Uite, cam aşa e… !
Aşa arată lumea în care trăim!
E frumoasă, e încăpătoare, are tot ce ne trebuie şi aşteaptă s-o privim, s-o admirăm, s-o experimentăm, s-o trăim.
În schimb noi alegem s-o imaginăm, s-o regizăm sau să închipuim scenarii.
Ne încuiem în mansarda închipuirilor ca să imaginăm scene de groază dincolo de situațiile existente.
Niciodată nu ne pare suficientă lumea aşa cum e.
Întotdeauna mai simțim nevoia unei figuri de stil care s-o eticheteze.
Lumea nu are nevoie de hiperbole, de parabole, de comparații, epitete sau metafore.
Lumea e o metaforă - o metaforă a existenței, pe care noi cei mulți suntem lăsați s-o experimentăm.
Suntem lăsați să fim, pe rând, toate celelalte figuri de stil care să se manifeste înspre cunoaştere.
Deci noi şi lumea împreună formăm poezia existenței rostită pe Pământ prin viețile noastre.
La început a fost... Cuvântul...
Iar noi ne îndreptăm mereu spre... început...
Mulțumesc Doamne pentru toate!
Blog apărut din nevoia lacrimilor de a-și găsi un rost, a bucuriilor de a căpăta un sens, a dorurilor de a nimeri o cale și a emoțiilor bune sau rele de a se transforma în ceva ce pare să nu rănească pe nimeni.
joi, 12 noiembrie 2015
joi, 5 noiembrie 2015
Dimineață ploiasă
Dimineață iar. Plouă.
Azi e zi liberă... deci fac eu cafeluța.
O aşez lângă maldărul de cărți scoase din bibliotecă şi lăsate pe masă, pentru citit.
Îmi trag scaunul şi mă aşez şi eu lângă cana de cafea.
Mă uit pe fereastră şi număr cu privirea picurii de ploaie.
Fără să-mi dau seama, mă trezesc vorbind cu toamna despre tine.
Sorb o gură de cafea. E fierbinte, amară şi cu caimac.
În gânduri nimic. Doar tu şi toamna.
Privirea rătăceşte aiurea pe geam fără a o putea ancora în realitatea cotidiană.
E vrăjită de frunzăreala gândurilor mele care cutreieră cu îndrăzneală prin desişurile minții.
Pe-acolo, pe undeva, eşti tu.
De fapt nu eşti tu cel adevărat, e doar ideea de "tu".
Tu cel adevărat eşti în altă parte. Undeva bine ascuns într-un cotlon doar de mine ştiut al inimii mele.
Ca să nu te găsească nimeni, ca să nu te fure nimeni... ca să nu te deranjeze nici măcar îndrăzneala gândurilor mele.
Plouă. E dimineață.
Şi-mi dau seama brusc că nebunia îndrăznelii inimii mele îți aparține cumva şi ție.
Azi e zi liberă... deci fac eu cafeluța.
O aşez lângă maldărul de cărți scoase din bibliotecă şi lăsate pe masă, pentru citit.
Îmi trag scaunul şi mă aşez şi eu lângă cana de cafea.
Mă uit pe fereastră şi număr cu privirea picurii de ploaie.
Fără să-mi dau seama, mă trezesc vorbind cu toamna despre tine.
Sorb o gură de cafea. E fierbinte, amară şi cu caimac.
În gânduri nimic. Doar tu şi toamna.
Privirea rătăceşte aiurea pe geam fără a o putea ancora în realitatea cotidiană.
E vrăjită de frunzăreala gândurilor mele care cutreieră cu îndrăzneală prin desişurile minții.
Pe-acolo, pe undeva, eşti tu.
De fapt nu eşti tu cel adevărat, e doar ideea de "tu".
Tu cel adevărat eşti în altă parte. Undeva bine ascuns într-un cotlon doar de mine ştiut al inimii mele.
Ca să nu te găsească nimeni, ca să nu te fure nimeni... ca să nu te deranjeze nici măcar îndrăzneala gândurilor mele.
Plouă. E dimineață.
Şi-mi dau seama brusc că nebunia îndrăznelii inimii mele îți aparține cumva şi ție.
Mi-am dat seama încă de la început că ne potrivim.
Te înțelegeai minunat cu visele mele.
În plus, îți plăcea să te duci cu gândurile mele la adăpat în vadul simțirilor tale.
Mie îmi plăcea să le trec prin fiecare por al sufletului meu când mi le aduceai înapoi -ca să simt cum eşti, ca să te aduc cu o secundă mai aproape de ființă.
Am ştiut de la bun început că eşti pe gustul sentimentelor mele.
Cred că şi ele erau întrucâtva pe gustul tău... nu ştiu sigur.
Nu contează prea mult fiindcă acum te-ai instalat comod şi locuieşti bine-merci printre ele.
Te înțelegeai minunat cu visele mele.
În plus, îți plăcea să te duci cu gândurile mele la adăpat în vadul simțirilor tale.
