Doi ochi
şi-o mare surdă
În imensitatea unui
Violet necuprins.
Între nemărginiri
Şade perfect nefiresc de firesc
Soarele, într-o baltă albă de lumină.
Se scurge discret
De la mine din piept
Peste cerurile de steluțe
Înfiorate de la marginea
Cealaltă a Universului în noapte.
Întuneric peste tot,
Doi ochi căprui şi-o mare... surdă...
O lume întreagă pare azi...
Absurdă...
Blog apărut din nevoia lacrimilor de a-și găsi un rost, a bucuriilor de a căpăta un sens, a dorurilor de a nimeri o cale și a emoțiilor bune sau rele de a se transforma în ceva ce pare să nu rănească pe nimeni.
vineri, 11 decembrie 2015
miercuri, 9 decembrie 2015
Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Viața este despre...
Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Viața este despre...: Referitor la viață. Da, într-un fel al înțelegerii noastre viața este despre verbul a fi. Este şi despre verbul a trăi, dar trăită înău...
Viața este despre...
Referitor la viață. Da, într-un fel al înțelegerii noastre viața este despre verbul a fi.
Este şi despre verbul a trăi, dar trăită înăuntru.
Înafară trăim şi privim doar pentru a ne lua lecțiile şi a le învăța, spre a nu bate pasul pe loc repetându-le la nesfârşit sub felurite forme.
Privim înafară pentru a ne alinia vieții, pentru a ne integra în sensul Universului. E ca atunci când suntem nevoiți să ne uităm la umărul celuilalt pentru a ne alinia şi ordona cum trebuie coloana/rândul dintr-o formațiune de defilare.
În rest... viața e întotdeauna înăuntru...
La marginea gândurilor şi în prelungirea bătăilor inimii... înspre Dumnezeu...
O zi cum eşti să ai! Şi tu...
Oana Rotariu
duminică, 22 noiembrie 2015
Ni se tot pare că ”avem curajul să ne luăm viața de la capăt”.
De
fapt ne luăm călătoria de unde ne-am rătăcit ultima dată sufletul.
De
la acele coordonate ale matricii, ale tablei de șah infinită numită viață.
Doar
mutăm jocul în altă parte a tablei, nicidecum nu-l reluăm de la capăt.
Ne
mai dezbrăcăm de câte-o meteahnă și ne pare că ne reinventăm, când de fapt noi
ne tot regăsim.
Fiindcă
chiar de știm sau nu, călătoria pe care ne zbuciumăm s-o parcurgem e înspre ”noi
înșine”.
Ne
e un dor continuu de noi și ne căutăm permanent, conștient sau nu.
Cu
cât sunt mai multe piedicile, mai multe turnurile care ne ies în cale, cu atât
sunt mai mari șansele de a ajunge la ”noi”.
Pentru
că la fiecare piedică avem oportunitatea să ne oprim și posibilitatea să căutăm
cu claritate acel drum înapoi, către primordialitate...
sâmbătă, 21 noiembrie 2015
Minunile ca să existe trebuie doar să le vezi
Minunile
ca să existe trebuie doar să le vezi
Autor:
Oana Rotariu
E
o zi de vineri.
Toamnă… Mergem în vizită la Biserica Sfânta Treime din Eghina. E pentru a doua oară în viață.
Vrem doar să mulțumim. Atât.
Toamnă… Mergem în vizită la Biserica Sfânta Treime din Eghina. E pentru a doua oară în viață.
Vrem doar să mulțumim. Atât.
Am
luat de acasă acatiste de la o grămadă de cunoscuți şi mai puțin cunoscuți.
Hmm… cunoscuți e un fel de-a spune. Nici când e vorba despre noi înşine nu putem spune că suntem chiar nişte cunoscuți.
Hmm… cunoscuți e un fel de-a spune. Nici când e vorba despre noi înşine nu putem spune că suntem chiar nişte cunoscuți.
E
ora nouă şi ceva. Soarele dogoreşte deja cu putere.
Urcăm dealul anevoios. Ajungem la intrare şi bem de la cişmea o gură de apă rece ca gheața.
De unde o fi venit apa aceea de poate fi atât de rece şi-mi împrospătează inima şi suflul?
Nu-mi răspund. O iau ca pe o minune. Îmi place să cred în minuni. Sunt la tot pasul, le văd peste tot şi mă bucură.
Nu mă poate opri nimeni să cred în ele şi asta mă încântă.
