Veșnicie furată

În talpa lumii
Bate un cerșetor
Un cui de lemn.
Atâta i-a mai rămas
De la ultima Răstignire.
Lume, n-ai și pentru mine
Un dumicat de vorbe bune,
Uitate într-un colț,
Printre cutume?
L-aș împărți cu un
Nebun întru Hristos
Ce stă la două cvartale
Mai la vale de sufletul meu.
Nimic... tăcere strâmbă...
Strânge vorbele mute
Și le așează-n sute,
Într-o desagă
De culoarea cerului
Care-l privește
Cu ochi goi...
Câteva secunde
De nemurire
Trec grăbit pe lângă noi...

El și noi, niciodată unu...
Tot timpul doi...

Oana Denis Rotariu
30.06.2017

Transformatio

Pentru că românii au nevoie să citească și să simtă românește, urmărește linkul (doar cu copy+paste) pentru a citi o poezie din Curentul International, publicație a românilor de pretutindeni:

http://www.curentul.net/2017/02/26/transformatio/

Multumesc frumos!

Oana Denis Rotariu
19.02.2017

Ordine perfect dezordonată

Prin tine
Nu se poate citi
Decât de la coadă la cap,
De la dreapta la stânga,
De-a latul ori de-a lungul,
Sau chiar de-a curmezișul
Cuvintelor înghesuite
La marginea prăpăstiilor
Ideilor tale înțepenite,
De nu știi de coboară
În lume ori de urcă
Spre nicăieri,
Timp în care
Toate punerile la punct
Ale tuturor afirmațiilor
Despre orice, oricine
Oricum și oricând
Rămân în suspensie
La capătul noțiunilor
Despre fericire, iubire,
Ciclicitate, haos și nonsens,
Anapoda toate,
Dar atât de naturale
Încât numai tu le găsești
Într-o ordine
Perfect dezordonată
Logică, noimă și...
Sens...

Suceava, 31.07.2016

Minunile ca să existe trebuie doar să le vezi

http://www.curentul.net/2015/09/16/minunile-ca-sa-existe-trebuie-doar-sa-le-vezi/

Minunile ca să existe trebuie doar să le vezi

Autor: Oana Rotariu

E o zi de vineri.
Toamnă… Mergem în vizită la Biserica Sfânta Treime din Eghina. E pentru a doua oară în viață.
Vrem doar să mulțumim. Atât.

Am luat de acasă acatiste de la o grămadă de cunoscuți şi mai puțin cunoscuți.
Hmm… cunoscuți e un fel de-a spune. Nici când e vorba despre noi înşine nu putem spune că suntem chiar nişte cunoscuți.

E ora nouă şi ceva. Soarele dogoreşte deja cu putere.
Urcăm dealul anevoios. Ajungem la intrare şi bem de la cişmea o gură de apă rece ca gheața.
De unde o fi venit apa aceea de poate fi atât de rece şi-mi împrospătează inima şi suflul?
Nu-mi răspund. O iau ca pe o minune. Îmi place să cred în minuni. Sunt la tot pasul, le văd peste tot şi mă bucură.
Nu mă poate opri nimeni să cred în ele şi asta mă încântă.
Ajungem în bisericuța unde se află capul şi mâna Sfântului Nectarie.
În biserică doar femeia de la lumânări.
Linişte, tihnă şi-un fluture ce mi se zbate în stomac.
Am ajuns din nou aici. Ce binecuvântare! Sper să merit toate astea!
Aş vrea să mă rog mai intens. Nu pot. Mintea mea e goală.
„Cred! Doamne, ajută necredinței mele!”
Linişte deplină… niciun gând…
Lăsăm acatistele la femeia de la lumânări şi ieşim.
Mergem la mormânt. Ne închinăm şi sărutăm piatra grea de marmură.
„Tatăl nostru care eşti în ceruri…” primeşte această rugăciune pentru toți acei ştiuți sau neştiuți care au nevoie de ea. Oricum nu-mi amintesc niciun nume. Cred cu tărie că de fapt nici nu contează. El ne poate percepe ca fiind o singură ființă. Sau dacă nu, ştie El cum se numeşte fiecare dintre copiii lui, nu mă îndoiesc de asta.
Vizităm camera unde a locuit Sfântul Nectarie.
Şi acolo e linişte. Multă.
Podeaua de lemn scârțâie tânguit sub paşii noştri.
Patul e acoperit de o pătură albă, croşetată. Ascunde sub ea, lăsată în urmă, o grea suferință. Ultima, care s-a adăugat la săvârşirea şi desăvârşirea vieții pământene a sfântului.
Un chin care l-a adus mai aproape de mulți dintre noi. O caznă care înalță.
Coborâm în mănăstire.
Acolo, undeva într-o cămăruță din partea dreaptă a bisericii, e un sarcofag din argint masiv.
Pe capac e un basorelief ce-l ilustrează pe Sfântul Nectarie.
În încăpere o bunicuță. Slăbuță, îmbrăcată într-o rochiță neagră cu buline mici albe, cu capul descoperit şi părul alb pieptănat frumos şi prins la spate.
Avea vreo trei desăgi după ea. Le aşează frumos lângă perete şi scoate din una dintre ele Acatistul Sfântului Nectarie, scris în limba greacă.
Pe chipul ei tronează liniştea şi are o lumină aparte în priviri.

