Aproape toamnă...

Vara e din ce în ce mai departe... Afară vânt... În suflet vară, afară toamnă. Nu chiar. Aproape... toamnă. Dimineața la cafea. Afară e aproape liniște. Ceasul ticăie în urechea stângă. Din când în când, în urechea dreaptă își face loc un cânt de papagal. Între cele două urechi... liniște... Un cocoș trâmbiță cu putere dimineața. Dorește să alunge și ultima fărâmă de noapte. Liniște iar. Apoi un guguștiuc... Zice mereu că-i turc. Așa o fi. Cine-l poate contrazice? E dimineață. În liniște se statornicește existența. Conștiința tronează peste tot, în și dincolo de ea... de liniște... E șapte. Clopotele catedralei îndeamnă la trezie... Liniște iar... Prin liniște-și face loc, din nou, vântul... Amintește despre toamnă... Ne introduce încet în ea... Anotimpurile par că se prefac mereu dar de fiecare dată sunt la fel de tinere. Se așază mereu la fel de tinere în fața noastră, plimbate de un carusel de vise. Noi rămânem pe loc și le privim perindându-se prin fața ochilor noștri... E aproape vară, ori aproape toamnă... Oare cine alege astăzi pentru noi... anotimpurile...? Să-ți fie cum ești! Și ție... Oana Denis Rotariu

Durere fără răspuns

Ți-ai plâns vreodată iubirea, Netrăită până la capătul trăirilor…? Ai tânguit bătăile inimii care treceau De zidul răspunsurilor absente Pus în fața privirilor prezente… Ce puteau fi tandre, albastre, verzi Triste sau căprui? Ai simțit fără să vezi, fără să crezi, Fără să-i spui Și fără să îți spună, Ceva într-o ființă Care nu-i nebună… Dar care nu ești tu și care nu-i „a ta”? Ai mângâiat vreodată iubirea ei prin fiecare lacrimă a sa…? Era sărată sau amară? Cum era? Oana Denis Rotariu