Ajungem în bisericuța unde se află capul şi mâna Sfântului Nectarie.
În biserică doar femeia de la lumânări.
Linişte, tihnă şi-un fluture ce mi se zbate în stomac.
Am ajuns din nou aici. Ce binecuvântare! Sper să merit toate astea!
Aş vrea să mă rog mai intens. Nu pot. Mintea mea e goală.
„Cred! Doamne, ajută necredinței mele!”
Linişte deplină… niciun gând…
Lăsăm acatistele la femeia de la lumânări şi ieşim.
Mergem la mormânt. Ne închinăm şi sărutăm piatra grea de marmură.
„Tatăl nostru care eşti în ceruri…” primeşte această rugăciune pentru toți acei ştiuți sau neştiuți care au nevoie de ea. Oricum nu-mi amintesc niciun nume. Cred cu tărie că de fapt nici nu contează. El ne poate percepe ca fiind o singură ființă. Sau dacă nu, ştie El cum se numeşte fiecare dintre copiii lui, nu mă îndoiesc de asta.
Vizităm camera unde a locuit Sfântul Nectarie.
Şi acolo e linişte. Multă.
Podeaua de lemn scârțâie tânguit sub paşii noştri.
Patul e acoperit de o pătură albă, croşetată. Ascunde sub ea, lăsată în urmă, o grea suferință. Ultima, care s-a adăugat la săvârşirea şi desăvârşirea vieții pământene a sfântului.
Un chin care l-a adus mai aproape de mulți dintre noi. O caznă care înalță.
Coborâm în mănăstire.
Acolo, undeva într-o cămăruță din partea dreaptă a bisericii, e un sarcofag din argint masiv.
Pe capac e un basorelief ce-l ilustrează pe Sfântul Nectarie.
În încăpere o bunicuță. Slăbuță, îmbrăcată într-o rochiță neagră cu buline mici albe, cu capul descoperit şi părul alb pieptănat frumos şi prins la spate.
Avea vreo trei desăgi după ea. Le aşează frumos lângă perete şi scoate din una dintre ele Acatistul Sfântului Nectarie, scris în limba greacă.
Pe chipul ei tronează liniştea şi are o lumină aparte în priviri.
Urcăm dealul anevoios. Ajungem la intrare şi bem de la cişmea o gură de apă rece ca gheața.
De unde o fi venit apa aceea de poate fi atât de rece şi-mi împrospătează inima şi suflul?
Nu-mi răspund. O iau ca pe o minune. Îmi place să cred în minuni. Sunt la tot pasul, le văd peste tot şi mă bucură.
Nu mă poate opri nimeni să cred în ele şi asta mă încântă.
Ajungem în bisericuța unde se află capul şi mâna Sfântului Nectarie.
În biserică doar femeia de la lumânări.
Linişte, tihnă şi-un fluture ce mi se zbate în stomac.
Am ajuns din nou aici. Ce binecuvântare! Sper să merit toate astea!
Aş vrea să mă rog mai intens. Nu pot. Mintea mea e goală.
„Cred! Doamne, ajută necredinței mele!”
Linişte deplină… niciun gând…
Lăsăm acatistele la femeia de la lumânări şi ieşim.
Mergem la mormânt. Ne închinăm şi sărutăm piatra grea de marmură.
„Tatăl nostru care eşti în ceruri…” primeşte această rugăciune pentru toți acei ştiuți sau neştiuți care au nevoie de ea. Oricum nu-mi amintesc niciun nume. Cred cu tărie că de fapt nici nu contează. El ne poate percepe ca fiind o singură ființă. Sau dacă nu, ştie El cum se numeşte fiecare dintre copiii lui, nu mă îndoiesc de asta.
Vizităm camera unde a locuit Sfântul Nectarie.
Şi acolo e linişte. Multă.
Podeaua de lemn scârțâie tânguit sub paşii noştri.
Patul e acoperit de o pătură albă, croşetată. Ascunde sub ea, lăsată în urmă, o grea suferință. Ultima, care s-a adăugat la săvârşirea şi desăvârşirea vieții pământene a sfântului.
Un chin care l-a adus mai aproape de mulți dintre noi. O caznă care înalță.
Coborâm în mănăstire.
Acolo, undeva într-o cămăruță din partea dreaptă a bisericii, e un sarcofag din argint masiv.
Pe capac e un basorelief ce-l ilustrează pe Sfântul Nectarie.
