miercuri, 6 august 2014

Curajul e ceea ce-ti ramâne atunci când nu mai ai nicio altă opțiune



E minunat când pricepi că forța ți se trage de fapt din vulnerabilitatea sufletului și apoi îl lași să meargă desculț, fără teama de înțepăturile scaieților și mărăcinilor din ierburile vieții...

E lăudabil să poți să alegi lumina într-o lume în care nu există noi și voi, ci numai noi sau doar ceilalți.

E extremă senzația de libertate pe care ți-o conferă lipsa măștilor pe care educația mai mult sau mai puțin aleasă te învață să le porți.

Ce nevoie mai ai de bungee jumping când pentru a te elibera de stres poți sări în fiecare dimineață din pat și să fii tu însuți?

Nu ai nevoie de nimic altceva, decât poate de cineva sau ceva care să te împingă brusc de la spate...

Recomandarea mea ar fi să găsești singur curajul să sari fără frică... 





Fără îndoială, saltul eliberării tale va urmări de fiecare dată o traiectorie ascendentă...

marți, 5 august 2014

O să mă mai iubești și mâine?



       O să mă mai iubești și mâine?

       Contează?

       Da.

       De ce?

       Ca să-mi mai aduci și mâine vise din măruntaiele lunii.

       Atât?

       Nu atât.

       Atunci, mai ce?

       Ca să călătorești cu mine până la lună și-napoi.

     Cu ce?

     Cu iubirea din inima mea.

    Daaaaa? ...     Atunci mai contează?

   Ce?


–  Dacă te mai iubesc eu și mâine?

     Nu. 


    De ce?

    Contează doar ca eu să nu pierd iubirea din inima mea.



”Durata unui minut depinde de care parte a ușii de la baie te afli”


Câtă înțelepciune a avut cel care a remarcat lucrul acesta!



Nu trebuie nici să fii și nici să te crezi Dumnezeu pentru a crea timp - toți facem asta, mai mult sau mai puțin conștient.

Nu sunt prima care am remarcat, nici ultima și probabil că mai sunt în Univers, chiar acum în momentul în care scriu, alții care spun același lucru în același timp cu mine.

Care e rețeta de creat timp?

Rețeta e simplă. E nevoie de două puncte de referință și de o cantitate mai mică sau mai mare de nerăbdare pentru ca succesul să fie garantat. Dacă nu ai nerăbdare nu trebuie să te impacientezi prea tare, pentru că se poate și fără.

Cum se face?

Adică ești într-un punct cu mintea și urmează să ajungi în altul, evident tot cu mintea. Iar nerăbdarea te face să ai senzația că nu mai ajungi niciodată unde vrei, că timpul trece atât de greu. Dacă nu ești nerăbdător nu-i bai. Tot urmărești cu mintea să ajungi de colo colo.

Și-n timp ce secundele ceasornicelor din mintea ta ticăie ești mereu extrem de ocupat făcând nimic, pentru că aștepti creând din ce în ce mai multă așteptare.

Ce aștepti?

Să se termine timpul?

Timpul nu se termină niciodată... e etern...

Numai noi, la un moment dat, terminăm de trecut prin timpul acestei vieți ca să trecem într-o alta...

Ce să facem să nu mai creăm așteptare?

Nimic. Doar SĂ TRĂIM.

Ar mai fi un pont... IUBIREA...

Iubirea e cea care face ca așteptarea să dispară.

Iubirea micșorează distante, încremenește timpul în loc, deschide și închide Universuri...

Iubirea e cheia a tot și a toate... și crede-mă, asta nu e doar poezie...

Oana Denis Rotariu

luni, 4 august 2014

Oare ce pot fi ele, dumnealor, așteptările?



M-am trezit într-o zi întrebându-mă: ”Oare ce pot fi ele, dumnealor, așteptările?”

Sunt doar niște pârghii cu ajutorul cărora ne ridicăm la rang de importanță majoră deziluziile referitoare la noi, la ceilalți, la viață, la orice sau oricine intră în colimatorul atenției noastre.

Sunt niște filmulețe SF pe care le atașăm unor persoane, situații sau nouă înșine, menite a ne ridica valoarea în ochii noștri.

Câteodată, atunci când sunt în conformitate cu nebunia noastră și se adeveresc, par a nu ne face rău.

Ne bucură peste măsură și ne umflă în pene egoul.

Iar sărmanii de noi percepem asta ca pe un lucru bun, care ne înnobilează cumva imaginea pe care o avem despre ceea ce credem că suntem noi și ne îmbunătățește cumva și existența.

Nimic din ceea ce ne crește egoul nu ne face bine, ci doar ne îndepărtează de esența noastră și de Dumnezeu.

Așteptările noastre ne sunt date peste cap, când holograma realității înconjurătoare pare să nu se muleze exact pe scenariul filmului pe care l-am scris cu atâta grijă și-atunci, în închipuirea noastră, apare marele dezastru.

Nenorocire pentru care mereu vinovați sunt ceilalți. 

Care ceilalți?

Cum care ceilalți?

Actorii pe care am ales noi să interpreteze acele filmulețe.

Da. Ei sunt vinovați.

Nu noi cei care am vrut să facem ca SF-ul să devină realitate.

În niciun caz vina n-are cum să fie a noastră fiindcă noi am fost bine intenționați.

Și ce dacă filmele erau despre peștișori care învățau să urce în copaci, despre muritori care deveneau zei peste noapte sau despre o broască râioasă care-l aștepta pe Făt Frumos să o sărute și să o transforme în prințesa visurilor lui?

Niciun amănunt nu a fost lăsat la voia întâmplării.

Da, când vine vorba de așteptări, niciun amănunt nu e lăsat la voia întâmplării, totul e gândit atent, până la cele mai mici amănunte.

Toate situațiile sunt studiate pe toate fețele iar firul e împărțit în patru, ori de câte ori e nevoie.

Și-atunci? De ce-ar fi vina la tine în ogradă?

Uităm de unde am plecat, uităm că de fapt din capul locului am acționat în scopul obținerii anumitor rezultate, anumitor foloase.

Uităm că am investit în ceilalți spre a ne servi intereselor noastre, care nu aveau de fiecare dată un suport real.

Uităm una, uităm alta și pentru toate astea trebuie să fie vinovat mereu... altcineva.


Apoi învățăm să ne lamentăm în aşteptare după iubirea potrivită, după situația cea mai favorabilă, după miracole.

Avem nevoie de minuni pentru a putea crede... în El...în noi...

Şi nu suntem în stare să trăim exact ce e de trăit și să vedem toate minunile care sunt peste tot în jurul nostru, doar şi numai pentru că ne-am obişnuit cu ele. 

Nu mai aștepta nimic!

Deschide ochii și spune bun venit tuturor minunilor care vin înspre tine.