Primăvara nu e un anotimp

 E o stare.

Astăzi vă doresc să simțiți, fără menajamente, direct în suflet primăvara și să agățați la reverul inimii un sărut drept mărțișor.

Primăvara nu e un anotimp.

E o stare căreia îi stau mărturie florile și aerul și zorile treziriilor, iarba și toate nostalgiile noastre duse pe apa sâmbetei.

E anotimpul primenirii sufletului. E aici și acum. Te cuprinde și te trăiește.

Trăiește-l și tu!

Oana Denis Rotariu
01.03.2017

Unde ești tu, primăvară?

Unde ești tu, primăvară?

Rănile deschise a
Ale amintirilor dureroase
Îmi bat la ușa inimii
Și mă roagă să le primesc
Înăuntru.
Îmi spun că afară
Le doare toți ghioceii
Și irișii iubirilor trecute,
Petrecute și netrecute
De tot.
De timp, e iară primăvară...
De fapt, prin inimă
Bate crivățul...

Unde ești tu, primăvară?
Și de ce mi-ai lăsat
La ușa inimii
Răni care încă dor?

Oana Denis Rotariu
01.03.2017

New Spring, By Iuliana Ojog

Transformatio

Pentru că românii au nevoie să citească și să simtă românește, urmărește linkul (doar cu copy+paste) pentru a citi o poezie din Curentul International, publicație a românilor de pretutindeni:

http://www.curentul.net/2017/02/26/transformatio/

Multumesc frumos!

Oana Denis Rotariu
19.02.2017

Nu contează cum e-afară, înăuntru să nu doară

Mă trezesc, mă închin și mă uit pe geam.

Afară aș vrea să spun că e frumos, dar îmi pare un pleonasm. Totdeauna e frumos afară, doar că nu pot de fiecare dată să știu să privesc admirativ.
E aproape primăvară. Fiindcă ne e greu să rămânem centrați în prezent, deja am uitat iarna prin care am trecut și gândurile se proiectează toate înspre primăvara ce va veni.

Ce ușor ne este să uităm tot viforul de-afară!
Cu cel dinăuntru suntem mai puțin îngăduitori și-l lăsăm să ne răscolească nu unul, ci zeci de anotimpuri.
Am spus lucrurile acestea în toate felurile posibile, ca să ajungă la urechile conștiinței fiecăruia dintre noi.

Viforele dinăuntru nu bat de afară și doar noi suntem cei care le putem stârni sau opri.
Le iscăm din nimic, dar nu le putem opri la fel de ușor.
Pentru asta trebuie să iertăm, iubim și mulțumim, iar și iară, din nou și tot timpul...

Tot mereu până reușim să așezăm în noi un anotimp fără anotimpuri, luminos, tihnit, armonios și liniștit...

Nu contează cum e-afară... înăuntru să nu doară...

Oana Denis Rotariu
26.02.2017

www.card-photo.com

Vârsta e doar un număr

Vârsta e doar un număr.
Un număr care pleacă de undeva și se îndreaptă spre infinit, cu mai multă sau mai puțină repeziciune.
Ritmul e dat de dansul inimii tale în jurul iubirii ce o simți curgând prin tine.
Pașii de dans ți-i imprimă Universul.
Vârsta e un dans al iubirii cu Universul.
Tu ești pe undeva pe acolo, privind totul cu fericire și nonșalanță.
Doar privind și conștientizând devii din ce în ce mai vast și mai atoatecuprinzător.

Și la un moment dat te prinzi că ești dintotdeauna...

Deodată cu Universul...

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana Denis Rotariu
24.02.2017

Hiding away
www.card-photo.com

Demolarea egoului doare

Când suntem lezați tot ceea ce ne doare e demolarea construcției mentale a edificiului numit ”EU”. (Oana Denis Rotariu)

Scrisoare pentru deznădăjduiți

Pentru că azi se împlinesc cinci ani de la operația de cancer la sân prin care am fost nevoită să trec simt că e de datoria mea să așez câteva rânduri în fața unor ochi care poate că astăzi sunt înlăcrimați de deznădejde.

De ieri îmi stau lacrimile pe vârful nasului.
Întoarsă în timp, am retrăit toate fricile și deznădejdile trecutului încă o dată.
Am simțit din nou toată goliciunea și vidul de speranță ce se instalase în mine.
Am resimțit acut toată deznădejdea ce-mi subjugase ființa, încolțită din toate părțile de frici fără scăpare.
Se spune că primii cinci ani de după operație sunt cei decisivi.
Atunci nu eram în stare să-mi ancorez nădejdea atât de departe. Cinci ani păreau o eternitate.
Îmi părea un viitor mult prea îndepărtat în care nu puteam spera.
Acum cinci ani, ziua de azi era... îmi părea mult prea departe.
Pentru mine, cea de atunci, azi era o zi la care nu aveam curaj să visez, era o iluzie mult prea îndrăzneață.

Cumva am reușit să mă scufund adânc în acea deznădejde, până în tenebrele și adâncurile ei cele mai întunecoase.
Iar acolo, într-un ungher, stingher și plăpând, am găsit arzând o scânteie de credință. M-am agățat de ea cu toată ființa mea, iar ea mi-a luminat delicat și gentil, puțin câte puțin, drumul spre Lumină.