În încăpere o bunicuță. Slăbuță, îmbrăcată într-o rochiță neagră cu buline mici albe, cu capul descoperit şi părul alb pieptănat frumos şi prins la spate.
Avea vreo trei desăgi după ea. Le aşează frumos lângă perete şi scoate din una dintre ele Acatistul Sfântului Nectarie, scris în limba greacă.
Pe chipul ei tronează liniştea şi are o lumină aparte în priviri.
Nu
vreau să deranjez. Ies din cameră să caut un loc în care să citesc şi eu
acelaşi acatist editat în limba română.
Ceva din mine mă întoarce în aceeaşi încăpere cu bunicuța.
Ea mă întreabă ceva în greacă. Îi răspund în engleză că nu înțeleg întrebarea şi îi cer voie să mă rog împreună cu ea.
Niciuna dintre noi n-a înțeles nimic.
Doar rugăciunile noastre se împletesc împreună şi zboară de mână către cer.
Bunicuța cântă acatistul cu o voce caldă, limpede, minunată… balsam pentru suflete.
Când eu termin de citit, ea mai are încă vreo jumătate de cărticică de parcurs.
Aştept cuminte.
La final îngenunchem împreună, iar ea înălță, cu voce tare, ultima catismă a acatistului, în limba maternă a sfântului.
Copleşită şi plină de gratitudine, mă apropii de frumoasa femeie, cu lacrimi în ochi. Îi sărut mâinile muncite. Se îmbujorează, nu vrea să-mi dea voie.
Mă conduce până la sicriu şi îmi arătă ceva la ochii Sfântului Nectarie. Mai arătă minunea pe care ea o vede şi altor greci care tocmai intraseră.
Se pare că lacrimi curg din ochii de argint ai sfântului.
Eu nu pot să văd nimic. Pesemne că nu am încă aprinsă lumina din ochii bunicuței, ca să pot vedea şi eu cum plânge pentru noi, sfântul.
Ceva din mine mă întoarce în aceeaşi încăpere cu bunicuța.
Ea mă întreabă ceva în greacă. Îi răspund în engleză că nu înțeleg întrebarea şi îi cer voie să mă rog împreună cu ea.
Niciuna dintre noi n-a înțeles nimic.
Doar rugăciunile noastre se împletesc împreună şi zboară de mână către cer.
Bunicuța cântă acatistul cu o voce caldă, limpede, minunată… balsam pentru suflete.
Când eu termin de citit, ea mai are încă vreo jumătate de cărticică de parcurs.
Aştept cuminte.
La final îngenunchem împreună, iar ea înălță, cu voce tare, ultima catismă a acatistului, în limba maternă a sfântului.
Copleşită şi plină de gratitudine, mă apropii de frumoasa femeie, cu lacrimi în ochi. Îi sărut mâinile muncite. Se îmbujorează, nu vrea să-mi dea voie.
Mă conduce până la sicriu şi îmi arătă ceva la ochii Sfântului Nectarie. Mai arătă minunea pe care ea o vede şi altor greci care tocmai intraseră.
Se pare că lacrimi curg din ochii de argint ai sfântului.
Eu nu pot să văd nimic. Pesemne că nu am încă aprinsă lumina din ochii bunicuței, ca să pot vedea şi eu cum plânge pentru noi, sfântul.
Mai
am nevoie de multă rugăciune să văd şi eu ceea ce ei i se arătă cu atâta
uşurință… Ca să mi se limpezească şi mie ochii sufletulului şi să pot privi şi
eu atât de limpede şi de senin ca ea… pământul şi cerul…
Mulțumesc
Sfinte Nectarie pentru tot!
Mulțumesc
Doamne pentru toate!
Realitatea nu există...
Nu
există până nu o încătuşezi tu în gândurile tale.
Până nu o închizi tu, atribuindu-i forme şi conținut luat din tiparele şi ideile preconcepute, gata prefabricate de atâția alți visători ai vieții, care au trăit înaintea ta.
Până
nu se trezeşte conştiința realității înconjurătoare în tine... eşti liber. După
aceea începi să te încorsetezi în iluzii şi idei.
Realitatea
nu există. Ea ființează abia atunci când tu o îmbraci în gândurile tale.
Deci e o iluzie, o nălucă, un vis cu ochii deschişi...
Asta
e realitatea... mereu un alt vis... visat tot timpul cu ochii deschişi...
