La granița dintre fixație şi obsesie...

La granița dintre obsesie şi fixație aşteptam iubirea eu.
Habar n-aveam că n-avea să vină pe acolo niciodată.
Nu-mi trecea nici prin cap, nici prin suflet că iubirea nu se aşteaptă ci doar se trăieşte.
Odată, sau chiar de mai multe dăți m-am aventurat când pe un teritoriu, când pe celălalt.
Nimic.
Întâlneam uneori un dor tânguit, alteori o durere prelungă.
În rest fâlfâit de gânduri pe la tâmplele timpului ce trecea fire din nisipul anilor vieții mele prin clepsidra existenței.
Apoi...linişte...
Apoi chiar nimic... urmat de o bucurie dementă, o fericire nebunesc de anormală...
Dar nu era nimeni pe-acolo ca să poată defini normalitatea.
Eram doar iubirea, eternitatea şi un soi de ceva numit eu...
Un cineva născut să aştepte iubirea la limita dintre fixație şi obsesie...
O iubire ce era mereu acolo, aşteptând să dispară iluziile gândurilor ce mi se fâlfâiau, ori se lăfăiau prin fața ochilor neatenției mele...
Iubirea, eternitatea... şi-atât...
Iar acum, la granița inexistentă dintre fixația lipsă şi obsesie absentă, nimeni nu mai aşteaptă ... nimic...