Nu pe marginea unui balcon de la etajul cincizeci al unui zgârâie-nori.
Nici la ultimul etal al Turnului Eiffel, ori pe un pod de sticlă, suspendat la
180m deasupra unui hău, undeva prin China.
Astăzi vreau să stau fără frică, undeva uitată, într-un fotoliu.
Doar să stau și să lenevesc fără ca niciun gând să nu se împotrivească
lenevirii mele.
Să stau fără grija că aș avea cine știe ce altceva mai bun de făcut.
Să stau fără grija că aș avea cine știe ce altceva mai bun de făcut.
Să stau fără teamă și fără să-mi pese de like-uri, de emailuri urgente, de
telefoane sau de tot felul de griji inutile și fără rost care mi le fac oricum
de pomană.
Fiindcă oricât de implicată sau de puțin implicată aș fi, în această
metamorfoză continuă a evenimentelor și situațiilor numită viață la cârmă nu
sunt niciodată eu.
Deci astăzi vreau să stau pur și simplu.
Fiindcă mi-e dor să stau și fiindcă am cam uitat cum se face asta.
Să stau fără niciun obiectiv la capătul privirii, fără niciun gând urgent, sau
important, sau care nu suportă amânare.
Doar să stau contemplând admirativ cum lucrurile se întâmplă atât de
firesc, încât să n-am nici cea mai mică remușcare că stau, fără să-mi pese că
nu fac nimic.
Să stau și ”să privesc fără de țintă-n sus”...
Atât să fac... suspendată într-un fotoliu departe de lume... strategic pus...
Astăzi vreau doar să stau... nimic în minus, nimic în plus...
E cineva dintre voi care mai știe cum se face asta?
Astăzi vreau doar să stau... nimic în minus, nimic în plus...
E cineva dintre voi care mai știe cum se face asta?