Nu vreau să deranjez. Ies din cameră să caut un loc în care să citesc şi eu acelaşi acatist editat în limba română.
Ceva din mine mă întoarce în aceeaşi încăpere cu bunicuța.
Ea mă întreabă ceva în greacă. Îi răspund în engleză că nu înțeleg întrebarea şi îi cer voie să mă rog împreună cu ea.
Niciuna dintre noi n-a înțeles nimic.
Doar rugăciunile noastre se împletesc împreună şi zboară de mână către cer.
Bunicuța cântă acatistul cu o voce caldă, limpede, minunată… balsam pentru suflete.
Când eu termin de citit, ea mai are încă vreo jumătate de cărticică de parcurs.
Aştept cuminte.
La final îngenunchem împreună, iar ea înălță, cu voce tare, ultima catismă a acatistului, în limba maternă a sfântului.
Copleşită şi plină de gratitudine, mă apropii de frumoasa femeie, cu lacrimi în ochi. Îi sărut mâinile muncite. Se îmbujorează, nu vrea să-mi dea voie.
Mă conduce până la sicriu şi îmi arătă ceva la ochii Sfântului Nectarie. Mai arătă minunea pe care ea o vede şi altor greci care tocmai intraseră.
Se pare că lacrimi curg din ochii de argint ai sfântului.
Eu nu pot să văd nimic. Pesemne că nu am încă aprinsă lumina din ochii bunicuței, ca să pot vedea şi eu cum plânge pentru noi, sfântul.

Mai am nevoie de multă rugăciune să văd şi eu ceea ce ei i se arătă cu atâta uşurință… Ca să mi se limpezească şi mie ochii sufletulului şi să pot privi şi eu atât de limpede şi de senin ca ea… pământul şi cerul…

Mulțumesc Sfinte Nectarie pentru tot!

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Ce-i învață pe copiii noștri sistemul de învățământ bazat pe „pile”?

http://www.curentul.net/2015/07/16/ce-i-invata-pe-copiii-nostri-sistemul-de-invatamant-bazat-pe-pile/

Scrisoare deschisă către Bianca Lucaciu, singura elevă din județul Sălaj care a avut nota 10 la bacalaureat și care a publicat o emoționantă scrisoare pe Facebook în care își exprimă revolta față de sistemul din învățământ, bazat pe „pile”.

 În una din zilele trecute am primit printr-un mesaj (email) un link către o știre de la televizor referitoare la o postare care circula pe Facebook.

Era vorba despre o fată care ajunsese la capătul puterii de a îndura umilințele și frustrările izvorâte din preamultul înghițit al nedreptăților la care a fost supusă zi de zi, din pricina sistemul nostru de învățământ bazat pe favoritisme.

„Bianca este din Șimleul Silvaniei, a terminat liceul cu 10 pe linie, iar la bacalaureat a primit tot nota 10. În scrisoarea publicată pe Facebook, adolescenta marturisește că unul dintre motivele pentru care s-a ambiționat să fie mereu cea mai bună este pentru că visa momentul în care va susține discursul de absolvire în fața colegilor săi și a profesorilor care au ghidat-o”, scrie voceatransilvaniei.ro.

Copil provenit dintr-o familie destrămată, crescut doar de mamă în nevoi și necaz, dar cu iubire și în spiritul dreptății și credinței că în viață munca corectă și susținută te conduce negreșit la evoluție și este răsplătită pe măsura efortului depus, Bianca terminase clasa a VIII-a cu 9,99 și nu a fost șefă de promoție.

Ea povestește că atunci a fost momentul când a realizat ce mult poate înseamna să ai posibilitatea să vorbești unei generații și și-a promis să termine liceul cu nota 10 ca să-și ducă visul la îndeplinire.

Își dorea ca prin triumful ei fiecare adolescent care vrea să învețe să creadă și să înțeleagă „că oricine poate zbura cât de sus vrea el!”.

Și asta fără să i se taie aripile ori de câte ori zborul ar putea pune în umbră odraslele unora sau altora dintre cei care dețin la un moment dat puterea.

E un articol plin de năduf și amărăciune, scris de un copil ajuns la capătul toleranței nedreptăților care i s-au fluturat zi de zi pe sub nas.

Fata s-a săturat de atâtea umilințe la care cu toții suntem supuși zilnic, atunci când suntem mințiți, înșelați și trași pe sfoară la vedere și fără rușine.

Trăim într-o societate bolnavă, în derivă, cu modele distorsionate și lipsită de un real sistem de valori, în care aleșii noștri nu contenesc să ne insulte inteligența.

Suntem nevoiți să căutăm explicații plauzibile pentru ca ai noștri copii să poată să înțeleagă ce e de neînțeles.

Suntem obligați să inventăm povești ca ei să poată digera de ce colegi de-ai lor care nu știu bine tabla înmulțirii, care n-au fost în stare niciodată să obțină vreun premiu cât de mic la vreo olimpiadă ori vreun concurs cât de neînsemnat, reușesc „să se concentreze” remarcabil de fiecare dată și fără excepție la fiecare examen care contează pentru viitorul lor.

Cu toate acestea idealista din mine își dorește să creadă că și aceste lucruri ca și altele de același fel vor avea la un moment dat, fără doar și poate un sfârșit.

Ceea ce-mi doresc să-i transmit Biancăi este că-i mulțumesc din suflet și cu toată ființa mea!

Până la urmă, niciun efort nu este lipsit de sens și nimic nu e întâmplător sau fără rost. Nu există dorințe pe care Dumnezeu să nu ni le îndeplinească, fiindcă Dumnezeu nu ne spune niciodată NU.

Bianca vroia să fie simbol al unei generații de adolescenți care reușesc prin forțele proprii, se visa purtătorul de cuvânt al acelei generații de tineri.

Ei bine, asta a și reuşit.

Faptul că a fost dată la o parte pentru ca alții să iasă în evidență, n- a făcut decât să dea greutate, forță și altă conotație celor zise, așa încât vocea ei să capete un   alt fel de răsunet.

Poate că în alte condiții discursul ei ar fi fost unul comun, obișnuit.

Așa, el s-a transformat în strigătul de luptă al unei generații puternice, proaspete, deștepte și vii, care intră cu putere și asumat în viață, nu adusă de vântul favoritismelor care așează ierarhiile după bunul lor plac.

Bianca dragă, vestea bună e că adevărata valoare n-are nevoie de surle și de trâmbițe pentru a fi remarcată și că „tot ce ai mai bun vei purta întotdeauna cu tine”.

