Ești liber să-ți atingi potențialul maxim

Ești liber să crezi ce vrei, să simți ce vrei, să faci ce vrei așa încât să-ți atingi potențialul maxim.

Oprește-te!

Nu mai da vina pe Dumnezeu, pe viață, pe șanse, pe neșanse, pe oportunități, pe lipsa lor...

Oprește-te! Întoarce-te cu fața spre tine!

Tu ești singurul care te limitează, unicul care te îngrădește.

Tu ești cel care te înalță și tot tu ești cel care te coboară.

Tu ești tartorul care te ține prizonier în viața ta.

Vindecă-ți sufletul, vindecă-ți viața, vindecă-te pe tine!

Cum? Simplu. Iertând.

Dă-ți voie să simți care e rădăcina durerilor tale.

Dă-ți voie să vezi care sunt nemulțumirile tale.

Dă-ți voie să conștientizezi că ele au legătură în primul rând cu tine, cu neîmplinirile tale și cu frustrările din spatele lor, nu cu x, nici cu y, ori poate cu z.

Cere-ți iertare de la cel care-i fost ieri, alaltăieri...

Cere-i iertare nenăscutului, bebelușului, copilului, adolescentului, tânărului, adultului care ai fost pentru toate acțiunile sau gândurile tale nefericite.

Iartă-te! Iartă-te din tot sufletul și cu toată inima!

Iartă-te!

Mângâie-te cu iubirea ce țâșnește acum din inima ta!

Iubește-te!

Acum îi poți ierta și pe toți cei din jurul tău...


Ba mai mult... acum îi poți iubi și pe ei...


din toată inima și cu-adevărat... nu-i așa?

Te lauzi sau te plângi?

Există un banc care sună cam așa:

”Două prietene stau de vorbă:
- Eu nu l-am înșelat niciodată pe soțul meu.
- Te lauzi sau te plângi?”


Se pare că sunt destui interesați să afle cam care ar putea fi continuarea unui astfel de dialog, cam cum ar putea suna răspunsul la întrebare.


Pentru fiecare dintre noi situațiile și lecțiile de viață sunt diferite. Cu toate acestea, nu cred să existe cineva ferit de tentațiile de tot felul pe care le găsim la tot pasul și se prezintă sub toate formele.

Ele par a fi mai mici sau mai mari în funcție de disponibilitatea noastră de a le acorda atenție, de vulnerabilitatea noastră la momentul întâlnirii cu ispitele, de felul în care suntem îndoctrinați sau nu să gândim, de credințe, de tiparele învățate, de frici și lista ar mai putea continua pe câteva pagini.

Oscar Wilde spunea cu umor că: ”Pot rezista la orice în afară de tentații.”

Cred că majoritatea dintre noi suntem la fel de rezistenți.

Citeam pe undeva o definiție a fidelității destul de interesantă: ”Fidelitatea e lipsa ocaziilor favorabile.”

Și totuși, nimic nu apare în calea noastră pe gol.

Sunt mai mult decât foarte convinsă că toate tentațiile apar atunci când suntem mai vulnerabili.

Atunci le atragem cumva, atunci le vedem, atunci suntem mai dispuși să ne prindem în jocurile lor.

Cu cât suntem mai decepționați de ceea ce n-avem cu atât mai tare ne dorim ceea ce ne lipsește.

Decepția e rezultatul discrepanței dintre ceea ce ne dorim de la viață și ceea ce ne oferă viața.

Prăpastia, falia care se creează, e însă doar rodul așteptărilor din mintea noastră.

Dacă am avea libertatea de a ne dezice de așteptări, tentațiile ar dispărea cu desăvârșire sau poate că și-ar schimba denumirea în șanse sau oportunități.

Să răspund totuși măcar în final, cât de cât, la întrebarea pe care ne-am pus-o la început.

Oricare ar fi structura interioară a oricărei doamne mai mult sau mai puțin fidele și oricât de merituoasă s-ar putea considera dumneaei a fi este foarte probabil ca măcar de dragul curiozității dacă nu din alte pricini, asupra răspunsului să planeze o doză mai mică sau mai mare de regret ori de dezamăgire.