Astăzi, m-am rugat ca nimeni, niciodată, să nu mai fie nevoit să traverseze asemenea genuni.

Azi mă simt datoare să scriu deznădăjduiților de astăzi.
Sper din toată inima ca ei să găsească prin și dincolo de slovele mele curaj să caute și să se prindă de luminița de credință ce așteaptă cuminte în sufletul lor ca să fie găsită și să le lumineze și lor Calea spre Lumină.

Așa să îi ajute Dumnezeu!

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana Denis Rotariu
21.02.2017

2012

2017

Nu mi-ai rănit decât EGO-ul

Sunt obișnuită ca în tot ce fac să pun suflet și în orice relație să-mi ofer inima pe tavă.
Intențiile mele sunt preponderent lăudabile și întotdeauna bune.
Asta nu înseamnă că am învățat să fiu zen în orice împrejurare.
Nici nu știu dacă se poate, ori se cade să ating această stare acum.
O să mă gândesc la asta mai târziu.

Ieri m-am necăjit foarte pe cineva, nu contează pe cine.
Încercam să-i obțin suportul într-o problemă care mă apăsa și n-am găsit înțelegere.
Ba mai mult, acea persoană a găsit de cuviință să mă acuze de chestiuni care nu erau conforme cu realitatea și să facă remarci nepotrivite.
Eram pe punctul de a izbucni în plâns, dacă chiar în acel moment nu intra pe ușă cineva care avea ceva de rezolvat cu mine.
Am încheiat conversația spunând că la o proximă situație ca cea de față voi încerca să caut ajutor la un psiholog, că de descurcat oricum trebuie să mă descurc singură, fiindcă până la urmă ăsta e jobul meu.

Discuția în sine m-a indispus foarte tare, chiar mai mult decât ar fi trebuit.
I-am cerut părerea și lui Doamne despre toate cele întâmplate - mereu mă sfătuiesc cu El când nu știu ce să fac.

L-am întrebat de ce oamenii îmi rănesc mereu inima și sufletul, când de fapt eu îi iubesc și am cele mai curate intenții?

Nu mi-a răspuns pe loc, ci abia în dimineața asta, când ședeam împreună cu El la cafeluță...

Mi-a spus că oamenii sunt trimiși pe cale să trezească în mine doar ceea ce am nevoie ca să cresc.
Că ceea ce e lezat intotdeauna e EGO-ul, fiindca numai el poate fi accesat din exterior.
Că sunt singura care are acces la sufletul și inima mea și că mă simt rănită doar atunci când mă identific cu situații și emoții inutile.

A insistat să-mi amintesc întotdeauna că doar El și noi înșine avem acces la însuflețirea din noi...

Am început să plâng în hohote:
”Te rog frumos să mă ierți, Doamne!
N-am conștientizat până acum că ego-ul meu te rănește!

Iartă-mă, Doamne!
De azi înainte mă voi strădui să nu mai fac!”


Oana Denis Rotariu
21.02.2017

”Sunt îndrăgostit de corpul tău”

Definitiv și iremediabil?
Ca să folosesc o expresie în vogă: ”NAȘPA”.
E ca și când ai fi îndrăgostit de o poză, sau mai bine, de un manechin gonflabil.

Corpul fizic este partea materială a omului, partea palpabilă și mai ușor de cuantificat a existenței manifestate cu și prin noi și pe care obișnuim să o identificăm mai degrabă cu un obiect.
Unora ne pare că asta-i tot ce suntem, că atât suntem.
Nu e tot, nu e nici măcar începutul și nicidecum sfârșitul nostru...
E mult mai mult, dar asta e altă discuție.

Să revenim la oile noastre.
Niciodată nu ești îndrăgostit de corpul nimănui, ci de ceea ce închipuirile tale legate de acesta le trezesc prin tine.
De imaginea pe care emoțiile și simțirile aduse la viață în interiorul tău se agață de acea formă.
De felul cum acel corp corespunde și satisface perfect nevoile imaginației tale flămânde, dornică de a se înfrupta din fructul mai mult sau mai puțin accesibil, ori interzis, aflat în raza ta vizuală.

Îndrăgostit poți fi și înțelept ar fi să fii de ceea ce se găsește în interiorul corpului fizic, dincolo de senzorii vizuali.
De felul cum acel cineva de dincolo de privirile tale te face să te descoperi și să te simți creativ, liber și fericit.
De maniera în care o anume altă ființă te întregește și te face se te simți întreg și acasă în preajma ei.

De felul cum acea ființă reușește să anime la orice oră din zi și din noapte, clipă de clipă, iubirea din inima ta.

18.02.2017

Pentru confirmarea mai pitorească a celor de mai sus nu-mi vine în cap decât un banc, ușor mai decoltat.

La farmacie, un bătrânel care auzise despre prezervativ dar nu văzuse unul niciodată, a cumpărat și el unul să se lămurească despre ce e vorba, l-a desfăcut și a exclamat dezamăgit:

”Apăi, domnișoară, piele de asta am și eu. Mie să-mi dai ceea ce se pune înăuntru.”

Așa e și cu îndrăgostitul de corpul altuia. Important întotdeauna nu e corpul ci ceea ce s-a pus și se găsește înăuntrul lui.

Așa să știi!  Și tu...

Oana Denis Rotariu
18.02.2017

Dacă va fi

Dacă va fi să plângi,
Să plângi de fericire.