Mie îmi plăcea să le trec prin fiecare por al sufletului meu când mi le aduceai înapoi -ca să simt cum eşti, ca să te aduc cu o secundă mai aproape de ființă.
Am ştiut de la bun început că eşti pe gustul sentimentelor mele.
Cred că şi ele erau întrucâtva pe gustul tău... nu ştiu sigur.
Nu contează prea mult fiindcă acum te-ai instalat comod şi locuieşti bine-merci printre ele.
E un alt anotimp. E întotdeauna alt anotimp afară.
Niciun anotimp nu seamănă unul cu altul, aşa cum nici secundele nu seamănă-ntre ele.
Niciun anotimp nu seamănă unul cu altul, aşa cum nici secundele nu seamănă-ntre ele.
Acum nu mai plouă. Nici soare nu e. E bine.
E.
E ceva ce trăieşte în noi şi dăinuie. Restul peisajului se tot schimbă şi-năuntru şi-nafară.
Şi în exterior şi în interior e ceva ce se schimbă şi ceva ce doar e.
Ai observat şi tu?
E.
E ceva ce trăieşte în noi şi dăinuie. Restul peisajului se tot schimbă şi-năuntru şi-nafară.
Şi în exterior şi în interior e ceva ce se schimbă şi ceva ce doar e.
Ai observat şi tu?
Sigur c-ai observat, doar nu-s eu singura care are ochi. Toți avem.
Greu e să învățăm încotro merită cu-adevărat să ne uităm cu ei, ca să nu ne irosim privirile.
Greu e să învățăm încotro merită cu-adevărat să ne uităm cu ei, ca să nu ne irosim privirile.
Cine e, mă-ntrebi? Cin' să fie?
Noi, anotimpurile, soarele, vântul...
Noi, anotimpurile, soarele, vântul...
Ții minte era toamnă când ne-am îndrăgostit prima oară unul de celălalt.
Nu, nu... nu ploua. Doar bătea un pic vântul. Dar nouă nu ne păsa. Ne încălzea sângele ce se cobora din bujorii obrazului în trandafirii sufletului.
Nu, nu... nu ploua. Doar bătea un pic vântul. Dar nouă nu ne păsa. Ne încălzea sângele ce se cobora din bujorii obrazului în trandafirii sufletului.
Ce frumos era vântul!
Ce frumoasă e toamna când râde inima în tine.
Nu crezi?
Va urma…
joi, 8 octombrie 2015
Aburi de... cafea...
E dimineață...
Deschid ochii şi mulțumesc pentru tot, cu smerenie şi recunoştință!
Soțul mi-a pregătit cafeluța...
Mă aşez pe canapea... şi visez prin aburii ei, către ea... Încă mai visez...
Afară e întuneric... doar păsările cântă fiindcă simt pe-aproape lumina ce va să vină.
Lumea începe să prindă contur în cana de cafea.
Şi dincolo de ea.
E lumea iluziilor şi visurilor noastre.
Doar ea are forme şi culori...
Doar ea are emoții, suferințe şi bucurii...
Undeva sus şi adânc în noi e doar soare, linişte şi multă, multă lumină...
Albă, strălucitoare şi fără de sfârşit...
Deschid ochii şi mulțumesc pentru tot, cu smerenie şi recunoştință!
Soțul mi-a pregătit cafeluța...
Mă aşez pe canapea... şi visez prin aburii ei, către ea... Încă mai visez...
Afară e întuneric... doar păsările cântă fiindcă simt pe-aproape lumina ce va să vină.
Lumea începe să prindă contur în cana de cafea.
Şi dincolo de ea.
E lumea iluziilor şi visurilor noastre.
Doar ea are forme şi culori...
Doar ea are emoții, suferințe şi bucurii...
Undeva sus şi adânc în noi e doar soare, linişte şi multă, multă lumină...
Albă, strălucitoare şi fără de sfârşit...
Toamna poeziile pleacă pe drum, țup, țup
Toamna poeziile pleacă pe drum, țup, țup, unele după
altele şi se împăunează cu frunzele căzute în calea metaforelor, comparațiilor,
hiperbolelor ori parabolelor...
Poeziile călătoresc prin fire şi-o înfiorează cu
foşnetele rimelor şi iamburilor târzii.
Păreri
Cum e să fi optimistă.
Stau ghemuită-ntr-un loc
Şi privesc o batistă.
Şi-mi pare că-i cam albă
Iar eu îi par cam tristă,
Fără chef, agasantă
Şi un pic... prea pesimistă...
Azi soarele e sus
Dar eu zac... pe-o batistă...
Şi privesc o batistă.
Şi-mi pare că-i cam albă
Iar eu îi par cam tristă,
Fără chef, agasantă
Şi un pic... prea pesimistă...
Azi soarele e sus
Dar eu zac... pe-o batistă...
Noi doi şi-o umbrelă
...cerul ca o acuarelă...
Veneam unul spre altul din două margini diferite ale
tăcerii.