Mda..este foarte probabil... însă nu este numaidecât și foarte adevărat. :)

Ecuația vieții

http://www.curentul.net/2014/09/03/pe-vremea-cand-soneria-de-la-usa-nu-era-inlocuita-de-tonurile-de-mobil/

Ecuația vieții…

Erau vremurile acelea frumoase când soneria de la ușă nu era înlocuită de varietatea bogată a tonurilor de apel ale telefoanelor mobile, din ce în ce mai sofisticate.

Domnul Ionescu a fost profesorul de matematică pe care tatăl meu îl avusese în liceu.

Ionescu Constantin era un foarte bun geometru, tipul profesorului distrat.

Când l-am cunoscut, era un domn la vreo șaizeci de ani, de înălțime medie, cu părul alb, îmbrăcat întotdeauna dezlânat. Părea că din haine îi curgea mereu câte ceva: ba un cordon, ba o batistă, ba haina în sine.

Întâmplarea făcuse să fim vecini de cartier.

Mama se distra copios de fiecare dată când el venea pe la noi în vizită. O binedispunea zăpăceala nebuniei lui cuminți

.

Lui îi era dragă mama și venea cu plăcere pe la noi, pentru orice nimic ca să-l sfătuiască sau să-i ceară ajutorul.

Evident că exista și o doamnă Ionescu, mai precis Ionescu Alexandrina, o doamnă fostă profesor de științele naturii, care făcuse pensionul și care pe vremuri fusese inspector școlar.

Domnul Ionescu o striga Dinuș. Ea îl alinta Costel. Făceau un cuplu tare nostim.

Ea o femeie frumoasă, cultă, distinsă, veșnic preocupată în a citi o carte, a urmări un film, în a discuta cu prietenele domniei sale, care îi călcau mereu, mereu pragul casei.

El un domn apucat, agitat, mereu îngrijorat și preocupat în a trăi sănătos, în a mânca sănătos, în a prepara ceaiuri care mai de care mai binefăcătoare printre meditațiile pe care le oferea încă copiilor cunoscuților sau vecinilor din cartier.

Pe undeva era de înțeles și justificată această temere a lui de a se îngriji de sănătate un pic mai atent.

Dinuș fusese diagnosticată cu cancer și i se extirpase un sân pe când avea vreo patruzeci și ceva de ani. Pe atunci încă nu se știa de chimioterapie ori alte leacuri care să vindece această boală care acum pare la modă.

Într-o după-amiază domnul profesor a sunat-o pe mama, să mă trimită să-mi arate ceva artificii pe la geometrie. Îi plăcea mult că-i împărtășesc pasiunea pentru această disciplină.

Totuși, era vacanța de vară și aș fi preferat să sar coarda cu fetele în fața blocului, ori să joc un șotron.

Dar dacă mama te ruga ceva, nu era loc de întors. Lucrurile nu s-au schimbat prea tare nici acum.

Locuia în blocul din spatele celui al nostru. M-am dus. Am sunat la ușă. Doamna Ionescu, cu o voce de ziceai că era pe scena Teatrului Nottara, m-a poftit să intru strigându-mi din sufragerie.

Înspre holișorul de la intrare dădea și ușa de la bucătărie unde se auzea ceva fierbând în clocot pe aragaz.

Domnul Ionescu bodogănea într-o debara plină de cărți. Nu găsea pesemne ceva și o tot întreba pe Dinuș ba unde e una, ba unde e alta.

Dinuș relaxată ședea pe o canapea interesată doar de faptul că se răcea cafeaua pe care o dosise pe pervaz, după perdea, la venirea în sufragerie a soțului grijuliu. Nu o lăsa să bea cafeluță ca să nu-i cauzeze. Totuși doamna învățase cu totul altceva la pension și nu renunța la acest tabiet aristocratic.

La toată agitația lui se mulțumea să-i mai dea câte un răspuns de tipul: ”Ha, ha, ha…. Nu știu Costele pe unde le pui tu pe toate. Rezolvă tu problema asta, doar ești profesor de matematică”.

Am fost poftită în dormitor să iau loc la o măsuță rotundă. Am apucat să citim un enunț și să facem o figură după care domnul profesor a dispărut la bucătărie. I se arsese spinul. Făcea ceai de spin că-l apucase o pântecăraie, nu știa de la ce.