O
zi cum eşti să ai!
Tu şi tu şi tu şi tu... dar mai ales... tu...
"A trăi înseamnă a te vindeca şi a te reînnoi în fiecare zi şi, de asemenea, a te regăsi şi a te recuceri." (Henri Frederic Amiel)
Ei
bine da, a te iubi, a te regăsi şi recuceri, dar nu în modul narcisist.
E
vorba de călătoria pe care o faci înapoi către tine.
Înapoi
către ființă, către origini, către Sine.
Nu
e uşor să ne regăsim şi să ne recucerim, fiindcă am plecat departe de noi şi
pentru că ne-am lăsat pradă comodității, ignoranței şi chiar inconştienței.
Alergăm
continuu spre nicăieri într-un vehicol numit "noi", care e din ce in
ce mai obosit.
Cel
de la cârmă nu ştie să se oprească şi să se privească.
Habar
n-are cum e să rămână pe loc în linişte şi să se privească până se vede.
Iar
apoi când se vede să iubească, să se bucure şi să mulțumească.
Sperăm
ca totuşi măcar unii dintre noi să reuşim să oprim tăvălugul evenimentelor care
tind să ne domine călătoriile pământene... şi să ne regăsim...
Fiindcă
dorul de noi poate fi atât de mare.... !!!
Doamne
ajută!
Nu am minte, Doamne!
Nu am discernământ, nu am judecată, nu am imaginație.
Nu pot integra tot ce se întâmplă în jurul meu, nu pot pricepe și nu știu înțelege mai nimic, mai tot...
Am doar inimă, Doamne, ca să mă ascund în ea și să vorbesc cu Tine.
Să-ți spun că aș vrea să pot sorbi toată suferința lumii într-un sărut, pe care să-l închid undeva, pe vecie...
Așa aș vrea... Dac-aș putea...
Ai milă, Doamne și mântuie-i pe toți cei care astăzi se prezintă în fața Ta!
Offf!!!
Fie Lumina Ta peste noi toți!
Astazi sa nu ne comparam cu nimeni!
Astazi
sa nu ne comparam cu nimeni!
Putem
sa ne consideram tot ce vrem, doar sa constientizam ca absolut tot ce putem
"considera" cu mintea e iluzie.
A avansa inseamna mai mult a pasi inapoi decat a merge inainte.
Astfel, in raza perceptiilor noastre Lumea "devine" mult mai mare, iar noi mult mai mici.
Si cu cat esti "mai mic" cu atat simti o mai mare nevoie de a nu ierarhiza, clasifica, eticheta...
Evolutia e cand incetam sa ne mai consideram si incepem sa fim.
O
zi cum esti sa ai, minune!
Din tot ce ne pare că avem, ne rămân doar amintirile
Din
tot ce ne pare că avem, ne rămân doar amintirile.
Nici
acelea toate, ci doar unele -doar acelea care ne poartă sufletele pe palme.
Din
tot ce ne pare că suntem, nu ne rămâne nimic.
Durăm
în schimb la infinit cu ceea ce nu simțim ori nu ni se pare că suntem.
Fiindcă
ceea ce suntem e altfel, altceva decât un sentiment, mai mult sau mai puțin
decât o stare.
Altcumva
şi cu totul altceva...
joi, 12 noiembrie 2015
Uite cum e lumea!
Uite, cam aşa e… !
Aşa arată lumea în care trăim!
E frumoasă, e încăpătoare, are tot ce ne trebuie şi aşteaptă s-o privim, s-o admirăm, s-o experimentăm, s-o trăim.
În schimb noi alegem s-o imaginăm, s-o regizăm sau să închipuim scenarii.
Ne încuiem în mansarda închipuirilor ca să imaginăm scene de groază dincolo de situațiile existente.
Niciodată nu ne pare suficientă lumea aşa cum e.
Întotdeauna mai simțim nevoia unei figuri de stil care s-o eticheteze.
Lumea nu are nevoie de hiperbole, de parabole, de comparații, epitete sau metafore.
Lumea e o metaforă - o metaforă a existenței, pe care noi cei mulți suntem lăsați s-o experimentăm.
Suntem lăsați să fim, pe rând, toate celelalte figuri de stil care să se manifeste înspre cunoaştere.
Deci noi şi lumea împreună formăm poezia existenței rostită pe Pământ prin viețile noastre.
La început a fost... Cuvântul...