Iar de va fi să-nvingi
Învinge în iubire.

Atunci când tu alegi,
Alege-mpăciuire.

Să plângi, să-nvingi, s-alegi...
Calea spre Nemurire...



Oana Denis Rotariu
14.02.2017

Nu ești niciodată singur

Ne rezemăm unii de alții.

Nu întotdeauna e ușor să rămâi în picioare, nu întotdeauna poți face asta singur.

Uneori e bine să și cazi. Important e să te ridici. 

De cele mai multe ori reusești singur.

Uneori o mână de ajutor te va ridica până vei reuși să te poți ridica din nou, singur...

Sau aproape singur...

Oricât de singur te-ai putea simți, nu ești niciodată singur... 

Poți fi rătăcit, dar nu singur.  E întotdeauna cineva în preajma ta care te veghează. Nu uita!

Altfel, în altă ordine de idei, am putea spune că ne rezemăm unii de alții.

Ne încălzim unii cu alții, ne învelim sufletele unii altora...

De fiecare dată...

Întotdeauna, acum și mereu...

Aici întotdeauna, niciodată singuri...

Oana Denis Rotariu

12.02.2017

”Bunătatea este limbajul pe care surdul îl poate auzi şi orbul îl poate vedea.” (Mark Twain)

Bunătatea.... Ce este bunătatea?

O definiție săracăcioasă spune că bunătatea este o calitate, o însușire, o înclinare spre bunăvoință, spre milă, spre bunețe, spre blândețe.

Bunătatea e mai mult decât o calitate, e un har.

O podoabă cu care grația divină a înnobilat ființa trecătoare prin lume.

Bunătatea e apa din ulciorul care-i satură pe cei lipsiți de trufie, de închipuire, de vanitate.

E balsamul care vindecă, e acoperământul care bucură și înalță.

E fericirea unui suflet blajin, e compasiunea unei inimi fremătânde.

E acea tandrețe care atinge și tămăduiește, acea lacrimă plânsă alături de tânguiala unui suflet îndurerat.

E hohotul de râs al unui glas care trăiește bucuria alături de fericirea altcuiva.

E acea inconștiență sublimă a unei ființe încântate de măreția întregului Univers.

Bunătatea e un sentiment fără margini, fără rasă, fără religie, fără limite, mai presus de judecăți și de prejudecăți.

Bunătatea e blândețe. Acea blândețe suavă care te lasă să-l vezi pe Dumnezeu în ochii celui care o poartă în suflet ca pe o icoană.

E dovada vie a faptului că suntem bucățele de Dumnezeu așezate în calea desăvârșirii.

Nu e virtute, nu e calitate, nu e însușire, nu e îndurare, nu e milă, nu e dulceața graiului, nu e o dispozițiune morală, nu e tandrețe, nu e alint, nu e dărnicie...

E har care le adună pe toate și e peste toate acestea la un loc.

E esență de Dumnezeu picurată în suflet de om...

E Dumnezeul care privește prin ochii noștri către lumea noastră...


Oana Denis Rotariu
08.02.2015

VĂ VĂD!

Pentru cine n-a înțeles: militez și contribui pentru pace, iubire și armonie.

Asta nu înseamnă că permit politicienilor astei țărișoare frumoase, de orice culoare ar fi ei, să împileze la nesfârșit sufletul neamului.

Să fie conștienți că-i voi trage de mânecă ori de câte ori va fi nevoie, lucidă și fermă în atitudine și opinii.

Treaba lor e să vegheze asupra prosperității țării și binelui poporului!

Treaba mea e să fiu cu ochii pe ei!

Treaba lui Dumnezeu e să ne judece și să aibă grijă de noi toți!

Așezată pe o treaptă de Conștiință mai sus vă transmit atât: "VĂ VĂD!"

Fără ochelari de cal și foarte bine...

Mulțumesc Doamne pentru toate!
Oana Denis Rotariu
08.02.2017

O cafea... luminoasă...

Bună dimineața!

Te invit la o cafea tihnită și o discuție liniștită, plină de înțeles.

Afară e alb și lumină...
O mantie albă și rece a învelit lumea, ca să nu ne înghețe la loc inimile.

Începe să se lumineze și ne trezim ușor cât mai mulți dintre noi...
Inimile ne sunt parcă din ce în ce mai încăpătoare...
Acum, în ele pare să aibă loc și cel de lângă noi, ai observat?

E iarnă... dar nu și-n simțurile noastre...
O energie albă, luminoasă curge frumos prin ființe și pătrunde până la oasele Conștiinței...

Undeva, zilele astea, am citit pe o pancartă: ”Tineri frumoși, manipulați de Conștiință...”

Ce mesaj sublim, greu de înțeles corect și dificil de digerat...

Doresc liniște și iubire tuturor! Să-ți fie bine... și ție!
Oana Denis Rotariu
08.02.2017

Doresc să-i mulțumesc sincer Domnului Dragnea!

