De ca și când

De ca și cum,
De ca și când,
Tu mergi agale,
Clătinând.
De ca și când,
De ca și ce,
Alergi prin ploaie,
Repede.
De ca și unde,
Ori niciunde,
Bălăngănești
Printre secunde.
De ca și când,
De ca și cum,
Spre tine
Nu-ți găsești un drum.

Un dor nebun
De liniște
Pe-a sufletului
Miriște,
Golit de solitudine
Umplut ...
De beatitudine...

Oana Denis Rotariu
17.01.2017

Când rămâi singur joci un singur rol, sau niciunul?

Cine-și poate permite asta?

Tu, oricine...

E ca atunci când îți dai voie să fii lipsit de inhibiții când ești singur și ești sigur că nimeni nu te privește.

Când nimeni nu se uită la tine ești liber să faci orice, să spui ce-ți place, să dai muzica sau liniștea la tare, să cânți fals, să reciți poeme, să faci exerciții fizice care nu-ți prea ies și nici nu prea intră pe făgașul rutinei tale zilnice...

Când nu ești privit ai voie să-ți suni prietena, iubita, amanta, să-ți dai jos peruca îndoielilor, să legi conserve de curaj fricilor ascunse în fiecare colț întunecos rămas neluminat la tine în suflet, să ai fetișuri să nu ai fetișuri... ești liber să faci orice.

Atunci nu există nici teamă, nici păcat, nici rușine, pentru că nu te vede nimeni și nimic.

Atunci personalitatea ta este dezbrăcată de măști și rămâne nudă de ipocrizie.

Ai să spui că nu joci niciun rol, de fapt atunci joci unul, dar numai unul singur: rolul egoului pe scena închipuirilor.

Când ești tu cu tine doar egoul e cel care te ridică în slăvi, sau te coboară în genuni...

Dacă te dezbraci și de el tot ce-ți rămâne de făcut este să fii liber pe mai departe.

Mai mereu și din ce în ce mai departe...

Oana Denis Rotariu

17.01.2017

Foto Giuliano Sfichi, Vârful Giumalău

Un curcubeu

Motivul

Pentru care

Pe cerul

Sufletului meu

Apar mai mereu

Curcubee

Ești Tu,

Care vii

Să mă-nveți,

De fiecare dată,

Să mă deprind

A fi și eu...

Oarecând...

Un oarecare

Curcubeu.

Unul...

Oana Denis Rotariu

15.01.2017

”Să trăim de ca și când mâine n-ar exista”

Asta nu înseamnă să trăim fatalitatea lipsei de mâine, ci bucuria eternității lui astăzi.

Conștiința absenței zilei de mâine și a permanenței zilei de astăzi va deschide în noi un alt fel de înțelegere, mai presus de păreri, vorbe și explicații.

Ne va durea orice cuvânt aruncat la întâmplare pe apa sâmbetei, fiindcă apa sâmbetei nu e un râu ce trece pe nicăieri, ci o apă care trece pe la noi prin piept.

Ne va seca orice acțiune irațională, a oricui, chiar dacă a fost făcută de habar n-avem cine în colțul celălalt al lumii, care nu e nici  rotundă, nici pătrată, nici cubică...

Nu e nicicum, doar e...

Această Conștiință trezită nu ne va mai permite să facem nimic într-o doară.

Nici să enunțăm vorbe fără să gândim, nici să facem fapte iresponsabile, nici se emitem gânduri fără rost.

Nici să emiem păreri despre orice de ca și cum am fi atoateștiutori, ori cumva Oracole ale lumii. Nici să mai căutăm vinovați și dușmani în jurul nostru, ci doar în noi.

Nici să credem că Pământul e sacul fără fund din care putem scoate la nesfârșit ”jucării pentru satisfacerea mofturilor noastre”.

După un timp ne vom deprinde să nu tot aruncăm cu pietrele părerilor în apele gândurilor.

Cu nimic, în nimic... în nimeni...

Fiindcă vom simți cum de la noi pleacă și tot la noi se întoarce totul.

Fiindcă vom conștientiza că fără a fi nimic suntem TOTUL...

Că ziua de mâine nu există și că aici e casa noastră...


Și nu ne vom mai permite nebunia să aruncăm cu gunoaie peste tot prin ea...


Oana Denis Rotariu
15.01.2017

www.card-photo.com

Ceea ce e de iubit cu-adevărat la om e ființa

Da. Dar o remarcă pe marginea acestui text m-a pus serios pe gânduri.

Într-adevăr, ceea ce e de iubit la om în primul rând e ființa, cu tot cu prelungirea ființei înspre neant, înspre necunoscut şi mister...

Ființa se iubeşte dincolo de ființă, până la rădăcina ei în neființă şi mult mai adânc în ea.

La om se iubeşte ființa, dar se prețuieşte şi se valorizează tot.

Se prețuieşte fiecare particulă a miracolului din el, numit viață... atât temporală cât şi eternă.

În om se divinizează tot: atât atomii cât şi spațiile goale dintre ei. Absolut tot.

