Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Într-o seară am învățat să prețuim tăcerile dintre...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Într-o seară am învățat să prețuim tăcerile dintre...: Să stăm degeaba cu folos... Să respirăm acelaşi aer doar iubindu-ne. Era seara când am învățat să nu mai obosim Universul cu larma îns...

Smerenia se învață prin rugăciune

Cum altfel?
Credeai că dacă ne dă viața bobârnace peste nasul mândriei ne umilim?
Am putea, dar de cele mai multe ori alegem să ne răzvratim.
Împotriva vieții, împotriva noastră și împotriva tuturor.
Experiențele prin care trecem pot smeri doar dacă le conștientizăm menirea, rostul.
Și ne smerim acceptându-le și mulțumind pentru ele.
Dar ca să le putem accepta e nevoie de rugăciune.
Iar rugăciunea nu doar că smerește, ci înalță în același timp.

Ne înalță sus de tot, dar nu ne permite să ne simțim niciodată cu un cap mai sus, deasupra lumii...


Oana Denis Rotariu
31.01.2017

Foto Giuliano Sfichi: Varful Giumalău

Să te pustiești de tine

Fără secrete, pudoare ori timiditate, privesc clar în ochii oamenilor..

Înot cu privirea până în străfundurile sufletelor lor.

Fără teamă, fără rușine, lin, fin și fără un motiv palbabil...

Odată ajunsă în adâncuri le pipăi sufletele... Le mângâi, uneori...

Pe cele prea reci le îmbrățișez și le dau un dram de căldură, celor mai fierbinți le aduc o gură de aer rece și proaspăt din munții de iubire divină...

În sufletele pustii așez o rugăciune și plec fără să le deranjez goliciunea... E greu să poți suporta atâta singurătate...

Cât de triste sunt sufletele pustii! Cât de dezolant poate fi să te pustiești singur pe tine de tine, apoi să te cauți peste tot și să nu te mai găsești!

În străfunduri, aproape toate sufletele păstrează o sămânță de bunătate, un strop de tandrețe și o fărâmă de înțelepciune.

Uneori sunt aduse la suprafață de câte o lacrimă... Alteori de un dor, până în al inimii pridvor...

Ce încântare să poți privi cu ochiul liber cum un suflet naște-un dor...!

De drag de Tine și de viață mă-nfior...!

By Iuliana Ojog

Oana Denis Rotariu
29.01.2017

Lumină

În sufletul meu e lumină.
Afară e frig, lună plină...
Vântul bate tare-a pustiu
Afară îmi pare un pic prea târziu...

Dintre noi doi... unul pare de vină,
Afară, o floare albastră suspină,
Înăuntru apare un gând cam chefliu
Ce serbează pe cale un dor zurbagiu...

În rest totu-i calm, o liniște fină
Afară și-n case și-n noi e lumină...

Dea Domnul să fie mereu cea deplină!

Oana Denis Rotariu
29.01.2017

www.card-photo.com

Doar mâinile-mi seamănă cu cele ale bunicii

Spăl vasele.
Apa curge de pe farfurie, pe mâini...
N-am îmbătrânit, nu. Doar mâinile seamănă din ce în ce mai tare cu cele ale bunicii.
Mă fascinează mâinile oamenilor.
Povestesc despre ei.
Despre cât de mult au trudit ei pentru viețile lor.
Sau despre cât de curați, pedanți și frumoși sunt sau pot fi ei.
Ori de cât de tandri sunt ori ar putea fi.

Termin de spălat vasele și trec pe lângă oglinda de pe hol.
În ea se reflectă o imagine, o formă numită câteodată Oana, altădată eu.
Par un pic mai altfel față de anii trecuți, dar parcă nu m-am schimbat așa de mult...
Doar mersul mi-e un pic mai greoi și pielea parcă nu mai e la fel de proaspătă.

Dacă închid ochii, nicio schimbare.
Sunt la fel ca mai înainte. Nici mai urâtă, nici mai frumoasă, nici mai înaltă, nici mai scundă, nici mai grasă, nici mai slabă. Cu ochii închiși sunt fix la fel.
La fel cu cea care am fost dintotdeauna, doar un pic mai liniștită.
Mult mai liniștită.
Doar oglinda se schimonosește zilnic la mine.
Înăuntru e la fel.