Tu din cea a tăcerii fără de sfârşit, eu din cea a
tăcerii fără niciun fel de tăcere.
Păşeam peste gânduri, peste tomnaticele simțiri ale
inimilor ce se căutau stinghere sub ploile de nimicuri fără sens.
Tu gândind la nemărginire, eu doar pipăind-o,
simțind-o...
Ne-am întâlnit sub o ploaie de frunze... sentimente
potopind.
Tu într-o mare de vis, eu sub un cer de iubire...
În rest... nimeni...
... nu ne vede sub umbrela...
...când ne sărutăm...
Foto: George Ziakas |
Noapte bună! Cu vise, cu lună... Să ai şi tu...
În noi se adună şi Cerul şi Pământul...
În noi se adună şi Cerul şi Pământul într-o
combinație năucitoare.Cum de încape în noi atâta frumusețe?
Cum de putem cuprinde în inimă infinitul de la un
capăt la celălalt capăt al Universului fără sfârşit?
De la o margine până la cealaltă margine a noastră
şade Cerul şi Pământul.
duminică, 27 septembrie 2015
Ce înseamnă abandonarea în voia lui Dumnezeu?
Neațaaaaaa!
Şi-o cafea, din cana mea...
Ce înseamnă abandonarea în voia lui Dumnezeu?
Abandonarea în voia lui Dumnezeu înseamnă acceptarea
faptului că tot ce vine înspre noi e spre binele nostru.
Sunt situații de viață pe care El le alege pentru
noi, prin noi, ca să reuşim să evoluăm, să ne desăvârşim şi să atingem mântuirea.
Abandonarea în voia lui Dumnezeu înseamnă renunțarea
la nevoia de control şi conştientizarea faptului că de fapt în tot ce facem
suntem ghidați de voința divină şi că nu suntem de capul nostru.
E o alegere foarte înțeleaptă de a trăi viața.
Îți doresc o zi în care să poți accepta că tot ce
trăieşti e bine şi e înspre binele tău.
O zi în care doar să te bucuri şi să-L vezi pe El în
tot ce gândeşti şi tot ce te înconjoară!
Mulțumesc Doamne pentru toate!
Să-ți împarți nemărginirea cu mine
Ai fi vrut să-ți împarți nemărginirea cu mine,
începând de la marginea ultimului vers dintr-o poezie de dragoste...
Şi eu aş fi vrut.
Mi-a fost însă peste putință să divid strălucirea
stelelor şi a sorilor de pe cerul sufletului tău.
Erau aidoma luminii de la răsăritul dorurilor mele
... şi parcă m-ar fi durut atingerea lor.
Ori poate că mă durea despărțirea lumilor din
universului iubirilor tale.
Sau poate cea din amintirile iubirilor mele.... ori
nimicul desăvârşit ce a rămas din ele...
Ai fi vrut să-ți împarți nemarginirea cu mine...
Eu n-aş fi vrut să o separi...
M-aş fi mulțumit să-mi dai voie să mă lipesc de ea.
Să încerc o fac mai întreagă şi poate un pic mai
rotundă...
Durere
Mă doare iertarea
Din ochii şi sufletul
Copilului pe care îl cert.
Rana din privirea
Lui înlăcrimată.
Din ochii şi sufletul
Copilului pe care îl cert.
Rana din privirea
Lui înlăcrimată.
Mă doare bunătatea
Din înaltul cerului
Inimii lui,
Irisul îndurerat
Al sufletului
Care se uită
Înapoi ...cu iubire.
Din înaltul cerului
Inimii lui,
Irisul îndurerat
Al sufletului
Care se uită
Înapoi ...cu iubire.
Mă doare rana
Din ochii mei
Care privesc către rana
Din ochii lui
Cu nepăsare,
Fără discernământ
În timp ce între noi
Se naşte chinuit
Un gol imens,
O prăpastie de dor
Fără sens, fără rost
Şi lipsită de noimă.
Din ochii mei
Care privesc către rana
Din ochii lui
Cu nepăsare,
Fără discernământ
În timp ce între noi
Se naşte chinuit
Un gol imens,
O prăpastie de dor
Fără sens, fără rost
Şi lipsită de noimă.
Mi-e greu şi adânc
Mă doare iertarea lui
Şi rana din ochii
Universului care
Priveşte către noi
Mă doare iertarea lui
Şi rana din ochii
Universului care
Priveşte către noi
Aruncând săgeți...
... de iubire...
Însingurarea doare, nu singurătatea...
E toamnă...
Astăzi nu mă simt chiar foarte bine.
Nimic grav, un disconfort obișnuit sau o lene
binemeritată căreia m-am abandonat...
E duminică...
Stau ghemuită pe canapea. Iubitul meu soț îmi face
un ceai de plante și mi-l aduce.
Iau telefonul și intru pe facebook în timp ce sorb
încet ceai din cana de cafea.
Cineva a scris un articol minunat despre
singurătatea lui.