Iar noi ne îndreptăm mereu spre... început...
Mulțumesc Doamne pentru toate!
Aşa arată lumea în care trăim!
E frumoasă, e încăpătoare, are tot ce ne trebuie şi aşteaptă s-o privim, s-o admirăm, s-o experimentăm, s-o trăim.
În schimb noi alegem s-o imaginăm, s-o regizăm sau să închipuim scenarii.
Ne încuiem în mansarda închipuirilor ca să imaginăm scene de groază dincolo de situațiile existente.
Niciodată nu ne pare suficientă lumea aşa cum e.
Întotdeauna mai simțim nevoia unei figuri de stil care s-o eticheteze.
Lumea nu are nevoie de hiperbole, de parabole, de comparații, epitete sau metafore.
Lumea e o metaforă - o metaforă a existenței, pe care noi cei mulți suntem lăsați s-o experimentăm.
Suntem lăsați să fim, pe rând, toate celelalte figuri de stil care să se manifeste înspre cunoaştere.
Deci noi şi lumea împreună formăm poezia existenței rostită pe Pământ prin viețile noastre.
La început a fost... Cuvântul...
Iar noi ne îndreptăm mereu spre... început...
Mulțumesc Doamne pentru toate!
joi, 5 noiembrie 2015
Dimineață ploiasă
Dimineață iar. Plouă.
Azi e zi liberă... deci fac eu cafeluța.
O aşez lângă maldărul de cărți scoase din bibliotecă şi lăsate pe masă, pentru citit.
Îmi trag scaunul şi mă aşez şi eu lângă cana de cafea.
Mă uit pe fereastră şi număr cu privirea picurii de ploaie.
Fără să-mi dau seama, mă trezesc vorbind cu toamna despre tine.
Sorb o gură de cafea. E fierbinte, amară şi cu caimac.
În gânduri nimic. Doar tu şi toamna.
Privirea rătăceşte aiurea pe geam fără a o putea ancora în realitatea cotidiană.
E vrăjită de frunzăreala gândurilor mele care cutreieră cu îndrăzneală prin desişurile minții.
Pe-acolo, pe undeva, eşti tu.
De fapt nu eşti tu cel adevărat, e doar ideea de "tu".
Tu cel adevărat eşti în altă parte. Undeva bine ascuns într-un cotlon doar de mine ştiut al inimii mele.
Ca să nu te găsească nimeni, ca să nu te fure nimeni... ca să nu te deranjeze nici măcar îndrăzneala gândurilor mele.
Plouă. E dimineață.
Şi-mi dau seama brusc că nebunia îndrăznelii inimii mele îți aparține cumva şi ție.
Azi e zi liberă... deci fac eu cafeluța.
O aşez lângă maldărul de cărți scoase din bibliotecă şi lăsate pe masă, pentru citit.
Îmi trag scaunul şi mă aşez şi eu lângă cana de cafea.
Mă uit pe fereastră şi număr cu privirea picurii de ploaie.
Fără să-mi dau seama, mă trezesc vorbind cu toamna despre tine.
Sorb o gură de cafea. E fierbinte, amară şi cu caimac.
În gânduri nimic. Doar tu şi toamna.
Privirea rătăceşte aiurea pe geam fără a o putea ancora în realitatea cotidiană.
E vrăjită de frunzăreala gândurilor mele care cutreieră cu îndrăzneală prin desişurile minții.
Pe-acolo, pe undeva, eşti tu.
De fapt nu eşti tu cel adevărat, e doar ideea de "tu".
Tu cel adevărat eşti în altă parte. Undeva bine ascuns într-un cotlon doar de mine ştiut al inimii mele.
Ca să nu te găsească nimeni, ca să nu te fure nimeni... ca să nu te deranjeze nici măcar îndrăzneala gândurilor mele.
Plouă. E dimineață.
Şi-mi dau seama brusc că nebunia îndrăznelii inimii mele îți aparține cumva şi ție.
Mi-am dat seama încă de la început că ne potrivim.
Te înțelegeai minunat cu visele mele.
În plus, îți plăcea să te duci cu gândurile mele la adăpat în vadul simțirilor tale.
Mie îmi plăcea să le trec prin fiecare por al sufletului meu când mi le aduceai înapoi -ca să simt cum eşti, ca să te aduc cu o secundă mai aproape de ființă.
Am ştiut de la bun început că eşti pe gustul sentimentelor mele.
