Un îngeraș... pe nas

Duminică, zi liturgică...

Mergem la biserică. Bisericuța la care mergem noi e mică.

Mică spre foarte mică. Ca o corabie de mici dimensiuni alipită spitalului de contagioși.
N-am intrat, am răma afară. La fel ca și mulți alți oameni ascultam slujba de afară, de pe aleea ce unește biserica și secția de oncologie a spitalului judetean.   

Cam la jumătate de metru de mine apar trei copii. Două fetițe și-un băiețel. Băiatul era ceva mai mărișor.

Sunt îmbrăcați curat și frumos, ca de duminică. Au toți până în șase anișori. Știu pentru că i-am auzit vorbind unii cu alții.

Vorbesc în șoaptă. În timp ce vorbesc se mișcă încet-încet înspre mine.

Din când în când mă privesc drept în ochi.

Am grijă să le zâmbesc de fiecare dată, pentru a se simți în siguranță.

Tot vorbind ajung toți aproape lipiți de mine, de ziceai că-s ai mei. Le dau pace.

–       Eu am patru ani, tu câți ai?

Se răspunde arătându-se degețelele ce reprezentau șase anișori.

–       Dar tu?

–       Cinci.

–       Ai observat că se taie copacii?

–       Da.

–       Și-ai observat că pe crengile lor sunt cuiburi de păsărele?

–       Da.

–       Oare ciorile rămân în cuiburi?

Băiețelul cu o mină extrem de serioasă:

–       De obicei da, acolo stau.

–       Oare de ce se taie copacii?

–       Pentru că noaptea ciorile ”cârâiesc” și oamenii nu se pot odihni.

–       Da. Dar eu n-am auzit ciori cârâind noaptea.

–       Nici eu.

–       Știi, într-o seară, în timp ce dormeam am simțit un fâlfâit pe nas. Ghici ce era?

–       Un țânțar?

Fetița care a pus întrebarea dă din cap că nu.

–       O muscă?

Se răspunde negativ tot prin mișcările stânga-dreapta ale capului.

–       O buburuză? (vine următorul răspuns la pachet cu o sclipire fericită în priviri)

Urmează același nu fără cuvinte.

–       Un flurure?

–       Nu.

–       O buburuză? (insistă fetița mai mică).

–       Nu... (suspans)... Un îngeraș.

Două perechi de priviri curate, fericite, uimite:

–       Și l-ai văzuuut???

–       Nuuuu. Cum să-l văd că dormeam? Nu l-am vazut, doar l-am simțit.

–       Și cum arăta?

–       Nu știu. A dormit un timp la mine pe vârful nasului și apoi a plecat în icoana lui.

–       De ce?

–       Nu știu.

–       Am înțeles că și Iisus și îngerii sunt făpturi îngerești.

–       Daaa? (șoptit)

–       Da. Se spune așa într-un film ”Pilde” nu l-ai văzut?

–       Nu.

–       Eu da. Să-ți spun drept... mie mi-a fost un pic frică (tot șoptit).

–       Haide să ne jucăm!

–       Hai!

Și-au plecat în liniște, la joacă.

Lîngă mine a rămas un spațiu umplut doar de fâlfâit de aripi și zâmbete îngerești.

Liturghia continuă.

 

Foto: George Ziakas

Mulțumesc Doamne pentru toate!