Ca de obicei mă trezesc că simt nevoia să-mi dau cu
părerea.
Încă n-am dibuit de unde vine această nevoie acută a
mea de a-mi da cu părerea despre orice.
Gândesc că să vorbeşti despre singurătate atunci
când nu eşti singur pare mai degrabă un sacrilegiu.
Dar dacă o faci cu intenția de a micşora
singurătatea însinguratului?
Nu ştii să răspunzi? Nici eu.
Drumul spre iad e întotdeauna pavat cu bune intenții.
Și chiar de-ți pare că vorbești despre singurătatea
altuia, vorbești întotdeauna despre singurătatea ta.
Despre sentimentele de gol, abandon sau inutilitate
pe care le-ai simțit și tu odată... cel puțin o dată, dacă nu de mai multe ori.
Și totuși totul pe lume e de fiecare dată altfel.
Lumea se mișcă se transformă și nimic nu e la fel.
Nici măcar singurătatea ta, sau a lui, sau a ei nu e
la fel de fiecare dată.
Cu toate astea toate singurătățile lumii par a avea
un numitor comun: sunt goale și dor.
Dor de sfâșâie carnea de pe tine și te fac una cu
pământul.
Asta pentru că accepți să te bălăcărești în ea,
pentru că te complaci, pentru că te bucuri de durere și faci din ea un motiv de
a te așeza în mijlocul unui univers ostil.
Singurătatea e la fel ca orice sentiment, adică doar
e.
Ce-i atașăm noi singurătății doare, iar unghiul din
care o privim îi dă forță.
Ești singur. Poate că acum e cel mai bun lucru care
ți se poate întâmpla.
Bucură-te de singurătate!
Fă toate lucrurile pe care doreai să ai vreme să le
faci cînd nu erai singur și n-aveai timp de nimic.
Acum nu mai ai înspre cine te uita, pe cine studia,
pe cine să iubești, încotro să arunci vinile tale, sau cui te plânge. Foarte
bine!
Poate că n-ar fi rău să privești un pic înspre tine,
adânc de tot prin tine.
Poate că e momentul să răvășești toate trăirile puse
la naftalină în inima ta și să le dezgheți pe cele criogenate în așteptarea
unor vremuri mai bune.
Poate că ar fi bine să le scoți pe toate la aer... și
să lași alt aer să treacă prin tine...
Nu e cazul să rămâi captiv în propriile tale gânduri
sau să te rupi de lume, ori să te arunci în ea.
Ideal ar fi să nu umpli cu nimic golul creat în tine.
Ci doar să-l primenești și să-ți permiți luxul de a
lăsa Universul să-ți umple vidul cu tot ce crede El că e bine pentru tine din
tot ce tu decizi să atragi înspre tine.
Azi ești singur... ce bine!
Poate că ar fi bine să te scuturi de ieri... din viața ta de azi...
Foto: George Ziakas |
Și de durere din viața care vine...
miercuri, 16 septembrie 2015
Tu
Stau sprijinită
Pe un ax
De la marginea
Cunoaşterii
Şi mă uit în sus,
Sau în jos,
Departe sau aproape
Către Tine,
Doamne.
De fapt, oriunde
Aş putea privi
Cu sutele, miile
Şi zecile de mii
De perechi de ochi
Ale conştiinței,
Te văd pe Tine.
Eşti Tu, Cel care Te uiți
Mereu către mine
... şi zâmbeşti...
www.card-photo.com by Iuliana Ojog |
duminică, 13 septembrie 2015
Poezie de dragoste
Iartă-mă!
Pământul se învârte
Fără să-l împing
Cu mâna,
Iar aerul mă hrăneşte
Fără să mi-l împing
Cu de-a sila
Pe gât.
Viața mă trăieşte
Şi iubirea mă iubeşte
Firesc.
De ca şi cum eu însămi
Aş fi viața
Ori Pământul,
Ori iubirea,
Care se învârt
Necontenit,
În acelaşi sens.
În acelaşi vârtej
Descâlcit
Odată cu El,
În acelaşi ritm
Cu toate şi cu mine.
Iartă-mă!
Şi nu te supăra
Când mă găseşti
Învâtindu-mă
Cu nonşalanță
La tine în piept.
Pământul se învârte
Fără să-l împing
Cu mâna,
Iar aerul mă hrăneşte
Fără să mi-l împing
Cu de-a sila
Pe gât.
Viața mă trăieşte
Şi iubirea mă iubeşte
Firesc.
De ca şi cum eu însămi
Aş fi viața
Ori Pământul,
Ori iubirea,
Care se învârt
Necontenit,
În acelaşi sens.
În acelaşi vârtej
Descâlcit
Odată cu El,
În acelaşi ritm
Cu toate şi cu mine.
Iartă-mă!
Şi nu te supăra
Când mă găseşti
Învâtindu-mă
Cu nonşalanță
La tine în piept.
luni, 7 septembrie 2015
Iar.. iubire...
