Se afișează postările cu eticheta Despre mine. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Despre mine. Afișați toate postările

miercuri, 29 iunie 2016

M-am săturat să-mi fie rușine cu mine



M-am rugat să mai fiu lăsată pe Pământ ca să ajut ca și alți rătăciți ca mine să treacă mai ușor prin ce-am fost nevoită să trec odată.
Și mi s-a acordat înțelegere și clemență.
Apoi, din varii motive am pierdut din încrederea și convingerea pe care o căpătasem.
Am uitat cum plângeam cu ochii țintuiți în gol, către Cer, cerând iertare.
Plângeam amar și spuneam:
”Doamne, cât trebuie să te fi supărat eu pe tine cu nemulțumirea în care zăceam permanent???!!!
Doamne, cât am fost de inconștientă când mă vedeam mereu urâtă și grasă și plângeam zile-n șir din cauza asta???!!!
Doamne, cât am putut să fiu de nerecunoscătoare zi de zi că n-am știut să mă bucur cu adevărat de tot ce am???!!!
Doamne, lasă-mă să mai trăiesc și să ajut și alți oameni să trăiască și să se întoarcă cu fața către Tine!!!!!!!
Doamne, Doamne și iar Doamne!”

Voiam să scriu o carte despre toate prin câte am trecut, ca să ajut lumea.

Apoi mi-am dat seama că parte din lucrurile prin care am trecut le-am uitat și că cealaltă parte pe care-o țin minte nu vreau să mi-o reamintesc.
Reiterând-o aș retrăi-o iar și iar...
În plus, am fost filmată timp de o oră și jumătate în care am povestit cu lux de amănunte despre toate.
Filmulețul poate fi găsit cu ușurință pe Internet. Se numește ”Ca în Cer Oana”
Și-așa, ușor-ușor, am început să trag de timp cu editarea cărții.
Fiindcă am pierdut încrederea în mine și în scrisul meu.
Fiindcă habar n-aveam ce avea să conțină cartea, ce vreau să spun ori cum va arăta ea.
Pentru că mi-era frică de felul cum scriu, de felul cum sunt...
Pentru că, pentru că, pentru că...

Astăzi de dimineață am avut o revelație:
”Oamenii au nevoie să știe că și eu sunt ca și ei.
De aceea citesc ceea ce scriu - pentru că au nevoie să știe că există oameni obișnuiți, comuni, la fel ca și ei, care pot depăși obstacole grele în viață.
Ei vor să vadă că sunt la fel de frumoasă ca și ei, nu o Zână din povești ori un super-erou din filme.
Îi interesează să știe că mănânc, dorm, râd și plâng întocmai cum o fac și ei.
 Ei citesc ce scriu, pentru că, uneori, oamenii au nevoie să-și ia avântul spre curajul lor din firescul ce se află în mine.
Fiindcă eu sunt o oarecare căreia i s-a acordat privilegiul de a accesa grația divinității și a alege cu bucurie, clipă de clipă viața.
Și asta trăind și fiind EXACT la fel ca un om obișnuit, la fel ca și ei, nicidecum altfel.
Sunt citită pentru că pot să scriu punând cu ușurință trăirile din inimile tuturor în cuvinte dichisite.
Slovele înlănțuite în poveștile mele vorbesc exact despre viața fiecăruia, despre efortul omului de a-și duce crucea spre Lumină.

De aceea și nu numai, îmi pot permite luxul de a fi eu însămi.
De aceea pot scrie ce și cum simt, fără să-mi fie frică vreodată de eșec.
Pentru că, în cazul ăsta, eșecul de fapt nu există. E doar o plăsmuire a EGO-ului... și-atât.


Și-atunci mi-am amintit ce minunat de frumos a spus Sfântul Părinte Iustin Pârvu:
”Fie că știe sau nu, fiecare om își îndeplinește menirea pentru care a venit pe pământ”.

Și-am înțeles din nou, cu sinceră umilință și smerenie, că oricum aș scrie, scrisul e menirea prin care pot contribui să ajut lumea.
Și-am început să plâng trezită brusc din acea amorțeală a uitării, inconștienței  și nerecunoștinței care începuseră  din nou să mă pândească.

Plâng... scriu... iar plâng...

Inutil să vă spun că întotdeauna, tot ce vă scriu pe acest blog scriu printre lacrimi.
Aproape întotdeauna...
Fiindcă simt cum lacrimile mele bătătoresc mereu drumurile de la sufletul meu către inimile voastre.
Cu iubitul meu soț, Meteora, Grecia, 27.06.2016

 

Cu gratitudine, scriu de fiece dată despre și pentru fericire...

... plângând...

duminică, 20 decembrie 2015

Dimineață agale...

E dimineață!

Dimineața sunt leneşă.