A pus alt ceai la făcut. Mi-a mai povestit ceva teoreme deosebite și iar a dispărut să vadă ce face spinul, adică ceaiul care iar a avut neobrăzarea să se evapore până a reușit domnul Ionescu să ajungă în bucătărie, după escala pe care o făcuse la toaletă.

Și tot așa povestea s-a tot repetat până am făcut vreo trei problemuțe și-am plecat acasă.

Domnul Ionescu nu apucase să-și servească ceaiul. De fapt, dacă mă gândesc bine, nu știu dacă măcar apucase să și-l facă.

Bietul domn profesor s-a prăpădit pe la șaptezeci de ani.

Dinuș a mai trăit vreo douăzeci de ani după ce matematicianul ei drag s-a mutat la cele sfinte.

A murit la optzeci și șase de ani, urmărind la televizor serialul preferat și având pe noptiera de la capătul patului o carte bună, citită pe jumătate…

Acum stau și mă întreb care e logica în ecuația vieții ăsteia și cum e mai bine de făcut?

Probabil că domnul Ionescu ar fi în stare să ne lămurească dacă s-ar putea întoarce de pe unde a plecat… că doar deh, a fost profesor de matematică…

Oana ROTARIU - Curentul Internațional 03 Septembrie 2014

Rendez-vous

La toate întâlnirile
De la marginea 
Sufletului meu 
Ținuta obligatorie 
E un curcubeu 
Și-un zâmbet.

Să nu îndrăznești
Să vii îmbrăcat altfel,
Fiindcă doar așa
Vei putea trece-nspre el,
Mult dincolo 
De granița zonei ...

                                             Interzise...

Aroganța egoului limitează

Nu știu dacă știți sau ați observat că e la modă a-ți căuta de suflet alegând  o cale spirituală.

Sunt mulți cei care se laudă că dețin secretul, cei care te pot învăța tehnici și practici capabile să te scoată din ignoranță.

Alții, aparent mai bine intenționați, îți tot bagă pe sub nas să citești lozinci și șabloane, care chipurile ar fi capabile să aducă bunăstare și pozitivism în viața ta.

Oare chiar așa să fie? Oare chiar vei putea să-ți trezești conștiința accesând informațiile pe care ți le predă sau ți le flutură în fața ochilor  unul sau altul.

Doar practicând mereu diverse tehnici de respirații și anumite tipuri de meditații poți ajunge la iluminare?

Oare nu suntem deja pe o cale spirituală când El ne trimite pe pământ? 

Oare nu e suficient să trăim trăgând mereu cu coada ochilor minții și  inimii ca să vedem dacă viața noastră e mereu aliniată cu voința Lui? 


Nimeni și nimic nu te va duce pe nicio cale spirituală până nu-ți vei da voie să vezi sfințenia din tine, până nu îți vei orienta privirile înspre interior și până nu vei trece prin tine tot ceea ce alții, care nu sunt chiar rău intenționați, încearcă cu disperare să te învețe.

Dacă nu vei avea puterea să transcezi toate durerile, suferințele, încercările, frământările și să le cauți un rost în tine, toate acele idei vor rămâne la stadiul de informație.

Nimeni nu știe mai bine decât tine ce anume ai nevoie să faci spre a evolua. 

Numai tu și doar dacă îți vei da voie să te asculți, să te întrebi, să te privești mereu, să-ți studiezi toate gândurile, reacțiile, atitudinile, mișcările, vorbele ...

Deschizând ochii înspre interior vei vedea că forma care ți s-a dat face parte dintr-un joc ce te învață cum să ajungi la conștiință.

Atâta vreme cât te vei identifica cu forma, atât timp cât mintea te va păcăli să crezi că toate grozăviile pe care le gândești despre tine sunt adevărate vei rămâne captiv în capcana egoului.

Cu cât ești mai orgolios, mai vanitos, mai plin de sine cu atât îți va fi mai greu să scapi din lanțurile ei.

De ce? Pentru că aroganța egoului îți va limita evoluția creându-ți autosuficiența care îți va face imposibil accesul la drumul înspre tine.