Dau drumul la radio, dau volumul la tare și mă apuc de șters praful.

Chris de Burgh mă translatează pe loc în alte timpuri:
 
”The lady in red is dancing with me, cheek to cheek
There's nobody here, it's just you and me
It's where I want to be
But I hardly know this beauty by my side
I'll never forget the way you look tonight...”

Deodată e seară, e primăvară... În cameră își face loc un miros de liliac și de Lady Camea.
Timpul nu există. Sunt îmbrăcată în roșu și dansez lipită strâns de el, de ca și cum sufletul meu întreg și lumea toată numai pentru el există.
Aș vrea să pot spune că sunt fericită, dar nu sunt.
Sunt în schimb extraordinar de îndrăgostită. De iubire, de primăvară, de mireasma de liliac și de ochii lui...
El... Și el mă iubește. Cu o iubire atât de adâncă ce nu poate fi tradusă în cuvinte. Mă strânge tare la piept, suspină, tace și nu mă slăbește deloc din strânsoare.
Mă simt de ca și cum aș fi un cadou sau un balsam pentru sufletul lui, dar nu... nu sunt fericită.
Fericirea mea se împiedică în gânduri amare, inutile... fără rost...
O pană de curent oprește melodia pe la jumătate. Noi dansăm în continuare înlănțuiți, cântând melodia în șoaptă, unul în urechea celuilalt...

Mai e doar un pic de Pronto în tub. Sper să-mi ajungă pentru toate camerele, astăzi... Melodia de la radio se termină. În cameră se face brusc frig. Închid geamurile, termin de șters praful și mă spăl pe mâini.

Sunt atât de uscate. Îmi pun un pic de cremă în palme și-mi frec ușor mâinile, una de cealaltă, mângâindu-le pe rând, pe una cu cealaltă, cu delicatețe, cu grijă, cu drag...

Ce bine-mi seamănă cu mâinile bunicii!
Nuuuuu, n-am îmbătrânit. Doar mâinile încep să-mi semene din ce în ce mai bine cu cele ale bunicii.

În rest sunt aceeași dintotdeauna...
La fel... Mereu...

Oana Denis Rotariu
28.01.2017

Nu cred... chiar...

Chiar nu cred
Că-ți dorești
De la Lume Lumea,
Cum nu cred
Că m-ai dorit
Vreodată
În întregime tu.

Nu cred
Că ai habar
Că acele ceasornicului
Nu ticăie,
Ci doar țin tempoul
Evenimentelor
Și bătăilor
Inimii Universului
În timpanul
Veșnic surd
Al iluziilor
Vieților noastre,
Dormite în permanență
Cu ochii orbi
Larg deschiși.

Chiar nu cred
Că ai habar
Cum învârte iubirea,
Una în jurul alteia
Ființele,
De la dreapta
La stânga existenței lor,
Până le amețește de dor
De întreg și de zbor...


Iubirea nu-i
Un simplu-amor...
Uitat în colț de dormitor...

Oana Denis Rotariu
28.01.2017

De-a v-ați ascunselea

Îți dorești pe dos, frumos,
Nici călare, nici pe jos,
Nici pe coadă, nici pe cap,
Nici blonduț, dar nici arap,
Îți dorești și nu știi ce...
Nu agale, repede,
Nici acolo, nici aici,
Nici păun și nici arici,
Nici ascuns, dar nici pe față...
Cam aiurea-i astă viață
Unde ești un Păcălici,
Boier mare-ntre calici...

Du-te-ncolo, piei de-aici!!!

Oana Denis Rotariu
27.01.2017

Nepricepere

La capătul disperării
Noaptea desenează
Cercuri solare
Pe marginea
Orei târzii.
Pleci sau vii?

N-am înțeles niciodată
Încotro îndrepți
Tolba cu săgeți
Otrăvite netrase,
Ori încotro
Se întinde arcul
Nepăsării tale...