Şi pentru toate se mulțumeşte smerit şi se arată recunoştință şi gratitudine!

Infinită, pioasă şi fără de sfârşit.
Oana Denis Rotariu

Foto: Iuliana Ojog, Oglinda cu mesaj...Rathaus Bremen

Despre smerenie și virtutea de a fi smerit

Ne-am obişnuit să privim smerenia ca fiind o virtute.
Cred că mai potrivit ar fi să o privim ca pe o ustensilă.
Ca pe o armă împotriva a ceea ce ne desparte pe noi de divinitatea din noi, de divinul de Sus şi de peste tot din jurul nostru.
De ce?
Fiindcă în primul caz, dacă nu suntem atenți, ea se poate transforma uşor din virtute în păcat.
Dacă nu suntem suficient de vigilenți virtutea de a fi smerit se poate transforma în mândria de a fi smerit.
Şi ce e de făcut?
Mai nimic.
E suficient să fi mereu complet sincer cu tine, apoi să observi şi să conştientizezi că niciodată nu eşti tu cel care creează lumea în care trăieşti, ci doar o ființă care colaborează la evoluția ei.

Tu cu voința ta poți doar spera că poți face lumea în care te-ai trezit cu câteva vibrații ... un pic mai frumoasă...

Nimic mai mult...

Oana Denis Rotariu
08.01.2017


 

 

Ce se schimbă mereu la noi?

În ultima vreme mi se pare din ce în ce mai potrivită expresia ”mi s-a arătat”, folosită la propriu, nu cu sensul ei peiorativ.

Pentru că înțelegerea lucrurilor chiar ni se arată, atunci când ne obișnuim să lăsăm mereu spații goale și puncte de suspensie prin noi și să le umplem doar cu tăcere și liniște.

Ultima dată mi s-a arătat răspunsul la întrebarea:  ”Ce se schimbă mereu la noi?”

Răspuns corect: Nimic.

Ceea se se schimbă mereu la noi e doar sistemul de convingeri la care ne raportăm.

El e determinat de educație, de credință, de ceea ce citim, de ceea ce ascultăm, de o multitudine de factori mai mult sau mai puțin intrinseci sau benevoli.

În funcție de acești factori noi ne construim mereu propriul sistem de credințe și convingeri la care ne raportăm.

Apoi, periodic, ne translatăm, ipotetic vorbind, firește, dintr-un sistem de mentalități într-altul, cu grație și cu convingerea că mereu ne schimbăm, ne transformăm și evoluăm.

Și deși cu siguranță corpul fizic va răspunde felului în care gândim, în esență, Sinele Adevărat nu se va schimba nicicum, niciodată...

Ceea ce se schimbă mereu e doar modul cum gândim și sistemul de convingeri.
Și vom avea senzația că urcăm pe treptele turnului iluziilor percepțiilor,numai și doar fiindcă ne vom raporta mereu la un alt sistem de convingeri ce ni se vor părea mereu mai înalte, ghidați în principal de direcția în care va alege să privească atenția noastră.

Ceea ce suntem cu adevărat nu se schimbă niciodată.
Odată ce reușim să sarim în afara acestui labirint de sisteme de raportare create artificial de minte, spațiul Conștiinței accesate se poate expanda, natural și firesc.

Dar ca să ajungem la Conștiință e nevoie ca transformarea să vină prin experiment, într-un spațiu gol ce va deschide în noi o breșă care să ne conducă către ea.

Ce schimbăm mereu la noi?
Nimic.

Dar mutându-ne dintr-un sistem de referință într-altul am putea, la un moment dat, să reușim să facem o breșă înspre Conștiința în care suntem...și care șade prin noi...

Natural și firesc... înspre Absolutul în care locuim și care locuiește în noi, dacă conștient... îl alegem....

 Noi pe El și El pe noi...

Mulțumesc Doamne pentru toate!
Oana Denis Rotariu
07.01.2017

Furnica și cercul

În una din zilele trecute am urmărit întâmplător, pe youtube, un filmuleț în care o furnică mergea pe o coală albă de hârtie.

La un moment dat, cineva a trasat cu un marker negru un cerc de jur împrejurul ei.

Nu mică mi-a fost uimirea să constat că furnica a rămas captivă în interiorul cercului, căutând disperat o posibilitate de evadare în afara suprafeței acestuia.

Deci tiparele moștenite sau învățate ne limitează pe toți și pe toate, în fel și chip.

Nu pot să mă abțin în a face o analogie cu marea sărbătoare de trecere dintre ani.

Poate că n-ar fi rău să facem câte o sărbătoare de trecere de la fiecare moment acum la celălalt.

Iar dacă ne pare prea obositor, măcar o dată pe zi să serbăm trecerea de la o zi la alta.

Să ne descotorosim de toate frecvențele parazite și să plecăm fără de ele în următoarea zi.

Oare chiar avem nevoie să îmbogățim avarii ori să epuizăm resursele planetei ca să ne ridicăm vibrația cu câteva frecvențe mai sus?