Poate că acum ești rănită și te doare.

Totuși această durere este cea care a făcut din tine un martir al unei generații de tineri care se raportează la un sistem adevărat de valori, bazat pe dreptate, muncă, respect și adevăr.

Iar pentru că tu exiști, Bianca dragă, mie nu-mi mai este atât de frică să îmbătrânesc în această țărișoară frumoasă, plină de tradiții și spiritualitate, numită România.

Conștiința faptului că din urmă vin tineri ca tine sădește speranța în inimile celor ca mine și nu ne lasă să dăm bir cu fugiții ori să mai trecem cu vederea troglodiții care ne conduc de mult prea multă vreme.

Datorită celor ca tine și noi, adulții, găsim putere să sărim la beregata celor obișnuiți să ne scuipe în față și să ne spună că plouă, ca mai apoi să se aștepte să-i și credem pe cuvânt.

Opinia distinșilor domni ingrați, lipsiți de bun simț ori de scrupule este „câinii latră… caravana trece…”, iar liniștea se va instala și de această dată, de ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Și totuși… lucrurile nu vor merge așa la nesfârșit.

Pentru că așa cum înțelept remarca Abraham Lincoln „Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul”.

Și din câte am bucuria să văd…. generațiile care vin din urmă sunt pline de curaj și nu sunt deloc dispuse să mai îndure mojicia și umilințele nesăbuiților aflați de mult prea multă vreme la putere.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Ecuația vieții

http://www.curentul.net/2014/09/03/pe-vremea-cand-soneria-de-la-usa-nu-era-inlocuita-de-tonurile-de-mobil/

Ecuația vieții…

Erau vremurile acelea frumoase când soneria de la ușă nu era înlocuită de varietatea bogată a tonurilor de apel ale telefoanelor mobile, din ce în ce mai sofisticate.

Domnul Ionescu a fost profesorul de matematică pe care tatăl meu îl avusese în liceu.

Ionescu Constantin era un foarte bun geometru, tipul profesorului distrat.

Când l-am cunoscut, era un domn la vreo șaizeci de ani, de înălțime medie, cu părul alb, îmbrăcat întotdeauna dezlânat. Părea că din haine îi curgea mereu câte ceva: ba un cordon, ba o batistă, ba haina în sine.

Întâmplarea făcuse să fim vecini de cartier.

Mama se distra copios de fiecare dată când el venea pe la noi în vizită. O binedispunea zăpăceala nebuniei lui cuminți

.

Lui îi era dragă mama și venea cu plăcere pe la noi, pentru orice nimic ca să-l sfătuiască sau să-i ceară ajutorul.

Evident că exista și o doamnă Ionescu, mai precis Ionescu Alexandrina, o doamnă fostă profesor de științele naturii, care făcuse pensionul și care pe vremuri fusese inspector școlar.

Domnul Ionescu o striga Dinuș. Ea îl alinta Costel. Făceau un cuplu tare nostim.

Ea o femeie frumoasă, cultă, distinsă, veșnic preocupată în a citi o carte, a urmări un film, în a discuta cu prietenele domniei sale, care îi călcau mereu, mereu pragul casei.

El un domn apucat, agitat, mereu îngrijorat și preocupat în a trăi sănătos, în a mânca sănătos, în a prepara ceaiuri care mai de care mai binefăcătoare printre meditațiile pe care le oferea încă copiilor cunoscuților sau vecinilor din cartier.

Pe undeva era de înțeles și justificată această temere a lui de a se îngriji de sănătate un pic mai atent.

Dinuș fusese diagnosticată cu cancer și i se extirpase un sân pe când avea vreo patruzeci și ceva de ani. Pe atunci încă nu se știa de chimioterapie ori alte leacuri care să vindece această boală care acum pare la modă.

Într-o după-amiază domnul profesor a sunat-o pe mama, să mă trimită să-mi arate ceva artificii pe la geometrie. Îi plăcea mult că-i împărtășesc pasiunea pentru această disciplină.

Totuși, era vacanța de vară și aș fi preferat să sar coarda cu fetele în fața blocului, ori să joc un șotron.

Dar dacă mama te ruga ceva, nu era loc de întors. Lucrurile nu s-au schimbat prea tare nici acum.

Locuia în blocul din spatele celui al nostru. M-am dus. Am sunat la ușă. Doamna Ionescu, cu o voce de ziceai că era pe scena Teatrului Nottara, m-a poftit să intru strigându-mi din sufragerie.

Înspre holișorul de la intrare dădea și ușa de la bucătărie unde se auzea ceva fierbând în clocot pe aragaz.

Domnul Ionescu bodogănea într-o debara plină de cărți. Nu găsea pesemne ceva și o tot întreba pe Dinuș ba unde e una, ba unde e alta.

Dinuș relaxată ședea pe o canapea interesată doar de faptul că se răcea cafeaua pe care o dosise pe pervaz, după perdea, la venirea în sufragerie a soțului grijuliu. Nu o lăsa să bea cafeluță ca să nu-i cauzeze. Totuși doamna învățase cu totul altceva la pension și nu renunța la acest tabiet aristocratic.

La toată agitația lui se mulțumea să-i mai dea câte un răspuns de tipul: ”Ha, ha, ha…. Nu știu Costele pe unde le pui tu pe toate. Rezolvă tu problema asta, doar ești profesor de matematică”.

Am fost poftită în dormitor să iau loc la o măsuță rotundă. Am apucat să citim un enunț și să facem o figură după care domnul profesor a dispărut la bucătărie. I se arsese spinul. Făcea ceai de spin că-l apucase o pântecăraie, nu știa de la ce.

A pus alt ceai la făcut. Mi-a mai povestit ceva teoreme deosebite și iar a dispărut să vadă ce face spinul, adică ceaiul care iar a avut neobrăzarea să se evapore până a reușit domnul Ionescu să ajungă în bucătărie, după escala pe care o făcuse la toaletă.