Nu e prima oară când te tot îndemn să trăiești și să fii.

N-ar fi nici prima oară când te îndemn să ți-l iei pe Dumnezeu tovarăș de drum.

E adevărat că pentru toate ai nevoie să te oprești din zoreală și să oprești zgomotul gândurilor.

Gândurile sunt manifestări necesare minții, altfel nu ar fi existat deloc.

Mintea, rațiunea sunt unelte de care ai nevoie, altfel nu ai fi fost prevăzut cu ele.

Renunță la etichete și la nevoia de a atribui metafore și epitete la orice.

Ia totul ca atare și trăiește la maxim. Folosește-te de tot și de toate spre a învăța, evolua și a ajunge la El și la tine.

În definitiv o meditație foarte bună poate fi la urma urmei și mersul la stadion. 

La fiecare fază decisivă, pentru un moment, toate sufletele de pe stadion respiră la unison.

Bătăile zecilor de mii de inimi se sincronizează de ca și cum ar aparține unei singure inimi uriașe, iar timpul încremenește în loc, deschizând o trapă spre conștiința universală.

Tot ce va fi nevoie să faci pentru a o accesa e doar să te observi și să fii prezent 100% ... în viața ta...


Și-ar mai fi un secret: pentru toate fii recunoscător, mulțumește, iartă și roagă-te!

Nimic mai mult... E simplu, nu-i așa?

Golgota din noi

Viața nu are culoare...

Ba mai mult e inodoră, incoloră și câteodată poate părea chiar insipidă...

E lipsită de direcție, dar pare a avea sens... Sens unic... Doar pare...

E statornicia ce se află într-o continuă transformare.

E mereu altfel, mereu la fel.

Viața e doar o oază imensă de liniște la care ajungem întotdeauna frământându-ne, zbuciumându-ne, chinuindu-ne.... aparent fără rost.

Nimic din ce ni se întâmplă nu e fără rost.

În fiecare dintre noi există o Golgotă de urcat.

Fiecăruia dintre noi i s-a dat o cruce de cărat.

Câteodată avem șansa să o observăm, să o ridicăm și să urcăm dealul.

”Cum pot să știu când e momentul acela în care voi avea puterea să urc până la capăt? Cum să fac să pot să-mi ridic crucea și să mă încumet la drum?”

Ori de câte ori se va părea că o situație e fără de sfârșit, în dățile acelea care par atât de greu de suportat, atât de groaznic de trăit, se va găsi pe undeva pe acolo și puterea de a traversa durerea pe deplin.

Atunci cu siguranță urcușul dealului va putea fi făcut până la capăt, dacă se vor îmbrățișa, săruta și accepta frământările și neliniștile apărute din senin, la orizontul minților îngrămădite.

A strânge durerile la piept până la ultima lacrimă ne poate oferi șansa ca ea să oglindească cât de puternici am devenit.

Cu Dumnezeu de mână în inimă ca  tovarăș de drum, nicio piedică nu poate fi de netrecut...

El e sprijinul de care are fiecare nevoie, mai ales atunci când se crede singur...

El e puterea care ne dă curajul ca prăbușiți fiind să ne ridicăm.


Și ne vom ridica de fiecare dată, puțin câte puțin... tot mai sus...

De unde știm dacă suntem actorul principal al vieții noastre?

Ne naștem, trăim și murim.

Nimic nou. Nimic neobișnuit. 

De-a lungul existenței noastre telurice pare că viața ne tot dă prilejul să ne dezvoltăm, să ne autodepășim, să ne dovedim nouă și celorlalți cine suntem și de ce suntem în stare.

Anumite tipare învățate și educația primită ne îndeamnă mereu să fim și să devenim ceva, cineva.

E nevoie să fim cei mai buni, cei mai politicoși, cei mai harnici, cei mai instruiți, cei mai inteligenți, cei mai capabili... cei mai cei... 

Și atunci ne întrebăm de ce lumea în care  trăim nu e plină numai de cei mai cei și de cele mai cele?

De ce oare e plină doar de oameni care mai de care mai obișnuiți, care mai de care mai nefericiți și mai neîmpliniți?