La capătul neputinței
Ziua-i trimite Soarelui
Un nou motiv pentru alt
Răsărit de curcubeu,
Undeva la finele
Rimelor albe
Din spatele perdelei
De lacrimi stoarse
Dintr-un nerostit vers...

Un mic Univers...
Advers, invers sau convers?

Oana Denis Rotariu
27.01.2017

Flori de gheață, By Iuliana Ojog

"I run for my Godmother"

”Alerg pentru Nașa mea”.

Sau dacă am traduce ad literam din limba engleză ”Alerg pentru mama mea întru Dumnezeu”, pe care El mi-a ales-o ca să mă încreștineze și să mă călăuzească în această călătorie...

În lumea asta nimic nu e întâmplător, nimic nu e lăsat să vină la voia întâmplării. Totul e rânduit, așezat, cântărit, ajustat, reglat, ghidat...

Am avut șansa și onoarea să botez, acum optsprezece ani un suflet venit pe lume la 8 luni, într-un ambalaj care cântărea 1,7 kg.

Un suflet puternic într-un trup firav ce avea să se transforme într-o ființă minunată. Părinții i-au ales un nume mare, pe măsura sufletului enorm ce avea să-l cuprindă și să fie, adică Ștefan.

Pe atunci, Ștefan cel Mic, era un ghemotoc deosebit, care știa că ceea ce contează în viață este însăți VIAȚA.

Era atât de mic că am fost nevoiți să-i curățăm nasul cu bucățele de vată pe care le-am învârtit, ca la tors, între degete.


Ștefan cel mic a ales viața și a ales să zâmbească vieții.
Iar ea i-a zâmbit zi de zi înapoi, după măsura sufletului lui frumos și pur.

Un timp ne-am avut prin preajmă: pe la sărbători, pe la zilele de naștere, pe la câte un picnic ori un grătar. Am adunat atunci sumedenie de amintiri frumoase, care au avut menirea să-i țină de cald sufletului meu îndurerat de dor...

Fiindcă drumurile noastre s-au distanțat... Ștefan cu familia lui a plecat peste mări și țări... tocmai în Canada... Dar distanța nu ne-a despărțit și n-a izbutit să ne separe.

Inima n-are distanțe. În inimă e peste tot aici.

Așa se face că acum câțiva ani, când am avut de trecut o prăpastie în viață, din partea cealaltă a lumii am primit o fotografie în care Ștefan și sora lui au ales să participe la un maraton ce avea ca obiect strângerea de fonduri pentru tratamentul bolnavilor de cancer.

Erau îmbrăcați în tricouri albe pe care scria cu negru: "I run for my Godmother”.

Poate că pentru unii nu înseamnă cine știe ce... dar pentru mine a fost un toiag de iubire pe care mi-am sprijinit curajul.

Ștefan și sora lui, Teodora, mi-au oferit un imbold ca și eu să pot alege, la rândul meu, VIAȚA.

Astăzi Ștefan a împlinit 18 ani. A devenit deodată... Ștefan cel Mare...

Noi nașii lui, îi urăm ca viața pe care a ales-o să-i fie mereu prietena lui cea mai bună!
Să fie bună și blândă cu el, să aibă înțelepciunea de a-l accepta și de a-i ghida întotdeauna deciziile!
Și nu în ultimul rând să-l iubească cel puțin la fel cum o iubește el pe ea!

”La mulți ani, Ștefan!”

Noi, nașii tăi te iubim și te prețuim enorm!

Oana, Doru și Rareș
21.01.2017

P.S. Astăzi, de ziua ta de naștere cea mai importantă de până acum, a venit și rândul meu să arăt un tricou lumii.

Cu motanul lipit de suflet

Dimineață devreme.

Motanul simte de fiecare dată când trebuie să mă trezesc și mă așteaptă cuminte la ușa dormitorului.
E un maidanez alb cu portocaliu.
Nu credeam să fiu vreodată în stare să iubesc atât de tare o pisică portocalie. Darămite una alb cu portocaliu.

Îl simt și eu la un moment dat și mă trezesc... dar cu greu.
Aseară m-am culcat târziu, iar astăzi trebuie să mă trezesc la fel de devreme ca de obicei.
Îmi place să lenevesc dimineața... uneori îmi reușește...