Și tot așa povestea s-a tot repetat până am făcut vreo trei problemuțe și-am plecat acasă.

Domnul Ionescu nu apucase să-și servească ceaiul. De fapt, dacă mă gândesc bine, nu știu dacă măcar apucase să și-l facă.

Bietul domn profesor s-a prăpădit pe la șaptezeci de ani.

Dinuș a mai trăit vreo douăzeci de ani după ce matematicianul ei drag s-a mutat la cele sfinte.

A murit la optzeci și șase de ani, urmărind la televizor serialul preferat și având pe noptiera de la capătul patului o carte bună, citită pe jumătate…

Acum stau și mă întreb care e logica în ecuația vieții ăsteia și cum e mai bine de făcut?

Probabil că domnul Ionescu ar fi în stare să ne lămurească dacă s-ar putea întoarce de pe unde a plecat… că doar deh, a fost profesor de matematică…

Oana ROTARIU - Curentul Internațional 03 Septembrie 2014

15 ani de la prima apariție a ”Curentului Internațional”

Mi-era de ploaie ... să nu vină...

Mi-era de soare ... să nu fie prea mult...      

Mi-era de Ștefan Străjeri și de-ale lui bucățele de suflet înșirate pe fiecare dintre cele peste șase sute de pagini minuțios adunate în a lui monografie  ”Românii americani de la Marile Lacuri”... să fie primit și prețuit așa cum se cuvine...

Mi-era ca toate trăirile învălmășite alandala în pieptul ”Curentului Internațional” la aniversarea celor cincisprezece anișori de viață ... să-și găsească împlinirea pe care o merită...

Mi-era de impozanța numelui și renumelui fiecărui participant la eveniment, dar mai ales de inimile și de sufletele lor ... să se simtă încântate și mulțumite...

Și copleșită de tot și de toate am ales și de astă dată să-L rog pe El să coordoneze tot.

L-am rugat ca la repetiția generală să coloreze în verde crud fiecare fir de iarbă al Pojorâtei, să învețe vântul să bată lin și atât cât trebuie, soarele să strălucească cât se cuvine și eventual, să adune și câțiva norișori pe care să-i îmbrace în alb și să-i pună să danseze frumos pe cer.

L-am mai rugat să ne regleze sufletele în așa fel  încât să știe să rezoneze la capacitate maximă unele cu altele iar evenimentul să capete vibrația potrivită pentru a dăinui în inimile noastre peste vreme.

Și poate că în final nu-I va fi greu să aibe îngăduința de a avea grijă și de mine, ca în tăvălugul de trăiri de tot felul să nu mă pierd cu firea, să-mi scap pe jos cuvintele din vocabularul inimii, să le calc în picioare și să nu le mai pot resuscita pentru a scrie despre frumoasa sărbătoare.

Apoi, cu încrederea că El va ști ca de fiecare dată să facă ce și cum e mai bine pentru noi, m-am îndreptat cu nădejde înspre Pojorâta atât de dragă lui Ștefan Străjeri.

Cred că m-am lăsat dusă de valul emoțiilor și am uitat să vă povestesc ce se întâmplă la Pojorâta, cine e Ștefan Străjeri și de ce mă frăsuiesc atât de tare.

Ștefan e un ilustru fiu al Pojorâtei în al cărui suflet Bucovina are un loc aparte. Născut în această comunitate la data de 24 mai 1972, din părinţii Maria şi Teodor (Toader), are o soră, Teodora, născută în 1977, medic specialist pneumolog la Spitalul „Centre Hospitalier Bretagne Atlantique”, din Vannes, Franţa și este căsătorit din 1996 cu Mihaela Luminiţa (Roman, judeţul Neamţ).

A absolvit Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi în perioada 1991-1996, apoi a absolvit studii postuniversitare (master) la aceeaşi universitate, în specializarea „Audit şi Management Contabil”. 

Pentru un român cum e Ștefan, acasă nu e un loc, e un sentiment.

Din dorul lui de Bucovina, de tradiții românești și de acasă s-a născut primul lui copil: un volum despre românii americani de la Marile Lacuri (carte tipărită la Editura Anamarol - Director Rodica Elena Lupu, tehnoredactată de Valentin Popescu, coperta și grafica aparținând Gabrielei Petcu).

Ce prilej de a prezenta copilul lumii întregi putea fi mai bun decât aniversarea celor cinsprezece ani de la prima apariție a ziarului ”Curentul Internațional”, editat în Detroit, Michigan, pe care îl coordonează, îngrijește și ocrotește cu drag?

Și care loc ar fi putut să fie mai potrivit pentru frumoasa celebrare decât acasă, în satul lui natal, cu ocazia Zilei Comunei Pojorâtei care întâmplător coincide și cu Ziua Copilului?

Așadar ziua de 1 iunie 2014 a concentrat la Pojorâta un cumul de evenimente care mai de care mai deosebite, mai de seamă, mai importante, dar de mare însemnătate atât pentru comunitatea pojorâtenilor cât și pentru toți participanții la sărbătoare.

Ziua a debutat cu lansarea de carte ”Românii americani de la Marile Lacuri” a lui Ștefan Străjeri.