Adunăm ca hârciogii cunoștințe și strângem patalamale în speranța ca mai devreme sau mai târziu să fim capabili să agonisim mai mici sau mai mari averi. 

Banii, bunăstarea, situația materială bună par a fi menite să dea existenței noastre titul de noblețe mult râvnit.

Nimeni, sau aproape nimeni, nu ne învață că cel mai important lucru e de fapt să învățăm să facem ceea ce ne place cel mai mult.

Întotdeauna un lucru făcut din plăcere ne va aduce fericire și satisfacție deplină.

Orice afacere sau meserie făcute din hobby frizează perfecțiunea, aparent fără niciun efort.

Că facem sau nu ce ne place, până la urmă tot devenim ceva și suntem cineva în viețile noastre.

Dar de unde știm că asta e ceea ce ne-am dorit?

De unde știm dacă într-adevăr acesta este scopul și menirea noastră pe pământ?

De unde știm dacă avem rolul principal în povestea vieții noastre și nu am obținut doar unul din rolurile secundare?

Ori poate și mai rău, de unde știm că nu facem doar figurație în propria noastră viață?

Vestea bună e că întotdeauna avem rolul principal în viața noastră. 

Niciodată nu suntem pe drumul greșit.

Ce poate fi greșită e doar atitudinea noastră față de încercările care ne apar în cale, de modul în care ne raportăm la ele și de felul în care știm să privim înspre noi.

Noi suntem singurii capabili să ne urcăm în slăvi sau să ne coborâm în infern cu modul în care gândim despre noi și despre situațiile de viață.

Noi suntem unicii sabotori ai călătoriei noastre pe pământ, singurii care ne limitează, care ne eliberează sau ne încâlcesc pașii pe potecile pe care umblăm.

Noi facem toate alegerile și ni se pare că mereu avem liberul arbitru, dar până și acest liber arbitru e o noțiune relativă.

E adevărat că suntem liberi să facem și să alegem orice vrem. 

Cu toate astea, în momentul în care suntem puși să alegem, dispunem de un anumit nivel de conștiință și de înțelegere care ne limitează cumva opțiunile.

Și totuși, cum facem să simțim că suntem bine și că drumul nostru e cel bun sau că facem și gândim ce și cum trebuie?

Știm că suntem pe drumul cel bun când în tot ce facem ne raportăm la voința Celui de Sus, când simțim că acțiunile noastre nu ne mai trădează inima, când felul de a gândi nu ne mai otrăvește viața...

Atunci când nu ne vom mai simți lipsiți de valoare, când vom putea privi cu încredere către noi sau când nu ne vom mai simți handicapați sufletește, trupește sau mental vom știi că n-am rătăcit calea.

Când nimic nu ne va mai putea încorseta sau îngrădi, când nu ne vom mai simți pierduți sau că ne pierdem pe noi înșine vom știi că suntem pe calea cea bună.

Dacă nu vom mai obosi de ca și cum am înota împotriva curentului ci vom aluneca lin în același sens cu viața... vom simți că suntem pe calea cea bună, în acord cu voința Lui.

Și toate astea se vor întâmpla când vom lăsa frâiele din mâini, când vom renunța la așteptări și la nevoia de control.

Vom căuta apoi cu toate simțurile doar să găsim pe copacii încercărilor din viața noastră marcajele semnelor prin care El ne indică întotdeauna drumul cel bun.

Ne vom întreba la un moment dat: oare care e rostul vieții pe pământ și la ce bun toate astea?

Cu un minim de documentare vom afla că din orice perspectivă a fost abordată de-a lungul timpului această întrebare, fie ea dogmatică, filosofică, ezoterică sau de bun simț, răspunsul  a fost mereu același  și anume că rolul omului pe pământ și singura lui fericire e să-l cunoască pe Dumnezeu.

În acest sens fiecare în parte dintre noi a primit lecții de viață diferite.

În consecință nu avem de la cine ne inspira, dar e suficient să credem cu adevărat că suntem capabili să ne dăm voie să ajungem la această cunoaștere.  

Iar după ce toate acestea vor fi în sfârșit bine lămurite, ne vom putea permite luxul de a ne întreba cu insistență:

Oare EU...cine sunt? 