Mă ridic din pat și cu motanul la picior, aprind candela, ne închinăm împreună (ca de obicei se așează pe picioarele mele atunci când mă așez în genunchi).
Dau curs la tot ce ține de rutina dimineții.

La final, îmi așez cafeaua pe măsuța din sufragerie și mă așez cu picioarele îndoite pe fotoliu.
Imi iau laptopul și-ncep să scriu.
De data asta e o poezie. Pare mai mult o rugăciune...
Mă minunez! Ce frumoasă îmi pare! Mă bucur!!!
Mai citesc o dată finalul.

”Îndrăgostește-mă
De viață și nu mă lăsa
Să Te privesc
De ca și cum ai fi
Întotdeauna... doar...

Dincolo de ea...”

Parcă în continuarea poeziei motanul se așează pe fotoliu lângă mine.
Pun mâna pe el și începe să toarcă zgomotos.
Își reazemă capul pe tălpile mele și inima de sufletul meu, care revarsă asupra lui valuri de iubire.

Plâng... Îndrăgostește-mă, Doamne de viață!

Și de tot ce șade lângă, în sau departe de mine...pe aici sau pe acolo...

prin ea...

Oana Denis Rotariu
18.01.2017

Rugăciune

Doamne,
Nu mă lăsa
Să te privesc ca
Pe un Tu,
Nici ca pe un eu!

Desparte ochii rațiunii
De cuvintele mele
Și ajută-mă,
Lipsită de cuget
Să mă lipesc
Cu inima de Tine...

Nu mă lăsa
De partea cealaltă
A baricadelor
Închipuirilor mele,
Doamne!

Îndrăgostește-mă
De viață și nu mă lăsa
Să Te privesc
De ca și cum ai fi
Întotdeauna... doar...

Dincolo de ea...

Oana Denis Rotariu
18.01.2017

De ca și când

De ca și cum,
De ca și când,
Tu mergi agale,
Clătinând.
De ca și când,
De ca și ce,
Alergi prin ploaie,
Repede.
De ca și unde,
Ori niciunde,
Bălăngănești
Printre secunde.
De ca și când,
De ca și cum,
Spre tine
Nu-ți găsești un drum.

Un dor nebun
De liniște
Pe-a sufletului
Miriște,
Golit de solitudine
Umplut ...
De beatitudine...

Oana Denis Rotariu
17.01.2017

Când rămâi singur joci un singur rol, sau niciunul?

Cine-și poate permite asta?

Tu, oricine...

E ca atunci când îți dai voie să fii lipsit de inhibiții când ești singur și ești sigur că nimeni nu te privește.

Când nimeni nu se uită la tine ești liber să faci orice, să spui ce-ți place, să dai muzica sau liniștea la tare, să cânți fals, să reciți poeme, să faci exerciții fizice care nu-ți prea ies și nici nu prea intră pe făgașul rutinei tale zilnice...

Când nu ești privit ai voie să-ți suni prietena, iubita, amanta, să-ți dai jos peruca îndoielilor, să legi conserve de curaj fricilor ascunse în fiecare colț întunecos rămas neluminat la tine în suflet, să ai fetișuri să nu ai fetișuri... ești liber să faci orice.

Atunci nu există nici teamă, nici păcat, nici rușine, pentru că nu te vede nimeni și nimic.

Atunci personalitatea ta este dezbrăcată de măști și rămâne nudă de ipocrizie.

Ai să spui că nu joci niciun rol, de fapt atunci joci unul, dar numai unul singur: rolul egoului pe scena închipuirilor.

Când ești tu cu tine doar egoul e cel care te ridică în slăvi, sau te coboară în genuni...

Dacă te dezbraci și de el tot ce-ți rămâne de făcut este să fii liber pe mai departe.

Mai mereu și din ce în ce mai departe...

Oana Denis Rotariu

17.01.2017

Foto Giuliano Sfichi, Vârful Giumalău

Un curcubeu

Motivul

Pentru care

Pe cerul

Sufletului meu

Apar mai mereu

Curcubee

Ești Tu,

Care vii

Să mă-nveți,

De fiecare dată,

Să mă deprind

A fi și eu...