Se pare că populismul dumnealui chiar a dat roade.
Nimeni până acum n-a reușit să adune atât de mult popor, să omogenizeze atâtea generații și să solidarizeze atâția oameni diferiți laolaltă.
Nu a existat niciun politician de după revoluție care să fi fost în stare să facă atât de multă reclamă pozitivă României.
Cu ajutorul domniei sale întreg Mapamondul a înțeles că poporul român este decent, inteligent și că românii sunt oameni care nu solidarizează cu cei certați cu legea și nici nu aprobă corupția și hoția.
Un popor vertical, unit în cuget și simțiri.
Un popor credincios, de oameni cu bun simț, muncitori, frumoși și tenace.
Un popor smerit, dar nu umil, care a înțeles de-a lungul vremilor că răbdarea e o virtute, dar tolerența are o limită.
Iar când această limită e depășită, poporul se ridică.
Și când românii se ridică lumea-ntreagă poate vedea cât de frumoasă este Națiunea Română!
Poate observa cât de minunat, de duios și de încântător e sufletul României!
Poate înțelege cât de liber este spiritul românismului când oamenii respiră în același ritm, iar inimile le bat la unison pe tot Pământul, în lung și-n lat.

Acum trăim într-o Românie a cărei frecvență vibrațională s-a ridicat cu câteva trepte mai sus...

Pentru toate acestea, vă mulțumesc frumos, Domnule Dragnea!

Și vă invit respectuos să abrogați ordonanțele și să le dați astfel românilor de pretudindeni un bun motiv de a vă mulțumi ... în plus!

Cu tot respectul, 

Oana Denis Rotariu

04.02.2017

În capul pernelor...

Sunt răcită.
Tușesc de-mi sare cămașa pe mine. De fapt nu cămașa, ci pijamaua.
Cred că în nas doi pitici nevăzuți au reușit să dea de un izvor nesecat, ce aduce apă caldă, de habar n-am unde.
Nu-mi pot lua mâinile de pe șervețele. Nu-mi pot cumpăra șervețele destule...

Îmi amintesc brusc de copilărie... În dulap găseam întotdeauna șervețele frumos călcate și așezate teanc. Miroseau a curat și a mama.

Mama, biata de ea, când a auzit că-s răcită a venit pe jos până la mine să vadă cu ochii ei cât de bine mă simt.
Ce bine e să-ți trăiască părinții! Te poți simți copil, ori de câte ori ai nevoie.

N-a stat la mine mult... Doar cinci minute și o îmbrățișare care m-a reconectat cu sufletul și primordialitatea Lumii.
Îmediat în mine s-a instalat o stare de liniște, de împăcare și de bine...
Mi s-a făcut somn... Ce bine e să fii răcită!

Mă așez în capul pernelor și privesc la cald... inconștiența Lumii...

02.02.2017
Oana Denis Rotariu

Cerul nu dezamăgește niciodată...

Contemplam cerul.

Așa părea pentru cineva care se uita din exterior către mine.
De fapt privirile-mi treceau dincolo de nori și priveam undeva departe... prin mine.
Gândurile mi-erau la tine.
Întotdeauna ideea de celălalt trezește în noi un soi de necunoscut proaspăt, emoții, sentimente și gânduri care ne învață despre noi înșine, despre Sine...

Ai observat? De fiecare dată tu și eu ne regăsim pe două margini de lumi diferite.
O fi nevoia de poezie sau ne-am născut cu ”Luceafărul” lui Eminescu rătăcit prin noi?

Tu crezi că nu e nevoie să fie așa... Eu m-am săturat să-mi dau cu părerea...
Prefer poezia ce naște flori în inima mea.
Prețuiesc mai mult seninul privirilor ce aleargă dincolo de Cer...

Lumea toată e iluzie...
Poate fi dezamăgitoare dacă nu știi să privești înspre ea...

Dar nu ea e cea care dezamăgește... Ci așteptarea ta...

Oana Denis Rotariu
03.02.2017

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Într-o seară am învățat să prețuim tăcerile dintre...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Într-o seară am învățat să prețuim tăcerile dintre...: Să stăm degeaba cu folos... Să respirăm acelaşi aer doar iubindu-ne. Era seara când am învățat să nu mai obosim Universul cu larma îns...

Smerenia se învață prin rugăciune

Cum altfel?
Credeai că dacă ne dă viața bobârnace peste nasul mândriei ne umilim?
Am putea, dar de cele mai multe ori alegem să ne răzvratim.
Împotriva vieții, împotriva noastră și împotriva tuturor.
Experiențele prin care trecem pot smeri doar dacă le conștientizăm menirea, rostul.
Și ne smerim acceptându-le și mulțumind pentru ele.
Dar ca să le putem accepta e nevoie de rugăciune.
Iar rugăciunea nu doar că smerește, ci înalță în același timp.

Ne înalță sus de tot, dar nu ne permite să ne simțim niciodată cu un cap mai sus, deasupra lumii...


Oana Denis Rotariu
31.01.2017

Foto Giuliano Sfichi: Varful Giumalău

Să te pustiești de tine

Fără secrete, pudoare ori timiditate, privesc clar în ochii oamenilor..

Înot cu privirea până în străfundurile sufletelor lor.

Fără teamă, fără rușine, lin, fin și fără un motiv palbabil...

Odată ajunsă în adâncuri le pipăi sufletele... Le mângâi, uneori...

Pe cele prea reci le îmbrățișez și le dau un dram de căldură, celor mai fierbinți le aduc o gură de aer rece și proaspăt din munții de iubire divină...

În sufletele pustii așez o rugăciune și plec fără să le deranjez goliciunea... E greu să poți suporta atâta singurătate...