Cine sunt EU ?

Există un timp pentru toate...

Unele răni pe care le crezi vindecate supurează când te aștepti mai puțin.

Se pare că atunci când le-ai îngrămădit într-o cutie, ca să le dosești în podul cu vechituri al subconștientului lor le mai rămăsese puțină durere de suferit, câteva lacrimi de plâns...

Și-apoi te miri ce situație, cântec, film, fotografie, floare sau mai știu eu ce  altceva ți le scoate frumos pe tapetul cel mai bun din sufrageria inimii, de-ți sfârtecă în bucățele toate gândurile, pieptul, și-ți rupe zăgazurile cerurilor din priviri.

Citești, meditezi, te rogi... te crezi Zen și cumva chiar simți asta.

Și deodată un nimic fără noimă te aruncă cu totul și cu putere în trecut ca să trăiești până la capăt durerea pe care ai refuzat la un moment dat să o simți, ca să jelești tot ce mai era de jelit, ca să urlii tot ce mai era de urlat.

Poate că atunci n-ai vrut, n-ai putut sau n-ai avut cum face altfel...

Poate dacă-ți dădeai voie s-o experimentezi de la un capăt la altul te-ar fi distrus cu totul, te-ar fi înnebunit sau nu te-ar mai fi lăsat în viață...

Poate că acum i-a venit rândul ...ca să simți tot ce-a mai rămas de simțit din ea.

Poate că de data asta vei știi să plângi fără să te înneci în propriile tale lacrimi...

Poate că acum chiar ești Zen și vei ști s-o îmbrățișezi, s-o accepți, s-o săruți, s-o alinți și să-i spui c-o iubești pentru tot ce te-a învățat, pentru felul în care ți-a modelat forma sufletului, pentru luminițele pe care ți le-a aprins în ochi și-n inimă...

Se pare că într-adevăr toate lucrurile, situațiile de viață și toate durerile vin la timpul lor.


Iar tu poți să te consideri Zen nu pentru că nu mai simți durere, ci doar pentru că acum știi cum se face să o accepți și să-nchizi toate rănile nevindecate din viața ta.

Din câte se pare... există într-adevăr un timp pentru toate...

Nimic nu e gratis în lumea asta... totul se plătește într-un final...cumva...

De-a lungul vremii am constatat că noi oamenii nu punem preț pe lucrurile care nu costă nimic.

Foto George Ziacas: Durankulak Beach

Ele capătă valoare în ochii noștri abia când plătim pentru ele într-un fel sau altul.

Ele devin importante pentru noi și ne ajută abia când reușim să le atribuim o valoare.

De mică am avut șansa să fiu educată în așa fel încât să nu mă bucur dacă găsesc ceva pe stradă, sau orișiunde în altă parte.

Mi s-a spus că în mod sigur cineva e supărat și suferă după acel obiect și asta nu poate fi un motiv de bucurie pentru mine .

Am fost învățată să-l las acolo unde l-am găsit, ca cel care l-a pierdut să aibă șansa să-l găsească dacă se va întoarce pe acolo.

Am fost atenționată că dacă mi-l însușesc există posibilitatea să pierd altceva, care poate contează mai mult pentru mine.

Iar dacă totuși aleg să-l iau, să cer iertare și să mulțumesc în gând omului care l-a pierdut.

Când am mai crescut am înțeles că există într-adevăr în toate o lege a compensației: câștigi ceva, pierzi ceva... în Univers există și pentru asta un echilibru, o linie de mijloc...

Iar când am mai priceput cum stau treburile mi-am setat ca intenție că dacă va fi să pierd ceva, să fie din tot ceea ce ține de material, iar dacă va fi să câștig ceva, să câștig din toate lucrurile ce nu pot fi cumpărate la piață,  la magazin, pe la supermarket... sau cine știe, poate chiar pe la colț de stradă.

Și chiar dacă sunt plină de bani ca broasca de păr, credeți-mă câștigul pe termen lung e unul incomparabil mai mare...

Până la toată urma, nimic nu e gratis în lumea asta... totul se plătește într-un final...cumva... 

 

Absolut și fără nicio excepție...TOTUL...