Astăzi... iar... despre iubire...
Iubirea nu e tristă
Niciodată...
Doar gândurile noastre despre iubire o împăunează cu felurite epitete.
Aşteptările noastre sunt triste - fiindcă creează deziluzii.
Iubirea e rotundă, plină, sublimă, ne înfloreşte inima, desfăcându-i cu gentilețe simțirile, petală cu petală.
Nu... Iubirea nu e niciodată tristă...
Noi suntem trişti.
Fiindcă nu avem puterea să ne bucurăm de iubire, nu ştim să fim şi să trăim în iubire.
Şi fiindcă-i ataşăm iubirii năzuințe şi dorințe nedemne de ea...
O zi în şi cu iubire să ai! Oriunde te-ai afla...
Iubirea nu e tristă
Niciodată...
Doar gândurile noastre despre iubire o împăunează cu felurite epitete.
Aşteptările noastre sunt triste - fiindcă creează deziluzii.
Iubirea e rotundă, plină, sublimă, ne înfloreşte inima, desfăcându-i cu gentilețe simțirile, petală cu petală.
Nu... Iubirea nu e niciodată tristă...
Noi suntem trişti.
Fiindcă nu avem puterea să ne bucurăm de iubire, nu ştim să fim şi să trăim în iubire.
Şi fiindcă-i ataşăm iubirii năzuințe şi dorințe nedemne de ea...
O zi în şi cu iubire să ai! Oriunde te-ai afla...
Toamnă iară
A venit toamna.
Iar a venit.
Doar că în sufletul meu s-au amestecat sentimentele.
Poeții se miră de versurile din piepturile altora.
Prozatorii se minunează de romanele ce se scriu prin noi.
Doar toamna nu se miră.
Ea vine fără mirări, fără melancolii, nostalgii, scrupule ori pretenții.
Vine şi se bucură de noi, prin noi.
Sau se întristează, sau îndrăgosteşte, sau se înfioară de simțiri.
A venit toamna... Dar vara e încă aici.
Numai în calendar a venit toamna.
Vara n-a plecat nicăieri.
... iar toamna a sosit doar în calendarul închipuirilor noastre, în zăpăceala tiparelor care încă mai zac... în noi...
A venit toamna... acoperă-mi vara cu ceva...
O toamnă minunată să ai... Şi tu...
Iar a venit.
Doar că în sufletul meu s-au amestecat sentimentele.
Poeții se miră de versurile din piepturile altora.
Prozatorii se minunează de romanele ce se scriu prin noi.
Doar toamna nu se miră.
Ea vine fără mirări, fără melancolii, nostalgii, scrupule ori pretenții.
Vine şi se bucură de noi, prin noi.
Sau se întristează, sau îndrăgosteşte, sau se înfioară de simțiri.
A venit toamna... Dar vara e încă aici.
Numai în calendar a venit toamna.
Vara n-a plecat nicăieri.
... iar toamna a sosit doar în calendarul închipuirilor noastre, în zăpăceala tiparelor care încă mai zac... în noi...
A venit toamna... acoperă-mi vara cu ceva...
O toamnă minunată să ai... Şi tu...
Nevoia de a da...
Poate că ai observat şi tu, au mai observat-o şi alții: nevoia cerşetorului de a primi e incomparabil mai mică decât a celora care au nevoie să ofere.
Sufletul celui care dă îşi doreşte iertare, curățire, împăcare, izbăvire de păcate...
Ce prilej extraordinar poate fi apariția unui cerşetor în calea lui.
Cel care cere nu e în calea nimănui de pomană... e pentru pomană...
Pomana pe care i-o poate face fiecăruia... cerând...
Mulțumim Doamne pentru toate!
Sufletul celui care dă îşi doreşte iertare, curățire, împăcare, izbăvire de păcate...
Ce prilej extraordinar poate fi apariția unui cerşetor în calea lui.
Cel care cere nu e în calea nimănui de pomană... e pentru pomană...
Pomana pe care i-o poate face fiecăruia... cerând...
Mulțumim Doamne pentru toate!
Iubirea n-are nevoie de liste de făcut...
Ai observat şi tu?
Iubirea n-are nevoie de liste de făcut.
Nu trebuie organizată, completată, programată.
Nu trebuie nici măcar trăită, ci doar simțită.
În iubire nu există liste de făcut... fiindcă nu-ți poate fi teamă că ai putea uita să faci sau să simți ceva.
Listele n-au rost în iubire. Ele organizează viitorul, iar în iubire nu prea te interesează iluzia proiecției ei într-un plan îndepărtat.
Când eşti în iubire nu te preocupă definirea trecerii timpului, împărțirea lui nefirească şi fără rost în etape, categorii...
Nu te interesează nici dacă timpul stă sau trece... ori dacă e favorabil sau nu pentru iubit.
În iubire eşti preocupat doar să fii, iar asta nu e nici pe departe o îndeletnicire, ori ceva ce poate fi organizat temeinic, sau riguros până la pedanteria ultimului sau primului detaliu a unui sentiment ori trăire.
