Nebun după mine

Era toamnă, început de an universitar.

Nu simțeam că era anotimpul în care aveam să te cunosc, deși multe semne mi-au ghidat privirile înspre ce o să urmeze.

Stai și te întrebi cum e posibil ca un om dotat cu vedere poate fi atât de orb, uneori.

Mă remarcasei cu un an înainte. Eu nici măcar nu știam că exiști până când o colegă de-a ta, întâmplător prietenă cu mine, ne-a făcut cunoștință.

Nu te puteam suferi. Îmi păreai arogant, orgolios, plin de sine...

Mă călcau pe nervi toate complimentele pe care mi le făceai și faptul că-mi acordai mai multă atenție decât consideram că ar fi cazul.

Din această pricină la orice întrebare a ta îți răspundeam monosilabic.

Ți-am părut tăcută. Aveai să constați ulterior că asta a fost cea mai mare păcăleală a vieții tale.

Mi-ai propus să mergem împreună la petrecerea organizată de ziua prietenei noastre comune. Nu știu de ce, dar am acceptat. Nu știu ce mecanism universal m-a determinat să las garda jos.

Am dansat, ne-am sărutat nebunește...

Nu mi-ai dat drumul din brațe toată noaptea. Nici nu mai țin minte dacă buzele ți s-au desprins mai mult de trei ori de ale mele.

Respiram prin tine. Până atunci nu aflasem că poți respira viața prin altcineva.

Dimineața m-ai condus acasă.

Era o duminică friguroasă de octombrie. Tu erai în cămașă... Nu mă lăsai să mă desprind de tine...

Mi-am luat la revedere spunându-ți ”pe mâine”.

Ai rămas profund surprins și m-ai întrebat: ”Cum pe mâine? Ce mă fac eu până mâine dacă nu te văd?”

Cuvintele tale au atins ceva în mine...nu știu anume ce...

Mă simțeam fericită, derutată, găsită, rătăcită, contrariată, bucuroasă...

În cap gândurile mi se amestecau ca la o extragere loto.... doar că niciunul nu ieșea câștigător...

Sufletul în schimb îmi era plin, era rotund ca un soare și străluceam...

După două zile m-ai cerut de nevastă. Mi-ai părut nebun....

Acum înțeleg că numai un nebun putea să stea o viață-ntreagă lângă mine...

Un nebun... după mine...