Printre invitații la lansare s-au numărat Profesor Universitar Doctor Anca Sîrghie(Sibiu) de la Universitatea Alma Mater Sibiu, Corneliu Florea (Winnipeg, Canada), scriitor a peste zece cărți și numeroase articole publicate de peste treizeci de ani de când a emigrat în Canada, Profesor Viorica Cernăuțeanu (Pojorâta), Profesor Domnica Codreanu (Pojorâta), Stela Nacu (București), realizator emisiuni la TVR Internațional București, George Oscar Păduraru(București), operator TVR Internațional, doamna profesor Gabriela Volosciuc (Sibiu), Ana-Morosanu-Magdin (București), șef departament interviuri la Romania Press, editor la București News și Colaboratoare a Curentului Internațional, Petre Magdin(București), compozitor și realizator de emisiuni TV, Virgil Rațiu(Bistrița), director Editura Aleteia, Gheorghe Chindriș (Cluj/Ieud) – membru fondator al Societății ”Avram Iancu” din Detroit, Adriana Verhange(Deva) – membră fondator al Societății ”Avram Iancu” din Detroit, Oana Rotariu (Suceava), Colaborator la Curentul Internațional, Adrian Beznă și Cătălin Ungureanu (Iași), artiști muzică folk pe care Primarul Pojorâtei, ing. Ioan Bogdan Codreanu i-a găzduit la Primăria din Pojorâta, într-un ambient elegant, simplu și decent în care trona o încărcătură emoțională aparte.

Pentru început, pentru a destinde puțin tensiunea generată de emoțiile din sala, cei doi artiști folk din Iași ne-au interpretat două cântece din repetoriul lor.

Domnul primar Codreanu l-a prezentat apoi pe Ștefan Străjeri despre care a spus că deși e plecat fizic la mare depărtare de locurile natale, cu sufletul și inima a rămas mereu alături de cei de acasă, că datorită lui Bucovina n-a murit și că sufletul ei trăiește și a elogiat munca titanică pe care acesta a depus-o pentru a scrie monografia pe care a venit să o lanseze în satul natal. Domnia sa i-a mulțumit lui Ștefan că în inima lui scrie Pojorâta pentru totdeauna.

Apoi, Ștefan Străjeri vădit emoționat a prezentat ”Românii americani de la Marile Lacuri” ca fiind o carte eveniment, dorită și necesară pentru toți românii, o scriere menită a-i lega pe români de români. Apoi, cu modestia-i caracteristică i-a lăsat pe ceilalți invitați să spună câte ceva despre cartea sa.

Doamna Profesor Universitar Doctor Anca Sârghie care s-a îngrijit de corectura și de prefața acestei impresionante monografii a evidențiat faptul că lecturând ”cartea economistului publicist Ștefan Străjeri rămâi uimit gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu conștiința că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor de pretutindeni.”

Ea a vorbit despre structura logică a cărții, a prezentat fiecare capitol în parte și a spus că întrunește toate caracteristicile unei reale teze de doctorat. A mai adăugat că nu s-ar mira ca, în timp, pornind le la sfârșit spre început, Ștefan să adauge celorlalte realizări ale sale și titulatura de doctor.

Domnia sa a menționat că orice carte, odată făptuită își are traseul ei în lume, independent de voința autorului și că Pojorâta este kilometrul zero din viața acestei monografii care leagă depărtările.

A încheiat apoi cu un inspirat citat care aparține marelui nostru poet Tudor Arghezi: ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris.”

Felul în care Ștefan Străjeri a contribuit la aducerea și perpetuarea tradițiilor românești în Statele Unite ale Americii a fost elogiat de Gheorghe Chindriș, membru fondator și președinte până în 2010 a Societății ”Avram Iancu” din Detroit.

Despre Ștefan Strajeri și despre a lui carte au vorbit și doi dintre dascălii pe care el i-a avut pe timpul școlii gimnaziale,  Doamna profesor de istorie Viorica Cernăuțeanu și Doamna profesor de română Domnica Codreanu, care au reușit să sensibilizeze până la lacrimi  audiența.

Impresionate de multiplele talente de jurnalist, economist și chiar și de istoric ale lui Ștefan, domniile lor au spus că ceea ce le-a determinat să-l îndrăgească mai mult decât o făcuseră până atunci a fost faptul că atât în 2009 la celebrarea împlinirii celor zece ani de la prima apariție a ”Curentului Internațional” cât și acum el a ales să aducă personalități de renume în satul natal.

Mândre de faptul că distinsul autor, fostul lor elev, nu și-a uitat obârșia, ele au remarcat cum în timp el a devenit un om de mare valoare pentru comuna lor.

Au mai pomenit și că ”prin truda condeiului și sfințirea cuvântului el a continuat un vis al altui înaintaș al său, cum ar fi călugărul cărturar Iraclie Flocea și că de acum încolo numele lui Ștefan Străjeri se va adăuga în panoplia oamenilor de valoare ai Pojorâtei”.

Domnul Corneliu Florea, scriitor a peste zece cărți și a numeroase articole, a omagiat împlinirea celor cincisprezece ani de la prima apariție a ”Curentului Internațional”, a evidențiat valoarea antologică pe care acest ziar o are, faptul că e o publicație independentă, curajoasă, o voce într-adevăr liberă care unește românii de pretutindeni, îi inspiră și spune lucrurilor pe nume dar cu respect, pe cât posibil cu obiectivitate și fără a induce teamă și ură.

El a adăugat că din 2005 de când l-a preluat Ștefan Străjeri se străduiește să continue în stilul și pe linia pe care cel mai mare ziarist patriot român de după Mihai Eminescu, Pamfil Şeicaru,  a trasat-o:  „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”.

În opinia distinsului domn Florea, ”Curentul Internațional” a devenit astfel cea mai importantă, mai căutată şi mai apreciată publicație românească, care dezbate liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, culturale, istorice sau de ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate care să-i stârnească interesul.

Deoarece e o onoare să fiu colaboratoare a ”Curentului Internațional”,  ca un elogiu adus celor cincisprezece ani de la prima sa ediție,  îndrăznesc să aduc și eu o notă personală și să afirm,  fără teama de a fi contrazisă, că acest ziar este cu mult mai mult decât un jurnal obișnuit. El reprezintă o victorie în realizarea idealului de libertate a românului și o mărturie că românismul n-a murit poate și din pricina faptului că există o publicație care îi unește pe românii de pretutindeni în cuget și simțire.