Cât de triste sunt sufletele pustii! Cât de dezolant poate fi să te pustiești singur pe tine de tine, apoi să te cauți peste tot și să nu te mai găsești!

În străfunduri, aproape toate sufletele păstrează o sămânță de bunătate, un strop de tandrețe și o fărâmă de înțelepciune.

Uneori sunt aduse la suprafață de câte o lacrimă... Alteori de un dor, până în al inimii pridvor...

Ce încântare să poți privi cu ochiul liber cum un suflet naște-un dor...!

De drag de Tine și de viață mă-nfior...!

By Iuliana Ojog

Oana Denis Rotariu
29.01.2017

Lumină

În sufletul meu e lumină.
Afară e frig, lună plină...
Vântul bate tare-a pustiu
Afară îmi pare un pic prea târziu...

Dintre noi doi... unul pare de vină,
Afară, o floare albastră suspină,
Înăuntru apare un gând cam chefliu
Ce serbează pe cale un dor zurbagiu...

În rest totu-i calm, o liniște fină
Afară și-n case și-n noi e lumină...

Dea Domnul să fie mereu cea deplină!

Oana Denis Rotariu
29.01.2017

www.card-photo.com

Doar mâinile-mi seamănă cu cele ale bunicii

Spăl vasele.
Apa curge de pe farfurie, pe mâini...
N-am îmbătrânit, nu. Doar mâinile seamănă din ce în ce mai tare cu cele ale bunicii.
Mă fascinează mâinile oamenilor.
Povestesc despre ei.
Despre cât de mult au trudit ei pentru viețile lor.
Sau despre cât de curați, pedanți și frumoși sunt sau pot fi ei.
Ori de cât de tandri sunt ori ar putea fi.

Termin de spălat vasele și trec pe lângă oglinda de pe hol.
În ea se reflectă o imagine, o formă numită câteodată Oana, altădată eu.
Par un pic mai altfel față de anii trecuți, dar parcă nu m-am schimbat așa de mult...
Doar mersul mi-e un pic mai greoi și pielea parcă nu mai e la fel de proaspătă.

Dacă închid ochii, nicio schimbare.
Sunt la fel ca mai înainte. Nici mai urâtă, nici mai frumoasă, nici mai înaltă, nici mai scundă, nici mai grasă, nici mai slabă. Cu ochii închiși sunt fix la fel.
La fel cu cea care am fost dintotdeauna, doar un pic mai liniștită.
Mult mai liniștită.
Doar oglinda se schimonosește zilnic la mine.
Înăuntru e la fel.


Dau drumul la radio, dau volumul la tare și mă apuc de șters praful.

Chris de Burgh mă translatează pe loc în alte timpuri:
 
”The lady in red is dancing with me, cheek to cheek
There's nobody here, it's just you and me
It's where I want to be
But I hardly know this beauty by my side
I'll never forget the way you look tonight...”

Deodată e seară, e primăvară... În cameră își face loc un miros de liliac și de Lady Camea.
Timpul nu există. Sunt îmbrăcată în roșu și dansez lipită strâns de el, de ca și cum sufletul meu întreg și lumea toată numai pentru el există.
Aș vrea să pot spune că sunt fericită, dar nu sunt.
Sunt în schimb extraordinar de îndrăgostită. De iubire, de primăvară, de mireasma de liliac și de ochii lui...
El... Și el mă iubește. Cu o iubire atât de adâncă ce nu poate fi tradusă în cuvinte. Mă strânge tare la piept, suspină, tace și nu mă slăbește deloc din strânsoare.
Mă simt de ca și cum aș fi un cadou sau un balsam pentru sufletul lui, dar nu... nu sunt fericită.
Fericirea mea se împiedică în gânduri amare, inutile... fără rost...
O pană de curent oprește melodia pe la jumătate. Noi dansăm în continuare înlănțuiți, cântând melodia în șoaptă, unul în urechea celuilalt...

Mai e doar un pic de Pronto în tub. Sper să-mi ajungă pentru toate camerele, astăzi... Melodia de la radio se termină. În cameră se face brusc frig. Închid geamurile, termin de șters praful și mă spăl pe mâini.

Sunt atât de uscate. Îmi pun un pic de cremă în palme și-mi frec ușor mâinile, una de cealaltă, mângâindu-le pe rând, pe una cu cealaltă, cu delicatețe, cu grijă, cu drag...

Ce bine-mi seamănă cu mâinile bunicii!
Nuuuuu, n-am îmbătrânit. Doar mâinile încep să-mi semene din ce în ce mai bine cu cele ale bunicii.

În rest sunt aceeași dintotdeauna...
La fel... Mereu...

Oana Denis Rotariu
28.01.2017

Nu cred... chiar...

Chiar nu cred
Că-ți dorești
De la Lume Lumea,
Cum nu cred
Că m-ai dorit
Vreodată
În întregime tu.

Nu cred
Că ai habar
Că acele ceasornicului
Nu ticăie,
Ci doar țin tempoul
Evenimentelor
Și bătăilor
Inimii Universului
În timpanul
Veșnic surd
Al iluziilor
Vieților noastre,
Dormite în permanență
Cu ochii orbi
Larg deschiși.

Chiar nu cred
Că ai habar
Cum învârte iubirea,
Una în jurul alteia
Ființele,
De la dreapta
La stânga existenței lor,
Până le amețește de dor
De întreg și de zbor...