Nu-mi place să mă grăbesc să mă dau jos din pat.

Mai las visele să umble prin mine.

Mă mai las pe mine să mă plimb printre ele.

Nu le aduc, nu mă caut... nu le caut... le las doar să fie...

Ce zici? 

Că şi ele, visele, mă caută pe mine?

Nuuuuuu.... Căutătorul sunt mereu şi de fiecare dată "eu" - acel " eu" care mă transform în vise spre a mă regăsi.

Şi mă regăsesc de fiecare dată în altă parte decât m-am lăsat ultima oară...

De fiece dată paaaarc-aş un pic... mai sus...

O zi minunată să ai! Şi tu...Un alt "tu" sau un alt "eu", care te iubeşte...

luni, 22 iunie 2015

Nu pot să scriu nici cum aștepți tu să scriu, nici cât și nici cum

Nu pot să scriu nici cum aștepți tu să scriu, nici cât și nici cum.

Pot scrie doar în momentele în care cuvintele atârnă la marginea trăirilor mele cele mai intense, doar atunci când în piept am un preaplin insuportabil de neliniște sau ... de liniște.

Când sentimentele flutură ca fanioanele ce anunță că au ajuns la punctul terminus al emoțiilor consumate pe traseul plin de surprize al călătoriilor noastre pământene... sau nepământene...

Nu pot să te las să aștepți prea mult, dar nici să te amăgesc să crezi că pot scrie când și cât ai poftă.... și nici măcar cum...

Penița mea are doar o nevoie acută de a manifesta dorurile, iubirile, lacrimile și bucuriile până la capăt.

N-aș vrea să-mi transform bucuria în corvoadă, sclipirea ochilor în tristețe, cuvântul în piatră de moară.

Ori în piatră de încercare a ideilor mele care n-ar mai ajunge niciunde, nicicând, niciodată.

Nu pot să scriu nici cum aștepți tu să scriu, nici cât și nici cum...

Nici măcar eu nu știu când și cum vine vremea când pot cerne cuvintele prin mine și apoi să le plămădesc în istorioare, povestiri, poezii, închipuiri...

Nici măcar eu... 

Fiindcă scrisul e un har mai presus de noi.... mai presus de mine...

Nu aștepta să scriu...

Dă-mi voie doar să-mi aștern în fața ochilor tăi sentimentele ori de câte ori El  binevoiește să-mi umple cu iubire preaplinul de trăiri din inima mea...

Te rog nu aștepta... doar lasă-mă...!

Oferă-mi te rog privilegiul de a-mi permite să aștern la picioarele ochilor tăi... agitația sufletului meu... prin cuvinte!

Poate că n-o să-ți pară chiar foarte rău... Cine știe?


joi, 1 ianuarie 2015

Ceartă-ți copilul cu buzele, nu cu sufletul

Ceartă-ți copilul cu buzele, nu cu sufletul.

Și iubește-ți copilul cu sufletul, nu din vârful buzelor.

Copiii au nevoie ca din când în când să fie certați.

Și totuși e nevoie de mare grijă, ca atunci când îi certăm să nu aducem în sufletul nostru răutate, ură și ranchiună.

Cearta noastră e bine să aibă o conotație didactică, fără aport de animozități inutile ori de energie negativă.

Copilul trebuie ghidat, strunit în sensul evoluției și nu pentru a-i fi nimicit și terfelit sufletul și simțirile.

Și nu din când în când, ci tot timpul, copiii au nevoie de iubire, de tandrețe, de prezența noastră în viața lor.

Și ca de obicei, aceste chestiuni despre care scriu nu vin din povești ci din experiență.

Le-am trăit și le-am experimentat.

În general, în scrierile mele îmi vorbesc în primul rând mie – îmi punctez situații de viață învățate, pe care nu vreau să le uit.

Am fost chipurile promovată la slujbă și vrând să dovedesc că pot și să nu dezamăgesc, mi-am dedicat întregul timp serviciului.

Cu Rareș, unicul meu copil,  aproape că nu mai apucam să vorbesc deloc.

Într-o seară am ajuns acasă pe la ora 21, frântă și epuizată fizic și mental.

Mi-am pus ceva de mâncare, mi-am luat farfuria și m-am dus la TV. Era perioada de dinaintea alegerilor și eram curioasă să văd cum decurg lucrurile.

Altfel, nu mă prea uit la TV - obișnuiesc să pierd vremea la computer și pe telefon, mult  mai mult decât ar fi nevoie.

Rareș a venit și m-a întrebat ceva, habar n-am ce, nu auzisem întrebarea.

I-am răspuns sec: ”Taci!” Voiam să aud ce spune Ponta.

Rareș a început brusc să țipe la mine. Țipătul lui m-a făcut să-mi mut zona de interes și să-i dau atenție.

