Timpul stă, așezat firesc în timpanele Universului.
Noi trecem prin el.
Călătoria vieții e un fel de excursie cu un vehicol care trece prin stațiile, gările, autogările, porturile și aerogările Eternității.
Vehicolul îl putem vedea în oglindă.
Un timp nici nu-l recunoaștem, apoi îl numim ”tu”.
După o vreme suntem învățați să-l numim ”eu” și ne identificăm cu forma pe care o vedem în oglindă.
”Eu” crește odată cu trecerea noastră prin gările, porturile și aerogările Veșniciei.
Ne pierdem prin limanele imaginației noastre, preocupați mereu să-i satisfacem capriciile acelui ”eu” care pare a guverna nu doar timpul, pe care îl numim acum al nostru, ci și întreaga Lume, care trece pe lângă noi.
”Dumnezeu n-are de pierdut pe nimeni.”
În imensa-I înțelepciune, El ne așează față în față cu toate experiențele care ar putea să ne trezească către ce e cu adevărat important.
Ne pregătește și ne scoate în cale toate situațiile în care, la următoarea clipire de gene să deschidem din nou ochii către El.
Apoi ne dă voie să-I lăsăm din nou în grijă toate preocupările și să privim TOTUL cu alți ochi - cu ochii inimii, înțelepciunii...
Mai apoi ne lasă să privim prin ochii Conștiinței...
Acum, preocupați de ce e cu adevărat important, la un moment dat putem observa cum dispare din nou ”eul” din oglindă, cum se transformă înapoi în ”tu”, iar mai apoi, la loc, în ”nimeni”.
Timpul capătă înapoi statornicie și adâncime... iar noi căpătăm un sens...
Tu ai făcut ca la fereastra inimii mele să nu fie niciodată pustiu...
Mulțumesc Doamne pentru toate!
Oana Denis Rotariu,
25.09.2016
