuns la pachet
cu o sclipire fericită în priviri)
Urmează același nu fără cuvinte.
–
Un flurure?
–
Nu.
–
O buburuză? (insistă fetița mai mică).
–
Nu... (suspans)... Un îngeraș.
Două perechi de priviri curate,
fericite, uimite:
–
Și l-ai văzuuut???
–
Nuuuu. Cum să-l văd că dormeam? Nu l-am vazut,
doar l-am simțit.
–
Și cum arăta?
–
Nu știu. A dormit un timp la mine pe vârful
nasului și apoi a plecat în icoana lui.
–
De ce?
–
Nu știu.
–
Am înțeles că și Iisus și îngerii sunt făpturi
îngerești.
–
Daaa? (șoptit)
–
Da. Se spune așa într-un film ”Pilde” nu l-ai
văzut?
–
Nu.
–
Eu da. Să-ți spun drept... mie mi-a fost un
pic frică (tot șoptit).
–
Haide să ne jucăm!
–
Hai!
Și-au plecat în liniște, la joacă.
Lîngă mine a rămas un spațiu umplut doar de fâlfâit
de aripi și zâmbete îngerești.
Liturghia continuă.
 |
| Foto: George Ziakas |
Mulțumesc Doamne pentru toate!