Nu înțelegeam ce se petrece.

Spunea că s-a săturat, că de o săptămînă întreagă n-am avut niciodată vreme să-l ascult: nici la telefon, nici acasă, niciunde.

Ăsta era adevărul.

Am încercat să mă scuz dând vina pe mârșăviile din politic.

Mi-a răspuns că cei din politic nu sunt responsabili pentru tot ce fac eu, pentru faptul că eu îl neglijez și că vina îmi aparține în totalitate.

Avea dreptate.

Apoi și-a pus capul la mine în poală și m-a anunțat: ”Eu de aici nu mă mișc. Nu-mi pasă de nimic!  Stau aici și o să-mi acorzi atâta vreme câtă am nevoie!”

M-a impresionat. Abia atunci mi-am dat seama ce fac eu cu viața mea, a lui, a noastră...

Strigătul de durere al sufletului lui m-a tras de mânecuță.

Am dat farfuria de mâncare la o parte și am început să-i mângâi părul, fruntea...

Am povestit ce-a vrut el și am rămas așa vreo trei ore.

La un moment dat s-a ridicat și mi-a spus.

”Acum mi-a ajuns. M-am săturat un pic de tine. Acum sunt bine. Mi-e somn! Mă duc la culcare mami. Te iubesc! Noapte bună!”


Am înțeles atunci că în pofida faptului că a crescut, cu toate că a ajuns la înălțimea de 1,90m, copilul e tot copil și pentru a evolua are nevoie de iubire, de atenție și de muuuuultă-multă grijă și tandrețe.

Nu chiar foarte multă.

Doar atât cât să se poată sătura un pic de mine.


Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

marți, 2 septembrie 2014

Autoportret


Nu se poate să nu mă vezi...

Nu-ți încâlci privirea în gândurile mele crețe. Treci dincolo de ele.
Dincolo de priviri și de gânduri e o lume, o poveste...
Sau poate mai multe povești.
Poveștile din povestea vieții mele.
Nu toate au decorul roz. Nu toate au buget suficient pentru o recuzită potrivită.
Dar toate sunt autentice și sunt exact așa cum trebuie să fie.

Nu se poate să nu mă vezi.

Dimensiunile de 90-60-90 nu mi s-au potrivit niciodată. Nici măcar sufletul meu n-a încăput în asemenea tipare.
Nici sufletul și  nici mintea cu întruchipările ei cu tot..
În închipuirile mele sunt mereu o prințesă... una rebelă...
În vise sunt întotdeauna o prințesă, oare nu așa suntem toate?
Și totuși dacă mă privesc în oglinda realității cotidiene par doar un om.
Un om obișnuit dintr-o mare de oameni și-un necuprins de miracole.
O poveste într-un ocean de alte povești minunate despre viață.

Nu se poate să nu mă vezi.

Sunt ființa din spatele scânteilor din privirile ochilor mei.
Riscă-te și aventurează dincolo de ele...

Ți-o voi prezenta negreșit... și ție...

luni, 25 august 2014

Vine toamna iar și iară...



Am mai vorbit despre toamnă.

Foto: George Ziakas
E  anotimpul meu favorit dintre toate cele patru anotimpuri preferate ale mele.

Cineva îmi spusese odată că musai înseamnă că sunt o femeie rea și tristă dacă pot iubi toamna cu atâta pasiune.






Hmmm.... ea nu știa sărmana că iubesc toamna tocmai fiindcă stârnește în mine atâta pasiune.


Frunzele care cad îmi împletesc uneori zulufii și-mi îndreaptă privirile către cer.

Cocorii care pleacă îmi înșiră de fiecare dată mărgele de mărgăritar între gene.

Adierea răcoroasă a vântului pe obraji mă inspiră, mă respiră și mă face să mă simt vie.

Închid ochii spre a privi mai adânc în toamnă și ea îmi umple întotdeauna buzunarele sufletului cu esențe de emoții dintre cele mai pure, dintre cele mai inedite...
Foto: card-photo.com

Le strâng la piept și zâmbesc.

Toamna zâmbesc întruna și cu toată ființa.

Îmi stârnește toate simțurile, îmi freamătă toate emoțiile, îmi amestecă și-mi încâlcește toate gândurile spre a gândi nimic...

E anotimpul care-mi deschide larg poarta inimii și mă face să iubesc tot ce trece sau nu trece dincolo de ea.

Toamna e nostalgie, e melancolie, e poezie... Toamna e poveste...

De toamnă mă îndrăgostesc și mă îndrăgostesc de fiecare dată...toamna...  cu fiecare toamnă care vine, mai altfel, mai profund, mai adânc și din ce în ce ...mai târziu...



Mă uit pe geam, mă înfior și simt cum vine ... toamna...