Și ca o dovadă a faptului că bucovinenii sunt renumiți pentru tradiții și spiritualitate, sărbătoarea s-a mutat firesc, așa cum se cuvenea, la Biserica  ”Sfântul Ioan Botezătorul” din Parohia Pojorâta II, unde distinsa doamnă a muzicii populare românești, doamna Veta Biriș ne-a cântat și încântat cu pricesne de biserică.

De la biserică, evenimentul a continuat pe stadion, unde pe scena frumos amenajată am putut urmări un spectacol artistic inspirat ales și adecvat momentului, prilejuit și de a XI-a Ediție a Festivalului de obiceiuri și tradiții ”Comori de suflet românesc.”

În deschidere, un sobor de preoți a oficiat nunta de aur a două perechi de pojorâteni ce au avut privilegiul de a împărți împreună câte o jumătate de veac de căsnicie.

Apoi a urmat deschiderea oficială a programului artistic de către Primarul Pojorâtei Ioan Bogdan Codreanu.

Au urmat frumoșii micuți interpreți ”Mugurașii Pojorâtei” îmbrăcați în port popular specific zonei, care  au cântat spre deliciul spectatorilor.

Au fost invitați apoi pe scenă toți consilierii comunei, cărora domnul primar a ținut să le mulțumească pentru frumoasa colaborare și susținere de care se bucură din partea lor.

În cadru festiv au fost investiți cu titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Pojorâta Doamna Profesor Viorica Cernăuțeanu, Domnul Ștefan Străjeri, fiu al Pojrâtei venit de peste mări și țări pentru a-și lansa prima sa carte în comuna natală, Domnul inginer silvic Valerian Solovăstru și Domnul deputat Corneliu Mugurel Cozmanciuc, care au ținut fiecare în parte câte un mic discurs.

La sărbătoarea Pojorâtei au participat primari și primărițe din comunele și orașele învecinate: Vama, Frumosu, Sadova, Vatra Moldoviței, Moldovița, Pojorâta, Fundu Moldovei, Breaza, Moldova Sulița și Izvoarele Sucevei care și-au adus aportul contribuind fiecare cu aducerea la eveniment a artiștilor și formațiilor cele mai reprezentative ale comunelor lor, fapt pentru care primarul Pojorâtei și-a exprimat recunoștința. La Ziua Comunei Pojorâta au fost prezenți atât Prefectul de Suceava Florin Sinescu cât și Președintele Consiliului Județean Suceava Cătălin Nechifor.

În continuare, Pamfil Roată si ”Ansamblul Plaiurile Pojorâtei” pe care Ștefan Străjeri i-a adus la Detroit în 2012 au susținut un frumos moment artistic  premergător momentului în care Doamna Veta Biriș ne-a încântat din nou cu a ei voce cu timbru unic și cu ale sale cântece populare cu iz profund patriotic.

Au urmat  Ansamblul folcloric ”Cetina” din Vama, Călin Brătianu, Felicia Oblesniuc și Ansamblul folcloric ”Huțulca” din Moldovița.

Un alt moment important a fost cel al premierii sportivilor comunei: Flocea Alexandru și domnul profesor de educație fizică Agoston Zoltan.

Au mai performat  Ansamblul folcloric ”Brăduțul” din Frumosu, Ansamblul folcloric ”Izvorașul” din Izvoarele Sucevei, Ansamblul folcloric ”Brezeanca” din Breaza, Nicoleta Hafiuc și Ansamblul folcloric ”Străjerii Bucovinei” din Pojorâta, Mircea Coca și Ansamblul  ”Flori de Bucovina”, din Sadova și din nou Ansamblul folcloric ”Piatra Străjii” din Pojorâta, Laura Cazac și Diana Ivașcu împreună cu Ansamblul folcloric ”Plaiurile Pojorâtei”.

Ajuns la timp pentru a participa la eveniment, tânărul interpret timișorean Florin Boita, a încântat publicul cu a sa voce caldă și cântec ce pornea parcă direct din suflet.

În încheierea programului artistic au urcat pe scenă Adrian Beznă și Cătălin Ungureanu care au delectat audiența cu muzică folk de calitate.

De remarcat este că evenimentul s-a bucurat de organizare ireproșabilă datorată dăruirii și sufletului investite de întreaga echipă de organizatori, printre care amintim Grupul de acțiune locală ”Bucovina de Munte”, Consiliul Local și Primăria Pojorâtei (mulțumiri speciale aducem doamnei Nicoleta Ursachi de la Primăria Pojorâta).

Printre lucrurile care m-au impresionat cu adevărat au fost tenacitatea, iubirea și devotamentul lui Ioan Bogdan Codreanu, Primarul Pojorâtei, care a conceput, a coordonat și s-a implicat activ, minut cu minut în fiecare moment al evenimentului.

Și nu în ultimul rând, vreau să amintesc despre profesionalismul fără cusur al minunaților reprezentanți  TVR Internațional, operator TV George Oscar Păduraru și Doamna Realizator emisiuni Stela Nacu, despre care pot spune cu mâna pe inimă că e mai mult decât un profesionist și un om de televiziune, e o ființă nobilă, delicată, deosebită, o artistă adevărată care știe să transmită și să așeze într-un tot armonios bucăți din sufletele evenimentelor, motiv pentru care țin să-i mulțumesc într-un mod aparte.

Sărbătoarea de la Pojorâta a dovedit încă o dată că pentru un român adevărat acasă nu e un loc, e un sentiment pe care Dumnezeu i-l agață în piept atunci când ajunge acasă.

E mireasma ce-i umple nările și-i freamătă  ființa, e iureșul care-i face ca tot trupul să-i chiuie de fericire atunci când dă binețe fiecărui om pe care-l întâlnește pe orișicare dintre ulițele satului bine bătătorite în inima lui.

E acolo unde parcă nici vântul nu îl  bate ci doar îl mângâie, nici soarele nu îl arde, ci numai îi sărută fierbinte pielea.

