Aburi de cafea printre vibrații de iubire și tămâie.
Ieri discutam cu colega de birou despre cât de puțin știu sau pot răspândi iubirea, bunătatea, căldura și tandrețea sufletului meu asupra celor care cu-adevărat contează pentru mine.
Constat, fără infatuare dar și fără falsă modestie, că în ultima vreme cei din jurul meu se satură din ce în ce mai puțin ... de mine.
Recunosc, acum câțiva anișori, de dragul de a-i vindeca cumva de atașamente, am pus ceva distanță mai mare între mine și ei.
Nu aveam certitudinea că Dumnezeu îmi va permite să-mi continui călătoria pământeană.
Din acest motiv m-am gândit că punând distanță între noi, cei din jur se vor deprinde ușor-ușor să nu mai aibă atâta nevoie de mine.
Dumnezeu e bun. El m-a lăsat să mai experimentez câte ceva pe aici.
Mi-a permis să mă mai bucur de oameni, să învăț de la ei, cu ei, prin ei...
Și așa am înțeles, cu timpul, că atașamentul nu e totuna cu iubirea.
Am constatat că nu e nevoie să sorbim decât din când în când din ființa celuilalt, pentru a ne sătura, câte un pic, de dorul de ea...
Am priceput că în tot și-n toate secretul stă în echilibru.
Că orice e prea mult crează dependență... chiar și iubirea...
Dependență de iubire...
”Ce noțiune frumoasă!”, ai să-mi spui.
Poate că sună și pare romantic, dar e doar un atașament nesănătos.
Iubirea e mai mult decât o emoție ce subjugă.
E mai sus decât un banal atașament, cu care n-are nimic în comun.
Oriunde ai căuta iubirea, o vei găsi mereu la tine în piept.
Iubirea e libertate, e fericire, e Dumnezeu...
E mult mai mult decât poți gândi și mult mai puțin decât crezi c-ar trebui să fie.
E mereu în aerul ce-l respiră inima și sufletul tău.
Nu e nevoie să furi din aerul celuilalt ca să te bucuri de iubire...
E nevoie doar să fii una cu iubirea ta, să fii ca ea...
E suficient doar să fii iubire... lângă iubirea ce-ți pare... a ta...
Oana Denis Rotariu, Suceava, 27.08.2016
