O altă zi de Duminica femeilor mironosițe.
Ieri am făcut curățenie de primăvară.
La Paște am fost foarte răcită și n-am apucat să golesc casa și să o aerisesc, așa cum aș fi vrut.
Drept urmare, am decis ca azi să dormim mai mult.
Iertare, Doamne! Sunt prea obosită! Astăzi mă rog în Biserica Inimii ce bate din și pentru Tine!
Știu că Tu n-o să mă cerți și-o să mă ierți.
M-am închinat, am băut cafeaua. Doru aprinsese căndeluța și lumânări în fiecare cameră, la icoane... A tămâiat... Miroase a Liniște și a Dumnezeu în fiecare ungher de casă.
Îmi pun căștile pe cap pornesc muzica. Odată cu ea, în minte îmi apare o poezie.
Bucuroasă o scriu. O intitulez ”Geometria destinelor”. O recitesc. Ce frumoasă e! Ochii mi se umezesc pe loc.
Caut o fotografie care să se potrivească. Nu am voie să pun orice poză la mine pe blog. Am nevoie de acceptul celui care a făcut-o.
Nu găsesc nimic care să-mi pară potrivit și-mi amintesc de Irina. Săptămâna trecută mi-a dat voie să iau orice poză doresc din cele care ea le face cu atâta drag.
Deschid Facebookul. Intru pe peretele ei și încep să defilez. O floare, un cer, un câmp negru, pe seară, cu-n copac singuratic în partea dreaptă a imaginii, departe, la linia orizontului. Pe cer o stea căzătoare. Nu-nu, nu e asta.
Mai derulez. Deodată apare. Asta e. E Maria... E fata Irinei. Un suflet curat, pur, minunat ce închide în el minunile Universurilor ne-ntinate. Mi se gâtuie sufletul... Îmi înghit un nod de emoție...
Nu... Nu mai fac asta. Am voie să plâng. Îmi dau voie să plâng...Plâng...
Iau fotografia și o alipesc poeziei. O postez pe blog. Ce frumos e totul!!!
Îi dau poezia spre citire lui Doruleț. O citește și mă alintă ca de obicei: ”CE PROASTĂ EȘTI!!!” Asta e complimentul la superlativ al lui Doruleț, ca semn de apreciere pentru ce fac, ce sunt, cum sunt... Îmi face bine să-l aud. E o laudă care nu mă lasă să-mi dau importanță. Mulțumesc, Doruleț!
Iau laptopul și merg în birou la Rareș. Rareș își strânge ochelarii și-mi dă voie să așez laptopul la el pe birou. Se ridică de pe scaun și mă invită să iau loc, cu gingășie. Motanul vine repede după mine. Iau oglinda, o așez pe pervaz. Nu-mi dau căștile jos de pe urechi. Firul e destul de lung. Scot trusa din dulap. Mă așez pe scaunul de la birou și încep să mă pensez.
Joy, motanul, sare pe pervaz, lângă mâna mea dreaptă și se așează tihnit. Admiră liliacul de sub fereastră și vrăbiuțele de pe crengile lui. Nu știu dacă chiar admirație e ceea ce se găsește în mintea lui, dar mirarea din ochii lui nu mă lasă să înțeleg altceva.
Îi judecăm pe ceilalți după cum suntem, nu după cum sunt.
Mâine e 1 mai. Poimâine e 2 mai.
E ziua unei prietene dragi, dar cu care nu mai am vreme să mă vizitez. Ținem legătura doar la telefon. Ne leagă amintiri, vise, întâmplări fericite, încercări triste... Ne leagă multe... Iar acum ne leagă numai inimile noastre și din când în când câte un telefon. Alt nod în gât. Nu-l pot înghiți
Plâng imediat. Nu mă restabilisem bine, după ultima lacrimă. Nu i-am mai cumpărat demult nimic. Mă gândesc s-o surprind anul ăsta cu un buchet de flori, o îmbrățișare și-o vorbă din inimă. Sau mai multe... Niciodată nu iese doar una, ci una câte una, cu sau mai puțin folos.
Am mai făcut asta în ultima vreme, am mai surprins cu flori multe persoane din viața mea...
Ce destin au unii!!! Brusc mă simt vinovată de fericirea mea vis-a-vis de nefericirile altora, de nefericirea lumii... Plâng în hohote... Doru vine din sufragerie să vadă ce se întâmplă.
”Ce mai e acum, draga mea?”
Eu bocind: ”Anul ăsta vreau să-i duc Filipicăi, de ziua, ei un buchet de flori.”
”Bine, draga mea, și cine te oprește?”
Nimeni nu mă oprește... Nimeni nu mă pornește...
M-a pornit El, acu ceva vreme. De-acum încolo tot ce fac prin El... ține de mine...
Mulțumesc Doamne pentru toate!
Oana Denis Rotariu
30.04.2017
 |
| Foto: Irina Crainiciuc |