Sau e suficient să trasăm cu markerul imaginației o linie între acum și acum, ca să ne curățăm de balastru agonisit și să urcăm cu o treaptă de conștiință mereu mai aproape de Absolut?

Plecăm de la noi și ajungem tot la noi, fără echivoc și de fiecare dată. Depinde deci tot de noi ca la fiecare întoarcere bumerangul aruncat spre Absolut să ne regăsească cu o treaptă mai sus, înspre Conștiență.

 

Cu sinceritate și gratitudine, la trecerea simbolică dintre clipe,

Oana Denis Rotariu

31.12.2016

Ordine perfect dezordonată

Prin tine
Nu se poate citi
Decât de la coadă la cap,
De la dreapta la stânga,
De-a latul ori de-a lungul,
Sau chiar de-a curmezișul
Cuvintelor înghesuite
La marginea prăpăstiilor
Ideilor tale înțepenite,
De nu știi de coboară
În lume ori de urcă
Spre nicăieri,
Timp în care
Toate punerile la punct
Ale tuturor afirmațiilor
Despre orice, oricine
Oricum și oricând
Rămân în suspensie
La capătul noțiunilor
Despre fericire, iubire,
Ciclicitate, haos și nonsens,
Anapoda toate,
Dar atât de naturale
Încât numai tu le găsești
Într-o ordine
Perfect dezordonată
Logică, noimă și...
Sens...

Suceava, 31.07.2016

Ce se schimbă mereu la noi?

În ultima vreme mi se pare din ce în ce mai potrivită expresia ”mi s-a arătat”, folosită la propriu, nu cu sensul ei peiorativ.

Pentru că înțelegerea lucrurilor chiar ni se arată, atunci când ne obișnuim să lăsăm mereu spații goale și puncte de suspensie prin noi și să le umplem doar cu tăcere și liniște.

Ultima dată mi s-a arătat răspunsul la întrebarea:  ”Ce se schimbă mereu la noi?”

Răspuns corect: Nimic.

Ceea se se schimbă mereu la noi e doar sistemul de convingeri la care ne raportăm.

El e determinat de educație, de credință, de ceea ce citim, de ceea ce ascultăm, de o multitudine de factori mai mult sau mai puțin intrinseci sau benevoli.

În funcție de acești factori noi ne construim mereu propriul sistem de credințe și convingeri la care ne raportăm.

Apoi, periodic, ne translatăm, ipotetic vorbind, firește, dintr-un sistem de mentalități într-altul, cu grație și cu convingerea că mereu ne schimbăm, ne transformăm și evoluăm.

Și deși cu siguranță corpul fizic va răspunde felului în care gândim, în esență, Sinele Adevărat nu se va schimba nicicum, niciodată...

Ceea ce se schimbă mereu e doar modul cum gândim și sistemul de convingeri.
Și vom avea senzația că urcăm pe treptele turnului iluziilor percepțiilor,numai și doar fiindcă ne vom raporta mereu la un alt sistem de convingeri ce ni se vor părea mereu mai înalte, ghidați în principal de direcția în care va alege să privească atenția noastră.

Ceea ce suntem cu adevărat nu se schimbă niciodată.
Odată ce reușim să sarim în afara acestui labirint de sisteme de raportare create artificial de minte, spațiul Conștiinței accesate se poate expanda, natural și firesc.

Dar ca să ajungem la Conștiință e nevoie ca transformarea să vină prin experiment, într-un spațiu gol ce va deschide în noi o breșă care să ne conducă către ea.

Ce schimbăm mereu la noi?
Nimic.

Dar mutându-ne dintr-un sistem de referință într-altul am putea, la un moment dat, să reușim să facem o breșă înspre Conștiința în care suntem...și care șade prin noi...

Natural și firesc... înspre Absolutul în care locuim și care locuiește în noi, dacă conștient... îl alegem....

 Noi pe El și El pe noi...

Mulțumesc Doamne pentru toate!Oana Denis Rotariu
07.01.2017

Șuier... în gol

Șuierasem la lună

După inima ta

Nebună de cap.

De picioare nici

Nu mai știam.

Îmi intraseră

Până la os

Toate cuiele

Nerăbdărilor,

Sau prea îndelung

Răbdărilor,

De când alergam

După privirea ta.

Acum, aici,

Stau aparent lucidă

Și mă-ntreb:

Oare șuierasem la lună

Sau a pagubă...

După dragostea ta?

Între timp,
Cândva între
Acum și acum,
De undeva departe
Dar cumva 
Tot de-aici,
Între noi... subtil...
A răsărit ...
Soarele... 

Oana Denis Rotariu
05.01.2017

Răsărit peste Carpați - de Iulia Na (Ojog)

Nu cred că este insomnie - by Andra Mihăilescu

 Aș vrea să ajuți o tânără talentată să câștige un concurs de poezie cu o creație care merită atenția ta!

Andra Mihăilescu

În acest scop te rog accesează:

1. http://www.licart.ro/
2. Creatii semifinaliste
3. Poezie
4. Nu cred că este insomine - Andra Mihăilescu


Îți mulțumesc frumos!

Oana Denis Rotariu, cu recunoștință