În iubire nu trăieşti decât în prezent şi eşti prezent în iubire.
E o stare de a fi sau de a nu fi în stare ... de-a simți...
Iar pentru asta nu ai nevoie de griji, organizări, programări şi în niciun caz... nu-ți trebuie niciun fel de liste...
În iubire listele-s nerealiste, serbede ți... triste...
Să ai parte de simțire, îți doresc! Şi ție...
Iubirea n-are nevoie de liste de făcut.
Nu trebuie organizată, completată, programată.
Nu trebuie nici măcar trăită, ci doar simțită.
În iubire nu există liste de făcut... fiindcă nu-ți poate fi teamă că ai putea uita să faci sau să simți ceva.
Listele n-au rost în iubire. Ele organizează viitorul, iar în iubire nu prea te interesează iluzia proiecției ei într-un plan îndepărtat.
Când eşti în iubire nu te preocupă definirea trecerii timpului, împărțirea lui nefirească şi fără rost în etape, categorii...
Nu te interesează nici dacă timpul stă sau trece... ori dacă e favorabil sau nu pentru iubit.
În iubire eşti preocupat doar să fii, iar asta nu e nici pe departe o îndeletnicire, ori ceva ce poate fi organizat temeinic, sau riguros până la pedanteria ultimului sau primului detaliu a unui sentiment ori trăire.
În iubire nu trăieşti decât în prezent şi eşti prezent în iubire.
E o stare de a fi sau de a nu fi în stare ... de-a simți...
Iar pentru asta nu ai nevoie de griji, organizări, programări şi în niciun caz... nu-ți trebuie niciun fel de liste...
În iubire listele-s nerealiste, serbede ți... triste...
Să ai parte de simțire, îți doresc! Şi ție...
Locuieşte-ți viața!
Nu da bir cu fugiții din viața ta hălăduind pe coclaurii amintirilor trecute!
Ori a hologramelor gândurilor despre viitor, total lipsite de noimă sau fundament!
Nu-ți părădui simțurile, nu-ți terfeli atenția în nimicuri fără sens!
Nu dormi culcat pe laurii victoriilor efemere!
Ori în vârful soclului egoului ce-ți creează pentru toate o menire ireală!
Nu dormi în papucii iluziilor visurilor tale!
Nu fugii de tine și las-o pe ea să trăiască prin și cu tine...
Să-şi găsească prin tine ... un rost...
Ori a hologramelor gândurilor despre viitor, total lipsite de noimă sau fundament!
Nu-ți părădui simțurile, nu-ți terfeli atenția în nimicuri fără sens!
Nu dormi culcat pe laurii victoriilor efemere!
Ori în vârful soclului egoului ce-ți creează pentru toate o menire ireală!
Nu dormi în papucii iluziilor visurilor tale!
Nu fugii de tine și las-o pe ea să trăiască prin și cu tine...
Să-şi găsească prin tine ... un rost...
Al cincilea element... vidul...
În viață nu evoluezi continuu.
Uneori, pare că bați pasul pe loc.
Alteori, chiar faci vreo câțiva paşi în spate...
Ca să mai treci odată pe unde ai trecut, ca să înțelegi ce n-ai putut înțelege de prima dată.
Ca să evoluezi, uneori e nevoie să creezi în tine un vid.
De fapt, înțelept e ca mereu să păstrăm în noi un loc gol.
O cameră de curat a sufletului, unde să-L primim pe Dumnezeu.
Şi să-L lasăm să pună El acolo, în noi, toate învățăturile de care avem nevoie.
Acumulăm cu nesaț, avid şi fără discernământ de toate şi orice.
Obiecte, lucruri, trăiri, sentimente...
Le depozităm peste tot prin noi şi înafara noastră.
Apoi nu mai avem putere sau spațiu suficient să le primim pe cele de care avem nevoie.
Ne trebuie un spatiu gol.
Un vid care să atragă iar ce-i bun pentru noi, în noi.
Nu te teme să arunci toată agoniseala de care n-ai nevoie, "avuție" pe care o ții în ideea că vreodată o să-ți trebuiască şi n-o să ai.
De ce să cari atât de greu tot acest balast după tine şi să-ți menții în minte ideea unui viitor plin de neajunsuri?
Crede-mă, întotdeauna o să ai!
Ai şi o să ai tot timpul ceea ce ai cu adevărat nevoie.
Nu tu esti cel care se îngrijeşte de asta.
Oricât de omnipotent ai crede că eşti... nu tu eşti cel care face şi drege...
Tu eşti cel care se joacă cu "a face" şi "a drege..."
Dacă vrei să fii mereu proaspăt, să ai o existență plină de potențialitate şi bucurie şi să nu te omori în rutină ... fă curat şi crează un vid în tine...
Un vid care să poată să atragă tot ce-i bun pentru tine...
Şi tot ce-i bun pentru viața pe care o numeşti a ta...