Acasă stă în dumnezeirea fiecărui fir de iarbă, în liniștea foșnitoare de la poalele pădurii, în susurul pâraielor ce izvorăsc ape din ochi.

Știe că a ajuns acasă atunci când iarba pare mai verde și-i colorează privirile, râurile îi curg direct prin ființă, aerul îl umple de liniște și marea în loc să fie neagră e mai albastră ca oricând.

Acasă e mireasma suavă a mamei pe care-o poate resimți prin toate ungherele frumos zidite ale templului amintirilor din inima lui.

Nicăieri în lume nu găsești gust ca cel al zamei de găină  din curtea casei de acasă, ori al găluștelor în foi de viță fierte în chiup de lut în gura sobii, ca cel al plăcintelor poale-n brâu, sau al învârtitelor din belșug umplute cu nucă și stafide, ale căror mirosuri îmbietoare sunt menite să-i amprenteze definitiv amintirile cu miros de acasă.

Acasă e fiorul care îl trezește din nou la viață atunci când buzele îi ating mâna muncită a mamei, e bătaia pe spate plină de mândrie a tatălui, e privirea drăgăstoasă a fratelui sau a surorii mai mici.

E acolo unde fiecare sărbătoare e mai presus de toate o înlânțuire de tradiții care-l fac să simtă că merită și are cu-adevărat un loc sub soare.

Acasă e liniștea înmărmurită din jurul mănăstirilor frumos pictate, care rivalizează cu atât de minunat încondeiatele ouă de paște, e în înălțarea cântecelor psalmilor bisericești, e în spiritualitatea  frunzei care doar acolo știe să foșnească într-un anume fel.

Acasă, dorul e mai dor, doina mai doină, balada mai baladă, poezia mai poezie și duioșia și jalea pot atinge cote maxime în corzile abia acordate ale sufletului.

Pentru un român, acasă nu e un loc, e sentimentul pe care Dumnezeu i-l aprinde și i-l stinge în piept, atunci când ochii sufletului său sunt aburiți de emoția de a fi din nou...acasă.

Mi-era de ploaie...să nu vină...

Și chiar dacă în acea zi de vară Bucovina toată era stropită de picuri reci,  la Pojorâta, ploaia n-a venit... iar soarele și-a mutat strălucirea de pe cer, în sufletele noastre...

Pădurarul de la Băile Felix

Nu e întâmplător că destinul ne face să deschidem ochii pe pământ într-un anume loc și ne dă identitate într-o anumită rasă, etnie, religie și cultură.

Dar traseul pe care îl urmăm în viață e dictat de alegerile noastre.

Care anume dintre ele? Toate.

Toate situațiile de viață pe care le întâlnim și pe care ne grăbim să le catalogăm în fel și chip vin fără manual de utilizare.

Cu toate astea, de fiecare dată, ne este pus la dispoziție întreg arsenalul de ustensile de care avem nevoie pentru a le soluționa.

Pe undeva în evoluția asta a noastră ne-am obișnuit să credem că Dumnezeu e acolo sus pentru a ne judeca la tot pasul.

Felul în care am fost educați ne determină să vedem greșeli și vinovați peste tot în jurul nostru.

Uneori, pare că reușim să ne regăsim liniștea doar atunci când avem înspre cine arăta cu degetul, sau să găsim pe cineva în ograda căruia să putem arunca toată așa-zisa vină.

Te-ai întrebat vreodată oare ce gândește Dumnezeu atunci când privește o balerină care face câțiva pași incorecți?

Ce-și zice El când o vede cum se chinuie zi de zi să-și perfecționeze tehnica, eleganța și armonia mișcărilor, când se străduiește să-și rafineze expresiile și trăirile interioare spre a ne putea transmite nonverbal o poveste?

Crezi că i-ar considera greșeli sau doar încercări nereușite în drumul ei spre desăvârșire?

E oare întâmplător că pentru a-și urmări evoluția, balerina se privește și se antrenează într-o încăpere cu oglinzi montate pe toți pereții?

Nu e oare mai ușor să ne observăm din exterior și ăsta e motivul pentru care ne privim în oglindă?
Cred că ar fi mai potrivit să facem și noi la fel.

Să ne observăm fără a ne critica, să ne acceptăm fără a ne învinovăți și să ne respectăm toate deciziile oricât de bune sau rele ar putea părea în ochii altora.

Iar dacă ceva nu ne-a reușit așa cum am sperat, să ne iubim, să nu ne denigrăm în ochii propriei conștiințe și  să mai încercăm încă și încă o dată.

În definitiv, cred că așa face și Dumnezeu: pentru că ne iubește și ne are grija, ne privește nu pentru a ne judeca, ci doar ca să ne pună întotdeauna și necondiționat la dispoziție tot ceea ce ne trebuie, în fiecare moment al vieții noastre.

Pentru ca să creștem, să ne întărim și să ne desăvârșim El ne lasă să cădem și să ne ridicăm ori de câte ori avem nevoie…

Iar dacă vreodată nu găsim puterea de a ne ridica și singuri, El ne trimite în drum acele persoane care exact în acel moment au nevoie să întindă cuiva o mână de ajutor.

Dumnezeu are o manieră extraordinar de delicată de a se comporta cu oamenii vulnerabili și de a-i pregăti să facă față unei vești teribile.

Eram la Băile Felix în concediu, răvășită, supărată și neîmpăcată cu mine, cu o depresie care se agrava cu fiecare zi care trecea.

Simțeam că ceva rău se petrece cu mine, în mine și aveam nouă luni de când mă căutam pe la toți medicii, pentru a primi un diagnostic, iar disconfortul meu să primească un nume, ca mai apoi să pot face ceva să simt că trăiesc din nou, cu adevărat.

Toate analizele de sânge îmi ieșeau perfecte, fără ca absolut nicio valoare să fie ieșită din parametri normali.

