Despre zâmbet

Vreau să-ți povestesc ceva...  Ceva despre mine, din mine...

Ce știu eu? Poate într-o zi îți va folosi și ție... sau poate că nu...

Să nu crezi despre mine că mi s-a șters zâmbetul de pe suflet și fericirea din ochi!

Erau acolo încă de când m-am trezit în anotimpul care se numește viață și acolo au rămas în permanență... Ba acum zâmbetul pare și mai frumos decât era înainte...

Da, știu... uneori a fost ușor chinuit, dar nu s-a șters.  Era doar ceva mai schimonosit...

Mi s-au șters în schimb, pentru un timp, doar luminițele din ochi.  Dar numai pentru o vreme...

Era pe timpul când am căzut atât de adânc în mine, că nu știam dacă am să mai pot să mă mai ridic vreodată...

Știi? Atunci când te prăbușești atât de jos, cerul e de mii de ori mai sus ca de obicei, iar nici una din  mâinile pe care le vezi întinse nu ajung acolo, până la tine.

Ești singur într-un hău adânc din care vrei să poți crede că vei ieși...

Dar te simți prea neputincios ca să poți avea îndrăzneala să crezi că vei și reuși...

Toate vocile de încurajare pe care le auzi sunt departe și nu le înțelegi mesajul, iar Cerul e de mii de ori mai departe...

Acolo însă mai ai un alt cer, care ți se așterne sub picioare și te susține să nu cazi.

E cerul tău de vise pierdute, de lacrimi înghețate, de suferințe și deznădejdi, care se întinde ca o oglindă sub picioarele tale și care te sprijină.

Acolo îl găsești pe Dumnezeu.

Oglindește-te în El!

Te va arăta cu mult mai înalt decât ești.

Și-ți va arăta și cât de puternice-ți sunt aripile pe care ți le-a dat ca să zbori în sus... către tine.

Dacă vreodată ai să cazi atât de adânc, nu închide ochii!

Ține-i larg deschişi, ca să poți vedea cât e de frumos Cerul care te susține...