Iubirea nu-i
Un simplu-amor...
Uitat în colț de dormitor...

Oana Denis Rotariu
28.01.2017

De-a v-ați ascunselea

Îți dorești pe dos, frumos,
Nici călare, nici pe jos,
Nici pe coadă, nici pe cap,
Nici blonduț, dar nici arap,
Îți dorești și nu știi ce...
Nu agale, repede,
Nici acolo, nici aici,
Nici păun și nici arici,
Nici ascuns, dar nici pe față...
Cam aiurea-i astă viață
Unde ești un Păcălici,
Boier mare-ntre calici...

Du-te-ncolo, piei de-aici!!!

Oana Denis Rotariu
27.01.2017

Nepricepere

La capătul disperării
Noaptea desenează
Cercuri solare
Pe marginea
Orei târzii.
Pleci sau vii?

N-am înțeles niciodată
Încotro îndrepți
Tolba cu săgeți
Otrăvite netrase,
Ori încotro
Se întinde arcul
Nepăsării tale...

La capătul neputinței
Ziua-i trimite Soarelui
Un nou motiv pentru alt
Răsărit de curcubeu,
Undeva la finele
Rimelor albe
Din spatele perdelei
De lacrimi stoarse
Dintr-un nerostit vers...

Un mic Univers...
Advers, invers sau convers?

Oana Denis Rotariu
27.01.2017

Flori de gheață, By Iuliana Ojog

"I run for my Godmother"

”Alerg pentru Nașa mea”.

Sau dacă am traduce ad literam din limba engleză ”Alerg pentru mama mea întru Dumnezeu”, pe care El mi-a ales-o ca să mă încreștineze și să mă călăuzească în această călătorie...

În lumea asta nimic nu e întâmplător, nimic nu e lăsat să vină la voia întâmplării. Totul e rânduit, așezat, cântărit, ajustat, reglat, ghidat...

Am avut șansa și onoarea să botez, acum optsprezece ani un suflet venit pe lume la 8 luni, într-un ambalaj care cântărea 1,7 kg.

Un suflet puternic într-un trup firav ce avea să se transforme într-o ființă minunată. Părinții i-au ales un nume mare, pe măsura sufletului enorm ce avea să-l cuprindă și să fie, adică Ștefan.

Pe atunci, Ștefan cel Mic, era un ghemotoc deosebit, care știa că ceea ce contează în viață este însăți VIAȚA.

Era atât de mic că am fost nevoiți să-i curățăm nasul cu bucățele de vată pe care le-am învârtit, ca la tors, între degete.


Ștefan cel mic a ales viața și a ales să zâmbească vieții.
Iar ea i-a zâmbit zi de zi înapoi, după măsura sufletului lui frumos și pur.

Un timp ne-am avut prin preajmă: pe la sărbători, pe la zilele de naștere, pe la câte un picnic ori un grătar. Am adunat atunci sumedenie de amintiri frumoase, care au avut menirea să-i țină de cald sufletului meu îndurerat de dor...

Fiindcă drumurile noastre s-au distanțat... Ștefan cu familia lui a plecat peste mări și țări... tocmai în Canada... Dar distanța nu ne-a despărțit și n-a izbutit să ne separe.

Inima n-are distanțe. În inimă e peste tot aici.

Așa se face că acum câțiva ani, când am avut de trecut o prăpastie în viață, din partea cealaltă a lumii am primit o fotografie în care Ștefan și sora lui au ales să participe la un maraton ce avea ca obiect strângerea de fonduri pentru tratamentul bolnavilor de cancer.

Erau îmbrăcați în tricouri albe pe care scria cu negru: "I run for my Godmother”.

Poate că pentru unii nu înseamnă cine știe ce... dar pentru mine a fost un toiag de iubire pe care mi-am sprijinit curajul.

Ștefan și sora lui, Teodora, mi-au oferit un imbold ca și eu să pot alege, la rândul meu, VIAȚA.

Astăzi Ștefan a împlinit 18 ani. A devenit deodată... Ștefan cel Mare...

Noi nașii lui, îi urăm ca viața pe care a ales-o să-i fie mereu prietena lui cea mai bună!
Să fie bună și blândă cu el, să aibă înțelepciunea de a-l accepta și de a-i ghida întotdeauna deciziile!
Și nu în ultimul rând să-l iubească cel puțin la fel cum o iubește el pe ea!

”La mulți ani, Ștefan!”

Noi, nașii tăi te iubim și te prețuim enorm!

Oana, Doru și Rareș
21.01.2017

P.S. Astăzi, de ziua ta de naștere cea mai importantă de până acum, a venit și rândul meu să arăt un tricou lumii.

Cu motanul lipit de suflet

Dimineață devreme.

Motanul simte de fiecare dată când trebuie să mă trezesc și mă așteaptă cuminte la ușa dormitorului.
E un maidanez alb cu portocaliu.
Nu credeam să fiu vreodată în stare să iubesc atât de tare o pisică portocalie. Darămite una alb cu portocaliu.

Îl simt și eu la un moment dat și mă trezesc... dar cu greu.
Aseară m-am culcat târziu, iar astăzi trebuie să mă trezesc la fel de devreme ca de obicei.
Îmi place să lenevesc dimineața... uneori îmi reușește...