Uneori, pare că bați pasul pe loc.
Alteori, chiar faci vreo câțiva paşi în spate...
Ca să mai treci odată pe unde ai trecut, ca să înțelegi ce n-ai putut înțelege de prima dată.
Ca să evoluezi, uneori e nevoie să creezi în tine un vid.
De fapt, înțelept e ca mereu să păstrăm în noi un loc gol.
O cameră de curat a sufletului, unde să-L primim pe Dumnezeu.
Şi să-L lasăm să pună El acolo, în noi, toate învățăturile de care avem nevoie.
Acumulăm cu nesaț, avid şi fără discernământ de toate şi orice.
Obiecte, lucruri, trăiri, sentimente...
Le depozităm peste tot prin noi şi înafara noastră.
Apoi nu mai avem putere sau spațiu suficient să le primim pe cele de care avem nevoie.
Ne trebuie un spatiu gol.
Un vid care să atragă iar ce-i bun pentru noi, în noi.
Nu te teme să arunci toată agoniseala de care n-ai nevoie, "avuție" pe care o ții în ideea că vreodată o să-ți trebuiască şi n-o să ai.
De ce să cari atât de greu tot acest balast după tine şi să-ți menții în minte ideea unui viitor plin de neajunsuri?
Crede-mă, întotdeauna o să ai!
Ai şi o să ai tot timpul ceea ce ai cu adevărat nevoie.
Nu tu esti cel care se îngrijeşte de asta.
Oricât de omnipotent ai crede că eşti... nu tu eşti cel care face şi drege...
Tu eşti cel care se joacă cu "a face" şi "a drege..."
Dacă vrei să fii mereu proaspăt, să ai o existență plină de potențialitate şi bucurie şi să nu te omori în rutină ... fă curat şi crează un vid în tine...
Un vid care să poată să atragă tot ce-i bun pentru tine...
Şi tot ce-i bun pentru viața pe care o numeşti a ta...
joi, 27 august 2015
Să te autodepăşeşti
Adică să-ți depăşeşti propriile realizări.
De ce şi până când? Care e câştigul din asta?
Multă importanță de sine, EGO exacerbat, infatuare,
aroganță...
Sunt extraordinar de multe exemple în acest sens.
Personalitățile cu adevărat remarcabile nu şi-au pus
niciodată problema autodepăşirii.
Ele şi-au urmărit cu pasiune şi bucurie un vis.
Evoluția lor a venit din interior, dintr-o nevoie a
sinelui de a se manifesta plenar.
Dezvoltare personală şi autodepăşire.
Două noțiuni pe care le accesăm din exterior şi ne
străduim să le integrăm în viața noastră.
Cumplit!
E ca şi când ai învăța o poezie de dragoste şi te-ai
strădui s-o reciți pasional, fără a fi îndrăgostit.
Iar rezultatul poate fi doar o chinuială fără rost
şi fără noimă.
Mai înțelept ar fi să-ți asculți sinele interior şi
să marşezi spre evoluție.
În care sens?
În sensul în care-ți place, te bucură şi-ți
convine...
În acel sens care te avantajează evolutiv şi care
îți... vine...
...de undeva de departe... din tine...
Ne costă doar un pic de suflet
Lumea nu e totuna cu gândurile noastre despre ea.
Atunci când dispar gândurile ea rămâne intactă şi
neatinsă... nu dispare şi ea odată cu ele.
Felul cum o gândim ține de sufletul nostru.
Ea e frumoasă doar în măsura în care suntem în stare
s-o privim cu gânduri bune şi curate.
Iar dacă uneori ne e greu s-o privim cu ochi buni,
măcar s-o privim cu compasiune şi iertare.
Dacă lumea nu e bună, atunci să fim noi buni.
Programe de autodezvoltare şi autodepăşire
Am mai spus-o şi-o repet.
Cei care încearcă să ne bage pe gât tot felul de
programe de dezvoltare ne pot face mai mult rău decât bine.
Ei ne propovăduiesc idei despre depăşire,
autodepăşire şi alte minuni pe care omul e suficient să le dorească cu ardoare
ca să le obțină.
Să-ți propui țeluri înalte şi apoi să calci şi pe
cadavre, dacă e nevoie, ca să le vezi duse la îndeplinire.
Te învață unii cum să aduci mulți bani şi
prosperitate în viața ta.
Iar ție şi altora îți pare că e de bine.
E de bine atâta vreme cât nu devii robul banului,
cât banul rămâne la periferia ființei şi a existenței tale.
Dar când îți faci un țel din a obține bani nu-mi
prea pare a fi lipsită de ataşament relația ta cu prosperitatea.
Nici a ta şi nici a celuia de la care ai cumpărat
lecția.
Programe de dezvoltare şi autodezvoltare...
Lecții care te învață cum să mergi împotriva ta,
împotriva firii şi împotriva mersului firesc al lucrurilor.
Nu tot ce ne pare nouă bine chiar e bine.