Nu mă durea nimic la modul concret.  Simțeam doar o durere generală, o oboseală exagerată ce se cuibărise peste tot prin mine și-mi era frică.

Frică de ce? De toate, în special de moarte.

Mi-era atât de frică de moarte, că mi-era până și frică să trăiesc.

Cu toate astea, găseam puterea ca totuși, cumva, să pun durerii o mască, să zâmbesc și să mă mișc mai mult sau mai puțin în sensul vieții.

Așadar, să continuăm.

Eram la Băile Felix unde apele radioactive și-au adus o contribuție destul de substanțială asupra stării mele de sănătate și tumora pe care nu știam că o am la sân a devenit vizibilă (ulterior s-a stabilit clinic că se propaga cu o viteză de 60% în fiecare zi).

Făceam anticameră la o distinsă doamnă doctor, ajunsă la vârsta senectuții, dar care își mai păstrase colaborarea cu unitatea medicală respectivă, din dragoste pentru oameni.

Doamna, pe nume Oana Nicodim, e unul dintre acei medici care aparțin vechii școli de medicină românești.

Unul dintre doctorii obișnuiți să vadă în pacient și prin pacient, capabili să pună un diagnostic doar discutând cu el de la om la om, palpând și punând mâna pe fiecare centimetru din corpul și sufletul lui.

Alături de mine, tot pentru consultație, s-a așeazat un domn fermecător, un tip înalt, cam la 1,80 metri, cu părul alb și burtică. Avea ceva din alura și chipul lui Moș Crăciun.

A salutat și la un moment dat a intrat în discuție cu o doamnă care se plângea de tot și de toate…de la culoarea șosetelor și până drumul lung pe care trebuia să-l facă înapoi până acasă.

Graiul lui dulce te fermeca pe loc. Vorbea cu dialect, exact ca-n poveștirile lui Creangă, în dulșili grai moldovinesc.

Mi s-au umezit ochii și mi s-a făcut dor de casă și ca magnetizată îi sorbeam fiecare cuvințel.

Era foarte volubil și se distra copios pe seama faptului că liftul nu funcționa și că el a fost cazat la etajul opt.

Se afla de trei zile la băi și povestea că în prima zi i-a fost mai greu să urce până acolo, dar următoarele două zile a reușit să intre în ritm.

Ne-a pus la curent cu faptul că venea tocmai din județul Iași, că a fost pădurar și că toată viața lui n-a mers decât pe jos și că nu lasă să treacă nicio zi fără să facă o plimbare până la pădure și-napoi.

O spunea cu atâta dragoste și fervoare de simțeai cum pădurea pentru el era un fel de iubită sau, de ce nu, poate unica iubire adevărată.

Foto: Iuliana

Și nu știu cum și de ce, tam-nesam, a ținut să ne împărtășească și nouă despre faptul că el și-a ghidat întreaga viață după educația primită de la bunicul lui, care-l învățase așa:

”Uită-te afară! Acum e frumos și soare, dar în cinci minute poate o veni o furtună care să culce totul la pământ și să nu mai recunoști nimic din ceea ce-ți era atât de familiar. Așa e și în viață, dar tu să faci în așa fel încât nici să nu te bucuri prea tare nici să nu te superi prea rău!”

Apoi distinsul domn a adăugat: ”Și am avut și eu o groază de tras în viața mea, la cei șaptezecișiopt de ani ai mei.”

Am rămas stupefiată, omul nu părea nici de șaizeci de ani. Fapt pentru care și-a scos cardul de identitate și mi-a dovedit că așa era.

Nu rețin numele lui… în general rețin doar culoarea ochilor și sufletul omului.

Apoi a fost poftit la consultație, am urmat eu și n-am mai apucat să vorbim nimic, nici atunci, nici de atunci încolo.

Cert e că deși eram deja de o săptămână la băi, abia după această întâmplare și în acea zi am simțit nevoia să-i spun doamnei doctor despre faptul că sânul meu drept s-a deformat și e întărit.

M-a rugat să-i arăt unde, m-a palpat, m-a invitat să mă așez și cu un calm deosebit și o privire de un albastru ca cerul, la care a adăugat un zâmbet plin de iubire, mi-a spus că ar dori ca atunci când ajung acasă să mă prezint de urgență la medic pentru investigații.

Și pentru ca să nu mă sperii de tot și să fie sigură că așa am să și fac, m-a rugat ca mai apoi să o sun și să-i confirm că totul este bine.

Totuși, a ținut să-mi spună că ar trebui să țin cont că nimeni nu are garanția zilei de mâine.

Apoi a arătat înspre ea ca înspre un exemplu viu și mi-a spus că e un fel de miracol că ea încă e în viață și trăiește.

Asta pentru că în urmă cu mulți ani, după un accident de mașină prin care a trecut împreună cu soțul ei i s-au dat șanse minime de supraviețuire.

În schimb, soțul ei, care atunci scăpase viu și nevătămat, a murit foarte de tânăr de infarct miocardic, la câțiva ani după acel incident nefericit.

Mi-a mai spus că și de-ar fi să am și cancer pot trăi mult și bine și că doar Dumnezeu e cel care rânduiește chestiunile astea pe pământ.

Am plecat de la ea pe gânduri…

Începusem să cam întrezăresc ce e în neregulă cu mine… dar încă nu aveam nicio confirmare…

Acum, privind în urmă la viața mea, îmi dau seama, fie că putem vedea sau nu, sau putem conștientiza sau nu, suntem îngeri unii în viețile celorlalți…

Iar câteodată, îngerul vieții noastre așează ca pe un buchet de flori sufletul nostru pe banca goală din viața altui înger…

Nevoia unuia de a fi salvat e întotdeauna completată  de nevoia celuilalt de a salva pe cineva…

Frumusețea situației e că, până în final, nimeni nu știe cu certitudine cine pe cine a salvat cu adevărat…