Mă ridic din pat și cu motanul la picior, aprind candela, ne închinăm împreună (ca de obicei se așează pe picioarele mele atunci când mă așez în genunchi).
Dau curs la tot ce ține de rutina dimineții.

La final, îmi așez cafeaua pe măsuța din sufragerie și mă așez cu picioarele îndoite pe fotoliu.
Imi iau laptopul și-ncep să scriu.
De data asta e o poezie. Pare mai mult o rugăciune...
Mă minunez! Ce frumoasă îmi pare! Mă bucur!!!
Mai citesc o dată finalul.

”Îndrăgostește-mă
De viață și nu mă lăsa
Să Te privesc
De ca și cum ai fi
Întotdeauna... doar...

Dincolo de ea...”

Parcă în continuarea poeziei motanul se așează pe fotoliu lângă mine.
Pun mâna pe el și începe să toarcă zgomotos.
Își reazemă capul pe tălpile mele și inima de sufletul meu, care revarsă asupra lui valuri de iubire.

Plâng... Îndrăgostește-mă, Doamne de viață!

Și de tot ce șade lângă, în sau departe de mine...pe aici sau pe acolo...

prin ea...

Oana Denis Rotariu
18.01.2017

Rugăciune

Doamne,
Nu mă lăsa
Să te privesc ca
Pe un Tu,
Nici ca pe un eu!

Desparte ochii rațiunii
De cuvintele mele
Și ajută-mă,
Lipsită de cuget
Să mă lipesc
Cu inima de Tine...

Nu mă lăsa
De partea cealaltă
A baricadelor
Închipuirilor mele,
Doamne!

Îndrăgostește-mă
De viață și nu mă lăsa
Să Te privesc
De ca și cum ai fi
Întotdeauna... doar...

Dincolo de ea...

Oana Denis Rotariu
18.01.2017

De ca și când

De ca și cum,
De ca și când,
Tu mergi agale,
Clătinând.
De ca și când,
De ca și ce,
Alergi prin ploaie,
Repede.
De ca și unde,
Ori niciunde,
Bălăngănești
Printre secunde.
De ca și când,
De ca și cum,
Spre tine
Nu-ți găsești un drum.

Un dor nebun
De liniște
Pe-a sufletului
Miriște,
Golit de solitudine
Umplut ...
De beatitudine...

Oana Denis Rotariu
17.01.2017

Când rămâi singur joci un singur rol, sau niciunul?

Cine-și poate permite asta?

Tu, oricine...

E ca atunci când îți dai voie să fii lipsit de inhibiții când ești singur și ești sigur că nimeni nu te privește.

Când nimeni nu se uită la tine ești liber să faci orice, să spui ce-ți place, să dai muzica sau liniștea la tare, să cânți fals, să reciți poeme, să faci exerciții fizice care nu-ți prea ies și nici nu prea intră pe făgașul rutinei tale zilnice...

Când nu ești privit ai voie să-ți suni prietena, iubita, amanta, să-ți dai jos peruca îndoielilor, să legi conserve de curaj fricilor ascunse în fiecare colț întunecos rămas neluminat la tine în suflet, să ai fetișuri să nu ai fetișuri... ești liber să faci orice.

Atunci nu există nici teamă, nici păcat, nici rușine, pentru că nu te vede nimeni și nimic.

Atunci personalitatea ta este dezbrăcată de măști și rămâne nudă de ipocrizie.

Ai să spui că nu joci niciun rol, de fapt atunci joci unul, dar numai unul singur: rolul egoului pe scena închipuirilor.

Când ești tu cu tine doar egoul e cel care te ridică în slăvi, sau te coboară în genuni...

Dacă te dezbraci și de el tot ce-ți rămâne de făcut este să fii liber pe mai departe.

Mai mereu și din ce în ce mai departe...

Oana Denis Rotariu

17.01.2017

Foto Giuliano Sfichi, Vârful Giumalău

Un curcubeu

Motivul

Pentru care

Pe cerul

Sufletului meu

Apar mai mereu

Curcubee

Ești Tu,

Care vii

Să mă-nveți,

De fiecare dată,

Să mă deprind

A fi și eu...

Oarecând...

Un oarecare

Curcubeu.

Unul...

Oana Denis Rotariu

15.01.2017

”Să trăim de ca și când mâine n-ar exista”

Asta nu înseamnă să trăim fatalitatea lipsei de mâine, ci bucuria eternității lui astăzi.

Conștiința absenței zilei de mâine și a permanenței zilei de astăzi va deschide în noi un alt fel de înțelegere, mai presus de păreri, vorbe și explicații.

Ne va durea orice cuvânt aruncat la întâmplare pe apa sâmbetei, fiindcă apa sâmbetei nu e un râu ce trece pe nicăieri, ci o apă care trece pe la noi prin piept.

Ne va seca orice acțiune irațională, a oricui, chiar dacă a fost făcută de habar n-avem cine în colțul celălalt al lumii, care nu e nici  rotundă, nici pătrată, nici cubică...

Nu e nicicum, doar e...

Această Conștiință trezită nu ne va mai permite să facem nimic într-o doară.

Nici să enunțăm vorbe fără să gândim, nici să facem fapte iresponsabile, nici se emitem gânduri fără rost.

Nici să emiem păreri despre orice de ca și cum am fi atoateștiutori, ori cumva Oracole ale lumii. Nici să mai căutăm vinovați și dușmani în jurul nostru, ci doar în noi.