Dacă e bine sau nu doar Dumnezeu ştie.
Tu ştii doar cum e să-ți fie bine, să te simți
bine...
Iar bine nu te simți când înoți tot timpul împotriva
curentului.
Programe de autodezvoltare şi autodepăşire...
O modă periculoasă, care spală creiere, care te
întorc mereu cu spatele la tine şi la Dumnezeu şi te pot face să ratezi rostul
venirii tale pe Pământ.
Ar trebui să fim un pic mai atenți, mai selectivi şi
să avem mai multă grijă.
Fiindcă nu toți cei care ne scot din rahat ne vor
binele aşa cum nu toți cei care ne lasă în rahat ne vor răul.
sâmbătă, 22 august 2015
Amar
Uneori ți-e amar...
Amar de dor
Amar de jale
Amar de toate,
Findca amar
De multă vreme
N-ai fost în stare
Să strigi pe gură
Amărala izvorâtă
Din chinurile tale
Mult prea multe,
Mult prea repetate
Şi mult prea...
Pline de pelin...
Amar de dor
Amar de jale
Amar de toate,
Findca amar
De multă vreme
N-ai fost în stare
Să strigi pe gură
Amărala izvorâtă
Din chinurile tale
Mult prea multe,
Mult prea repetate
Şi mult prea...
Pline de pelin...
Nu contează de ce și cum scriu... oricum nu-i pasă nimănui :)
Cică atunci când vorbeşti prea mult despre tine înseamnă că eşti plin de EGO.
Dacă vorbeşti despre alții bârfeşti şi eşti plin de infatuare.
Atunci mai bine taci.
Dar cum să taci în scris?
Iar dacă vrei să pui pe hârtie smintelile conflictelor din interior, cum faci ca să taci în cuvinte?
Dacă intenționezi să împărtăşeşti trăirile tale şi altora din empatie, de dragul îndemnului la toleranță şi la înțelegere, sau pentru ca ei să observe că toți suntem la fel, cum trebuie procedat?
Cei mai mulți scriitori scriu despre ei.
Îşi îmbracă sinele şi experiențele într-un personaj şi inventează o poveste cadru unde să le plaseze.
Asta nu e EGO. E literatură.
Dacă scriu despre ei e autobiografie, sau îşi scriu memoriile.
Atunci de ce cei care aşează pe un suport electronic durerile, emoțiile sau cuvintele trecute prin ființa lor pot fi considerați narcisişti, ignoranți sau egotici?
N-am mai scris demult.
Nu pentru că n-am avut inspirație sau pentru că nu mi-a fost dor să scriu, ci din lipsă de timp.
Am aplicat acum vreun anişor pe o poziție superioară.
Am reuşit să ocup postul. În ziua aceea m-am rugat şi am plâns.
Am zis "Doamne, nu mă lăsa să mă înrăiesc!"
Dar de atunci... sufletul meu plânge continuu.
Ca să faci ce trebuie, uneori trebuie să faci ce nu-ți place.
Dacă de dragul armoniei amâni să spui lucrurile pe care ar trebui să le spui ele se înrăutățesc.
Se iscă haos şi în interior şi în exterior.
Dacă aştepți ca cei din jur să reacționeze din bun simț şi eziți să le spui ce trebuie, acumulezi tensiune în interior, iar în afară lucrurile vor sta mereu aşa cum nu se cuvine.
Iubesc oamenii. Îi iubesc de nu mai pot şi țin la fericirea fiecăruia.
Dar uneori şi eu şi oamenii trebuie să înțelegem că în viață trebuie să facem şi lucruri care nu ne plac... lucruri care trebuiesc totuşi numaidecât făcute...
Şi oricum ne-am învârti, suci şi poziționa ca să privim situațiile de viață şi să le dăm conotația care ne avantajează, din nefericire unele munci nu-s făcute numai pentru negri.
Mulțumesc în primul rând celor care în viață m-au făcut să mă rog şi să plâng pentru ei şi pentru mine!
Mulțumesc Doamne pentru toate!
Şi spun asta simțind doar recunoştință, fără a-mi părea că sunt buricul lumii, sau un VIP plin de merite care alege plin de emfază să mulțumească gratitudinii pentru grandoarea de a fi.
Foto: George Ziakas |
Scris de o oarecare, cu drag
vineri, 14 august 2015
Adevărul răsare întotdeauna... în tine...
Accesezi printr-o anumită formă înțelepciunea
Pământului și aștepți ca adevărul altora să facă
parte din tine.
Dar adevărul va face sens pentru tine doar atunci când
va răsări din ființa și conștiința ta.
Dacă îmi permiți o comparație poate nu foarte
fericită, e ca atunci când dai cu banul și aștepți ca răspunsul să-ți vină din
exterior.
Dar el răsare în tine atunci când banul e încă în
aer, iar inima ta își dorește în secret ca banul să cadă pe o anumită față a
monedei.
O zi înțeleaptă să ai!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)