Adulterul pare a fi
eterna problemă a umanității...
Povestea cântecului
”Nu plânge, Ana!” a trezit reacții diverse în rândul celor care au ascultat-o,
în majoritate persoane de gen feminin.
Domnii au ales să
stea deoparte și bine au făcut. În definitiv versurile piesei erau un fel de
dialog-monolog între două femei.
Majoritatea
doamnelor condamnau resemnarea celei înșelate. Eu apreciez
bunătatea ei fără margini.
Dintotdeauna
biserica condamnă femeile care comit adulter. Bărbații au fost
scutiți încă de la începuturi de rigoarea oricărei pedepse.
Doar femeile par a
fi mereu cele vinovate.
Și totuși pentru a
comite adulter e nevoie de două persoane nu doar de una...
Ce e de neînțeles e
cum putem judeca atât de preferențial. Putem gândi că
într-adevăr, o atare finalitate ține de decizia femeii. Totuși în lipsa
intenției, nici nu s-ar pune problema luării vreunei decizii, de oricare fel.
Fie... să trecem
peste asta...
Ca urmare am ales
să fac un sondaj de opinie printre doamne ca să văd ce le-ar deranja sau dacă
le-ar deranja ceva în cazul în care ar afla cumva că sunt înșelate.
Discutând ba cu
una, ba cu alta pe marginea subiectului am înțeles că marea problemă a
adulterului rezidă din felul în care cei de alături ne fac să ne simțim atunci
când calcă strâmb.
Sincer vorbind eu
nu înțeleg de ce alegem să ne simțim mereu centrul Universului.
Înțeleg că fiecare
dintre noi are ca punct de referință propria persoană, dar de aici și până a te
simți L’Ombelico del Mondo e cale lungă.
Exceptând câteva
cazuri de răzbunare, eu nu cred că atunci când cel de alături alege să calce
strâmb o face ca să ne facă nouă rău ci doar ca să-și facă sieși un ”bine”, un
moft.
Și nu cred că
există situații de adulter în absența unei probleme cât de mici în relația de
cuplu.
Orice adulter are
ca teren de plecare o lipsă existentă în relația de cuplu.
Pe ce mă bazez când
spun asta? Mă bazez pe observația că și
sexul ca și mâncatul e tot o necesitate fiziologică.
Hai să facem o
analogie simplistă.
Să presupunem că
cineva este foarte flămând și i se oferă un covrig.
Știe că acasă nu-l
așteaptă mai nimic de mâncare. El poate să-l accepte sau să-l refuze, în ideea
că acasă e posibil să primească un covrig ca acel care i se oferă, deși nu prea
mai are garanția acestui lucru.
Dacă ești sătul și
mai și știi că oricând poți avea dacă nu un asemenea covrig atunci orice alceva
care să te mulțumească sau să-ți satisfacă poftele de orice fel, covrigul în
cauză nu poate reprezenta absolut niciun interes.
Existența unei
probleme prin oferirea unui banal covrig poate să se iște doar atunci când
există o lipsă, o foame...
În general orice
situație devine o problemă doar atunci când există o discrepanță între așteptările
noastre care iau naștere din derularea diverselor filmulețe din creierașele noastre și ceea ce ne oferă viața de fapt.
Ce-i drept, din
când în când, e nevoie ca distracția de
la mansardă să mai coboare și la subsol.
Totul e să nu
zăbovească prea mult și să uite să iasă de acolo, iar subsolul să fie cel propriu şi nu cine ştie ce catacombă.
Şi ar fi bine să ne
amintim măcar din când în când că și cel de lângă noi are înainte de toate un
suflet...
Dacă stăm strâmb și
judecăm drept, până la urmă și înainte de toate trădarea se referă în primul
rând la dorință.
De fapt acolo, în
dorință rezidă adevărata cauză a problemei... și nu în acțiunea ce
urmează după ea...
Iar dincolo de orice
vină și de nevoia noastră de a arăta cu degetul, dorința de a pofti la altceva
decât ai în ograda proprie, e dincolo de moft... un semnal de alarmă că undeva,
ceva nu merge bine...
Rămâne doar să mai
aflăm și să identificăm anume CE..