Nici să credem că Pământul e sacul fără fund din care putem scoate la nesfârșit ”jucării pentru satisfacerea mofturilor noastre”.

După un timp ne vom deprinde să nu tot aruncăm cu pietrele părerilor în apele gândurilor.

Cu nimic, în nimic... în nimeni...

Fiindcă vom simți cum de la noi pleacă și tot la noi se întoarce totul.

Fiindcă vom conștientiza că fără a fi nimic suntem TOTUL...

Că ziua de mâine nu există și că aici e casa noastră...


Și nu ne vom mai permite nebunia să aruncăm cu gunoaie peste tot prin ea...


Oana Denis Rotariu
15.01.2017

www.card-photo.com

Ceea ce e de iubit cu-adevărat la om e ființa

Da. Dar o remarcă pe marginea acestui text m-a pus serios pe gânduri.

Într-adevăr, ceea ce e de iubit la om în primul rând e ființa, cu tot cu prelungirea ființei înspre neant, înspre necunoscut şi mister...

Ființa se iubeşte dincolo de ființă, până la rădăcina ei în neființă şi mult mai adânc în ea.

La om se iubeşte ființa, dar se prețuieşte şi se valorizează tot.

Se prețuieşte fiecare particulă a miracolului din el, numit viață... atât temporală cât şi eternă.

În om se divinizează tot: atât atomii cât şi spațiile goale dintre ei. Absolut tot.

Şi pentru toate se mulțumeşte smerit şi se arată recunoştință şi gratitudine!

Infinită, pioasă şi fără de sfârşit.
Oana Denis Rotariu

Foto: Iuliana Ojog, Oglinda cu mesaj...Rathaus Bremen

Despre smerenie și virtutea de a fi smerit

Ne-am obişnuit să privim smerenia ca fiind o virtute.
Cred că mai potrivit ar fi să o privim ca pe o ustensilă.
Ca pe o armă împotriva a ceea ce ne desparte pe noi de divinitatea din noi, de divinul de Sus şi de peste tot din jurul nostru.
De ce?
Fiindcă în primul caz, dacă nu suntem atenți, ea se poate transforma uşor din virtute în păcat.
Dacă nu suntem suficient de vigilenți virtutea de a fi smerit se poate transforma în mândria de a fi smerit.
Şi ce e de făcut?
Mai nimic.
E suficient să fi mereu complet sincer cu tine, apoi să observi şi să conştientizezi că niciodată nu eşti tu cel care creează lumea în care trăieşti, ci doar o ființă care colaborează la evoluția ei.

Tu cu voința ta poți doar spera că poți face lumea în care te-ai trezit cu câteva vibrații ... un pic mai frumoasă...

Nimic mai mult...

Oana Denis Rotariu
08.01.2017


 

 

Ce se schimbă mereu la noi?

În ultima vreme mi se pare din ce în ce mai potrivită expresia ”mi s-a arătat”, folosită la propriu, nu cu sensul ei peiorativ.

Pentru că înțelegerea lucrurilor chiar ni se arată, atunci când ne obișnuim să lăsăm mereu spații goale și puncte de suspensie prin noi și să le umplem doar cu tăcere și liniște.

Ultima dată mi s-a arătat răspunsul la întrebarea:  ”Ce se schimbă mereu la noi?”

Răspuns corect: Nimic.

Ceea se se schimbă mereu la noi e doar sistemul de convingeri la care ne raportăm.

El e determinat de educație, de credință, de ceea ce citim, de ceea ce ascultăm, de o multitudine de factori mai mult sau mai puțin intrinseci sau benevoli.

În funcție de acești factori noi ne construim mereu propriul sistem de credințe și convingeri la care ne raportăm.

Apoi, periodic, ne translatăm, ipotetic vorbind, firește, dintr-un sistem de mentalități într-altul, cu grație și cu convingerea că mereu ne schimbăm, ne transformăm și evoluăm.

Și deși cu siguranță corpul fizic va răspunde felului în care gândim, în esență, Sinele Adevărat nu se va schimba nicicum, niciodată...

Ceea ce se schimbă mereu e doar modul cum gândim și sistemul de convingeri.
Și vom avea senzația că urcăm pe treptele turnului iluziilor percepțiilor,numai și doar fiindcă ne vom raporta mereu la un alt sistem de convingeri ce ni se vor părea mereu mai înalte, ghidați în principal de direcția în care va alege să privească atenția noastră.

Ceea ce suntem cu adevărat nu se schimbă niciodată.
Odată ce reușim să sarim în afara acestui labirint de sisteme de raportare create artificial de minte, spațiul Conștiinței accesate se poate expanda, natural și firesc.

Dar ca să ajungem la Conștiință e nevoie ca transformarea să vină prin experiment, într-un spațiu gol ce va deschide în noi o breșă care să ne conducă către ea.

Ce schimbăm mereu la noi?
Nimic.

Dar mutându-ne dintr-un sistem de referință într-altul am putea, la un moment dat, să reușim să facem o breșă înspre Conștiința în care suntem...și care șade prin noi...

Natural și firesc... înspre Absolutul în care locuim și care locuiește în noi, dacă conștient... îl alegem....

 Noi pe El și El pe noi...

Mulțumesc Doamne pentru toate!
Oana Denis Rotariu
07.01.2017