Cred că şi ele erau întrucâtva pe gustul tău... nu ştiu sigur.
Nu contează prea mult fiindcă acum te-ai instalat comod şi locuieşti bine-merci printre ele.
Te înțelegeai minunat cu visele mele.
În plus, îți plăcea să te duci cu gândurile mele la adăpat în vadul simțirilor tale.
Mie îmi plăcea să le trec prin fiecare por al sufletului meu când mi le aduceai înapoi -ca să simt cum eşti, ca să te aduc cu o secundă mai aproape de ființă.
Am ştiut de la bun început că eşti pe gustul sentimentelor mele.
Cred că şi ele erau întrucâtva pe gustul tău... nu ştiu sigur.
Nu contează prea mult fiindcă acum te-ai instalat comod şi locuieşti bine-merci printre ele.
E un alt anotimp. E întotdeauna alt anotimp afară.
Niciun anotimp nu seamănă unul cu altul, aşa cum nici secundele nu seamănă-ntre ele.
Niciun anotimp nu seamănă unul cu altul, aşa cum nici secundele nu seamănă-ntre ele.
Acum nu mai plouă. Nici soare nu e. E bine.
E.
E ceva ce trăieşte în noi şi dăinuie. Restul peisajului se tot schimbă şi-năuntru şi-nafară.
Şi în exterior şi în interior e ceva ce se schimbă şi ceva ce doar e.
Ai observat şi tu?
E.
E ceva ce trăieşte în noi şi dăinuie. Restul peisajului se tot schimbă şi-năuntru şi-nafară.
Şi în exterior şi în interior e ceva ce se schimbă şi ceva ce doar e.
Ai observat şi tu?
Sigur c-ai observat, doar nu-s eu singura care are ochi. Toți avem.
Greu e să învățăm încotro merită cu-adevărat să ne uităm cu ei, ca să nu ne irosim privirile.
Greu e să învățăm încotro merită cu-adevărat să ne uităm cu ei, ca să nu ne irosim privirile.
Cine e, mă-ntrebi? Cin' să fie?
Noi, anotimpurile, soarele, vântul...
Noi, anotimpurile, soarele, vântul...
Ții minte era toamnă când ne-am îndrăgostit prima oară unul de celălalt.
Nu, nu... nu ploua. Doar bătea un pic vântul. Dar nouă nu ne păsa. Ne încălzea sângele ce se cobora din bujorii obrazului în trandafirii sufletului.
Nu, nu... nu ploua. Doar bătea un pic vântul. Dar nouă nu ne păsa. Ne încălzea sângele ce se cobora din bujorii obrazului în trandafirii sufletului.
Ce frumos era vântul!
Ce frumoasă e toamna când râde inima în tine.
Nu crezi?
Va urma…
joi, 8 octombrie 2015
Aburi de... cafea...
E dimineață...
Deschid ochii şi mulțumesc pentru tot, cu smerenie şi recunoştință!
Soțul mi-a pregătit cafeluța...
Mă aşez pe canapea... şi visez prin aburii ei, către ea... Încă mai visez...
Afară e întuneric... doar păsările cântă fiindcă simt pe-aproape lumina ce va să vină.
Lumea începe să prindă contur în cana de cafea.
Şi dincolo de ea.
E lumea iluziilor şi visurilor noastre.
Doar ea are forme şi culori...
Doar ea are emoții, suferințe şi bucurii...
Undeva sus şi adânc în noi e doar soare, linişte şi multă, multă lumină...
Albă, strălucitoare şi fără de sfârşit...
Deschid ochii şi mulțumesc pentru tot, cu smerenie şi recunoştință!
Soțul mi-a pregătit cafeluța...
Mă aşez pe canapea... şi visez prin aburii ei, către ea... Încă mai visez...
Afară e întuneric... doar păsările cântă fiindcă simt pe-aproape lumina ce va să vină.
Lumea începe să prindă contur în cana de cafea.
Şi dincolo de ea.
E lumea iluziilor şi visurilor noastre.
Doar ea are forme şi culori...
Doar ea are emoții, suferințe şi bucurii...
Undeva sus şi adânc în noi e doar soare, linişte şi multă, multă lumină...
Albă, strălucitoare şi fără de sfârşit...
Toamna poeziile pleacă pe drum, țup, țup
Toamna poeziile pleacă pe drum, țup, țup, unele după
altele şi se împăunează cu frunzele căzute în calea metaforelor, comparațiilor,
hiperbolelor ori parabolelor...
