Ar fi o lume albă,
înaltă fără etichete sau sentimente, fără frici sau limite, fără nevoi sau vise
de îndeplinit.
O lume de poveste fără poveste, în care naraţiunea ar fi starea dobândită în punctul culminant al personajelor fără identitate.
Totuşi, ca să facă cumva sens pentru noi am putea numi acea lume „lumea lui unu”.
Acolo dualitatea nu ar exista nici măcar ca noţiune şi în consecinţă nici conceptul de ego.
Oare toate acestea sunt afirmaţii care n-au nicio bază reală?
Oare tot ce spun e fantezie?
Putem să luăm ca material didactic propriul trup.
Atunci când suntem singuri, când ştim că nu ne vede nimeni nu simţim nevoia să dovedim nimic nimănui.
Celulita de pe coapse nu mai reprezintă nici cea mai mică problemă, iar începutul de chelie e doar un fapt lipsit de importanţă.
Mâna stângă nu găseşte niciun motiv suficient de bun ca să rănească mâna dreaptă, fiindcă exista conştiinţa că ambele fac parte din acelaşi tot.
Aroganţa, infatuarea, invidia, răutatea nu mai găsesc nicio formă de manifestare, atâta vreme cât nu are cum să existe niciun motiv declanşator.
Egoul ia naştere
doar în lumea duală, acea lume care împarte totul în eu şi restul lumii.
Lumea cu un singur nume fără nume ar fi un fel de Rai pe care doar l-am simţi - n-am putea să știm că se numeşte aşa...
Ca să simţi măcar
câteva clipe lumea lui unu, atunci când te pregăteşti să te închini sau când te
aşezi să meditezi, dezbracă-te de tot de cuvântul eu.
Lasă-l să plece din mintea ta şi fă-l uitat, măcar preţ de o rugăciune…
La final
întreabă-te cu sinceritate: atunci când te-ai rugat, cine s-a rugat cui?
Nu-i aşa că preţ de
o rugă ai fost una cu Dumnezeu, cu existenţa şi cu Universul?