Oarecând...

Un oarecare

Curcubeu.

Unul...

Oana Denis Rotariu

15.01.2017

”Să trăim de ca și când mâine n-ar exista”

Asta nu înseamnă să trăim fatalitatea lipsei de mâine, ci bucuria eternității lui astăzi.

Conștiința absenței zilei de mâine și a permanenței zilei de astăzi va deschide în noi un alt fel de înțelegere, mai presus de păreri, vorbe și explicații.

Ne va durea orice cuvânt aruncat la întâmplare pe apa sâmbetei, fiindcă apa sâmbetei nu e un râu ce trece pe nicăieri, ci o apă care trece pe la noi prin piept.

Ne va seca orice acțiune irațională, a oricui, chiar dacă a fost făcută de habar n-avem cine în colțul celălalt al lumii, care nu e nici  rotundă, nici pătrată, nici cubică...

Nu e nicicum, doar e...

Această Conștiință trezită nu ne va mai permite să facem nimic într-o doară.

Nici să enunțăm vorbe fără să gândim, nici să facem fapte iresponsabile, nici se emitem gânduri fără rost.

Nici să emiem păreri despre orice de ca și cum am fi atoateștiutori, ori cumva Oracole ale lumii. Nici să mai căutăm vinovați și dușmani în jurul nostru, ci doar în noi.

Nici să credem că Pământul e sacul fără fund din care putem scoate la nesfârșit ”jucării pentru satisfacerea mofturilor noastre”.

După un timp ne vom deprinde să nu tot aruncăm cu pietrele părerilor în apele gândurilor.

Cu nimic, în nimic... în nimeni...

Fiindcă vom simți cum de la noi pleacă și tot la noi se întoarce totul.

Fiindcă vom conștientiza că fără a fi nimic suntem TOTUL...

Că ziua de mâine nu există și că aici e casa noastră...


Și nu ne vom mai permite nebunia să aruncăm cu gunoaie peste tot prin ea...


Oana Denis Rotariu
15.01.2017

www.card-photo.com

Ceea ce e de iubit cu-adevărat la om e ființa

Da. Dar o remarcă pe marginea acestui text m-a pus serios pe gânduri.

Într-adevăr, ceea ce e de iubit la om în primul rând e ființa, cu tot cu prelungirea ființei înspre neant, înspre necunoscut şi mister...

Ființa se iubeşte dincolo de ființă, până la rădăcina ei în neființă şi mult mai adânc în ea.

La om se iubeşte ființa, dar se prețuieşte şi se valorizează tot.

Se prețuieşte fiecare particulă a miracolului din el, numit viață... atât temporală cât şi eternă.

În om se divinizează tot: atât atomii cât şi spațiile goale dintre ei. Absolut tot.

Şi pentru toate se mulțumeşte smerit şi se arată recunoştință şi gratitudine!

Infinită, pioasă şi fără de sfârşit.
Oana Denis Rotariu

Foto: Iuliana Ojog, Oglinda cu mesaj...Rathaus Bremen

Despre smerenie și virtutea de a fi smerit

Ne-am obişnuit să privim smerenia ca fiind o virtute.
Cred că mai potrivit ar fi să o privim ca pe o ustensilă.
Ca pe o armă împotriva a ceea ce ne desparte pe noi de divinitatea din noi, de divinul de Sus şi de peste tot din jurul nostru.
De ce?
Fiindcă în primul caz, dacă nu suntem atenți, ea se poate transforma uşor din virtute în păcat.
Dacă nu suntem suficient de vigilenți virtutea de a fi smerit se poate transforma în mândria de a fi smerit.
Şi ce e de făcut?
Mai nimic.
E suficient să fi mereu complet sincer cu tine, apoi să observi şi să conştientizezi că niciodată nu eşti tu cel care creează lumea în care trăieşti, ci doar o ființă care colaborează la evoluția ei.

Tu cu voința ta poți doar spera că poți face lumea în care te-ai trezit cu câteva vibrații ... un pic mai frumoasă...

Nimic mai mult...

Oana Denis Rotariu
08.01.2017


 

 

Ce se schimbă mereu la noi?