Poeziile călătoresc prin fire şi-o înfiorează cu
foşnetele rimelor şi iamburilor târzii.
Păreri
Cum e să fi optimistă.
Stau ghemuită-ntr-un loc
Şi privesc o batistă.
Şi-mi pare că-i cam albă
Iar eu îi par cam tristă,
Fără chef, agasantă
Şi un pic... prea pesimistă...
Azi soarele e sus
Dar eu zac... pe-o batistă...
Şi privesc o batistă.
Şi-mi pare că-i cam albă
Iar eu îi par cam tristă,
Fără chef, agasantă
Şi un pic... prea pesimistă...
Azi soarele e sus
Dar eu zac... pe-o batistă...
Noi doi şi-o umbrelă
...cerul ca o acuarelă...
Veneam unul spre altul din două margini diferite ale
tăcerii.
Tu din cea a tăcerii fără de sfârşit, eu din cea a
tăcerii fără niciun fel de tăcere.
Păşeam peste gânduri, peste tomnaticele simțiri ale
inimilor ce se căutau stinghere sub ploile de nimicuri fără sens.
Tu gândind la nemărginire, eu doar pipăind-o,
simțind-o...
Ne-am întâlnit sub o ploaie de frunze... sentimente
potopind.
Tu într-o mare de vis, eu sub un cer de iubire...
În rest... nimeni...
... nu ne vede sub umbrela...
...când ne sărutăm...
Foto: George Ziakas |
Noapte bună! Cu vise, cu lună... Să ai şi tu...
În noi se adună şi Cerul şi Pământul...
În noi se adună şi Cerul şi Pământul într-o
combinație năucitoare.Cum de încape în noi atâta frumusețe?
Cum de putem cuprinde în inimă infinitul de la un
capăt la celălalt capăt al Universului fără sfârşit?
De la o margine până la cealaltă margine a noastră
şade Cerul şi Pământul.
duminică, 27 septembrie 2015
Ce înseamnă abandonarea în voia lui Dumnezeu?
Neațaaaaaa!
Şi-o cafea, din cana mea...
Ce înseamnă abandonarea în voia lui Dumnezeu?
Abandonarea în voia lui Dumnezeu înseamnă acceptarea
faptului că tot ce vine înspre noi e spre binele nostru.
Sunt situații de viață pe care El le alege pentru
noi, prin noi, ca să reuşim să evoluăm, să ne desăvârşim şi să atingem mântuirea.
Abandonarea în voia lui Dumnezeu înseamnă renunțarea
la nevoia de control şi conştientizarea faptului că de fapt în tot ce facem
suntem ghidați de voința divină şi că nu suntem de capul nostru.
E o alegere foarte înțeleaptă de a trăi viața.
Îți doresc o zi în care să poți accepta că tot ce
trăieşti e bine şi e înspre binele tău.
O zi în care doar să te bucuri şi să-L vezi pe El în
tot ce gândeşti şi tot ce te înconjoară!
Mulțumesc Doamne pentru toate!
Să-ți împarți nemărginirea cu mine
Ai fi vrut să-ți împarți nemărginirea cu mine,
începând de la marginea ultimului vers dintr-o poezie de dragoste...
Şi eu aş fi vrut.
Mi-a fost însă peste putință să divid strălucirea
stelelor şi a sorilor de pe cerul sufletului tău.
Erau aidoma luminii de la răsăritul dorurilor mele
... şi parcă m-ar fi durut atingerea lor.
Ori poate că mă durea despărțirea lumilor din
universului iubirilor tale.
Sau poate cea din amintirile iubirilor mele.... ori
nimicul desăvârşit ce a rămas din ele...
Ai fi vrut să-ți împarți nemarginirea cu mine...
Eu n-aş fi vrut să o separi...
M-aş fi mulțumit să-mi dai voie să mă lipesc de ea.
Să încerc o fac mai întreagă şi poate un pic mai
rotundă...
Durere
Mă doare iertarea
Din ochii şi sufletul
Copilului pe care îl cert.
Rana din privirea
Lui înlăcrimată.
Din ochii şi sufletul
Copilului pe care îl cert.
Rana din privirea
Lui înlăcrimată.
Mă doare bunătatea
Din înaltul cerului
Inimii lui,
Irisul îndurerat
Al sufletului
Care se uită
Înapoi ...cu iubire.
