De-a lungul vremii am constatat că noi oamenii nu punem preț pe lucrurile care nu costă nimic.
Ele capătă valoare în ochii noștri abia când plătim pentru ele într-un fel
sau altul.
Ele devin importante pentru noi și ne ajută abia când reușim să le atribuim
o valoare.
De mică am avut șansa să fiu educată în așa fel încât să nu mă bucur dacă găsesc ceva pe stradă, sau orișiunde în altă parte.
Mi s-a spus că în mod sigur cineva e supărat și suferă după acel obiect și
asta nu poate fi un motiv de bucurie pentru mine .
Am fost învățată să-l las acolo unde l-am găsit, ca cel care l-a pierdut să aibă șansa să-l găsească dacă se va întoarce pe acolo.
Am fost atenționată că dacă mi-l însușesc există posibilitatea să pierd altceva, care poate contează mai mult pentru mine.
Am fost atenționată că dacă mi-l însușesc există posibilitatea să pierd altceva, care poate contează mai mult pentru mine.
Iar dacă totuși aleg să-l iau, să cer iertare și să mulțumesc în gând
omului care l-a pierdut.
Când am mai crescut am înțeles că există într-adevăr în toate o lege a compensației: câștigi ceva, pierzi ceva... în Univers există și pentru asta un
echilibru, o linie de mijloc...
Iar când am mai priceput cum stau treburile mi-am setat ca intenție că dacă va
fi să pierd ceva, să fie din tot ceea ce ține de material, iar dacă va fi să
câștig ceva, să câștig din toate lucrurile ce nu pot fi cumpărate la piață,
la magazin, pe la supermarket... sau cine știe, poate chiar pe la colț de stradă.
Și chiar dacă sunt plină de bani ca broasca de păr, credeți-mă câștigul pe
termen lung e unul incomparabil mai mare...