În ultima vreme mi se pare din ce în ce mai potrivită expresia ”mi s-a arătat”, folosită la propriu, nu cu sensul ei peiorativ.

Pentru că înțelegerea lucrurilor chiar ni se arată, atunci când ne obișnuim să lăsăm mereu spații goale și puncte de suspensie prin noi și să le umplem doar cu tăcere și liniște.

Ultima dată mi s-a arătat răspunsul la întrebarea:  ”Ce se schimbă mereu la noi?”

Răspuns corect: Nimic.

Ceea se se schimbă mereu la noi e doar sistemul de convingeri la care ne raportăm.

El e determinat de educație, de credință, de ceea ce citim, de ceea ce ascultăm, de o multitudine de factori mai mult sau mai puțin intrinseci sau benevoli.

În funcție de acești factori noi ne construim mereu propriul sistem de credințe și convingeri la care ne raportăm.

Apoi, periodic, ne translatăm, ipotetic vorbind, firește, dintr-un sistem de mentalități într-altul, cu grație și cu convingerea că mereu ne schimbăm, ne transformăm și evoluăm.

Și deși cu siguranță corpul fizic va răspunde felului în care gândim, în esență, Sinele Adevărat nu se va schimba nicicum, niciodată...

Ceea ce se schimbă mereu e doar modul cum gândim și sistemul de convingeri.
Și vom avea senzația că urcăm pe treptele turnului iluziilor percepțiilor,numai și doar fiindcă ne vom raporta mereu la un alt sistem de convingeri ce ni se vor părea mereu mai înalte, ghidați în principal de direcția în care va alege să privească atenția noastră.

Ceea ce suntem cu adevărat nu se schimbă niciodată.
Odată ce reușim să sarim în afara acestui labirint de sisteme de raportare create artificial de minte, spațiul Conștiinței accesate se poate expanda, natural și firesc.

Dar ca să ajungem la Conștiință e nevoie ca transformarea să vină prin experiment, într-un spațiu gol ce va deschide în noi o breșă care să ne conducă către ea.

Ce schimbăm mereu la noi?
Nimic.

Dar mutându-ne dintr-un sistem de referință într-altul am putea, la un moment dat, să reușim să facem o breșă înspre Conștiința în care suntem...și care șade prin noi...

Natural și firesc... înspre Absolutul în care locuim și care locuiește în noi, dacă conștient... îl alegem....

 Noi pe El și El pe noi...

Mulțumesc Doamne pentru toate!
Oana Denis Rotariu
07.01.2017

Furnica și cercul

În una din zilele trecute am urmărit întâmplător, pe youtube, un filmuleț în care o furnică mergea pe o coală albă de hârtie.

La un moment dat, cineva a trasat cu un marker negru un cerc de jur împrejurul ei.

Nu mică mi-a fost uimirea să constat că furnica a rămas captivă în interiorul cercului, căutând disperat o posibilitate de evadare în afara suprafeței acestuia.

Deci tiparele moștenite sau învățate ne limitează pe toți și pe toate, în fel și chip.

Nu pot să mă abțin în a face o analogie cu marea sărbătoare de trecere dintre ani.

Poate că n-ar fi rău să facem câte o sărbătoare de trecere de la fiecare moment acum la celălalt.

Iar dacă ne pare prea obositor, măcar o dată pe zi să serbăm trecerea de la o zi la alta.

Să ne descotorosim de toate frecvențele parazite și să plecăm fără de ele în următoarea zi.

Oare chiar avem nevoie să îmbogățim avarii ori să epuizăm resursele planetei ca să ne ridicăm vibrația cu câteva frecvențe mai sus?

Sau e suficient să trasăm cu markerul imaginației o linie între acum și acum, ca să ne curățăm de balastru agonisit și să urcăm cu o treaptă de conștiință mereu mai aproape de Absolut?

Plecăm de la noi și ajungem tot la noi, fără echivoc și de fiecare dată. Depinde deci tot de noi ca la fiecare întoarcere bumerangul aruncat spre Absolut să ne regăsească cu o treaptă mai sus, înspre Conștiență.