Din înaltul cerului
Inimii lui,
Irisul îndurerat
Al sufletului
Care se uită
Înapoi ...cu iubire.
Mă doare rana
Din ochii mei
Care privesc către rana
Din ochii lui
Cu nepăsare,
Fără discernământ
În timp ce între noi
Se naşte chinuit
Un gol imens,
O prăpastie de dor
Fără sens, fără rost
Şi lipsită de noimă.
Din ochii mei
Care privesc către rana
Din ochii lui
Cu nepăsare,
Fără discernământ
În timp ce între noi
Se naşte chinuit
Un gol imens,
O prăpastie de dor
Fără sens, fără rost
Şi lipsită de noimă.
Mi-e greu şi adânc
Mă doare iertarea lui
Şi rana din ochii
Universului care
Priveşte către noi
Mă doare iertarea lui
Şi rana din ochii
Universului care
Priveşte către noi
Aruncând săgeți...
... de iubire...
Însingurarea doare, nu singurătatea...
E toamnă...
Astăzi nu mă simt chiar foarte bine.
Nimic grav, un disconfort obișnuit sau o lene
binemeritată căreia m-am abandonat...
E duminică...
Stau ghemuită pe canapea. Iubitul meu soț îmi face
un ceai de plante și mi-l aduce.
Iau telefonul și intru pe facebook în timp ce sorb
încet ceai din cana de cafea.
Cineva a scris un articol minunat despre
singurătatea lui.
Ca de obicei mă trezesc că simt nevoia să-mi dau cu
părerea.
Încă n-am dibuit de unde vine această nevoie acută a
mea de a-mi da cu părerea despre orice.
Gândesc că să vorbeşti despre singurătate atunci
când nu eşti singur pare mai degrabă un sacrilegiu.
Dar dacă o faci cu intenția de a micşora
singurătatea însinguratului?
Nu ştii să răspunzi? Nici eu.
Drumul spre iad e întotdeauna pavat cu bune intenții.
Și chiar de-ți pare că vorbești despre singurătatea
altuia, vorbești întotdeauna despre singurătatea ta.
Despre sentimentele de gol, abandon sau inutilitate
pe care le-ai simțit și tu odată... cel puțin o dată, dacă nu de mai multe ori.
Și totuși totul pe lume e de fiecare dată altfel.
Lumea se mișcă se transformă și nimic nu e la fel.
Nici măcar singurătatea ta, sau a lui, sau a ei nu e
la fel de fiecare dată.
Cu toate astea toate singurătățile lumii par a avea
un numitor comun: sunt goale și dor.
Dor de sfâșâie carnea de pe tine și te fac una cu
pământul.
Asta pentru că accepți să te bălăcărești în ea,
pentru că te complaci, pentru că te bucuri de durere și faci din ea un motiv de
a te așeza în mijlocul unui univers ostil.
Singurătatea e la fel ca orice sentiment, adică doar
e.
Ce-i atașăm noi singurătății doare, iar unghiul din
care o privim îi dă forță.
Ești singur. Poate că acum e cel mai bun lucru care
ți se poate întâmpla.
Bucură-te de singurătate!
Fă toate lucrurile pe care doreai să ai vreme să le
faci cînd nu erai singur și n-aveai timp de nimic.
Acum nu mai ai înspre cine te uita, pe cine studia,
pe cine să iubești, încotro să arunci vinile tale, sau cui te plânge. Foarte
bine!
Poate că n-ar fi rău să privești un pic înspre tine,
adânc de tot prin tine.
Poate că e momentul să răvășești toate trăirile puse
la naftalină în inima ta și să le dezgheți pe cele criogenate în așteptarea
unor vremuri mai bune.
Poate că ar fi bine să le scoți pe toate la aer... și
să lași alt aer să treacă prin tine...
Nu e cazul să rămâi captiv în propriile tale gânduri
sau să te rupi de lume, ori să te arunci în ea.
Ideal ar fi să nu umpli cu nimic golul creat în tine.
Ci doar să-l primenești și să-ți permiți luxul de a
lăsa Universul să-ți umple vidul cu tot ce crede El că e bine pentru tine din
tot ce tu decizi să atragi înspre tine.
Azi ești singur... ce bine!
Poate că ar fi bine să te scuturi de ieri... din viața ta de azi...
Foto: George Ziakas |
Și de durere din viața care vine...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)