 

Cu sinceritate și gratitudine, la trecerea simbolică dintre clipe,

Oana Denis Rotariu

31.12.2016

Ordine perfect dezordonată

Prin tine
Nu se poate citi
Decât de la coadă la cap,
De la dreapta la stânga,
De-a latul ori de-a lungul,
Sau chiar de-a curmezișul
Cuvintelor înghesuite
La marginea prăpăstiilor
Ideilor tale înțepenite,
De nu știi de coboară
În lume ori de urcă
Spre nicăieri,
Timp în care
Toate punerile la punct
Ale tuturor afirmațiilor
Despre orice, oricine
Oricum și oricând
Rămân în suspensie
La capătul noțiunilor
Despre fericire, iubire,
Ciclicitate, haos și nonsens,
Anapoda toate,
Dar atât de naturale
Încât numai tu le găsești
Într-o ordine
Perfect dezordonată
Logică, noimă și...
Sens...

Suceava, 31.07.2016

Ce se schimbă mereu la noi?

În ultima vreme mi se pare din ce în ce mai potrivită expresia ”mi s-a arătat”, folosită la propriu, nu cu sensul ei peiorativ.

Pentru că înțelegerea lucrurilor chiar ni se arată, atunci când ne obișnuim să lăsăm mereu spații goale și puncte de suspensie prin noi și să le umplem doar cu tăcere și liniște.

Ultima dată mi s-a arătat răspunsul la întrebarea:  ”Ce se schimbă mereu la noi?”

Răspuns corect: Nimic.

Ceea se se schimbă mereu la noi e doar sistemul de convingeri la care ne raportăm.

El e determinat de educație, de credință, de ceea ce citim, de ceea ce ascultăm, de o multitudine de factori mai mult sau mai puțin intrinseci sau benevoli.

În funcție de acești factori noi ne construim mereu propriul sistem de credințe și convingeri la care ne raportăm.

Apoi, periodic, ne translatăm, ipotetic vorbind, firește, dintr-un sistem de mentalități într-altul, cu grație și cu convingerea că mereu ne schimbăm, ne transformăm și evoluăm.

Și deși cu siguranță corpul fizic va răspunde felului în care gândim, în esență, Sinele Adevărat nu se va schimba nicicum, niciodată...

Ceea ce se schimbă mereu e doar modul cum gândim și sistemul de convingeri.
Și vom avea senzația că urcăm pe treptele turnului iluziilor percepțiilor,numai și doar fiindcă ne vom raporta mereu la un alt sistem de convingeri ce ni se vor părea mereu mai înalte, ghidați în principal de direcția în care va alege să privească atenția noastră.

Ceea ce suntem cu adevărat nu se schimbă niciodată.
Odată ce reușim să sarim în afara acestui labirint de sisteme de raportare create artificial de minte, spațiul Conștiinței accesate se poate expanda, natural și firesc.

Dar ca să ajungem la Conștiință e nevoie ca transformarea să vină prin experiment, într-un spațiu gol ce va deschide în noi o breșă care să ne conducă către ea.

Ce schimbăm mereu la noi?
Nimic.

Dar mutându-ne dintr-un sistem de referință într-altul am putea, la un moment dat, să reușim să facem o breșă înspre Conștiința în care suntem...și care șade prin noi...

Natural și firesc... înspre Absolutul în care locuim și care locuiește în noi, dacă conștient... îl alegem....

 Noi pe El și El pe noi...

Mulțumesc Doamne pentru toate!Oana Denis Rotariu
07.01.2017

Șuier... în gol

Șuierasem la lună

După inima ta

Nebună de cap.

De picioare nici

Nu mai știam.

Îmi intraseră

Până la os

Toate cuiele

Nerăbdărilor,

Sau prea îndelung

Răbdărilor,

De când alergam

După privirea ta.

Acum, aici,

Stau aparent lucidă

Și mă-ntreb:

Oare șuierasem la lună

Sau a pagubă...

După dragostea ta?

Între timp,
Cândva între
Acum și acum,
De undeva departe
Dar cumva 
Tot de-aici,
Între noi... subtil...
A răsărit ...
Soarele... 

Oana Denis Rotariu
05.01.2017

Răsărit peste Carpați - de Iulia Na (Ojog)