Stau pe spate și privesc tavanul. E alb. De afară pătrunde o lumină
insinuantă, albă, iluzorie...
Nu de multă vreme e noapte. Să fie vreo jumătate de oră de când intunericul a pus stăpânire pe dormitor.
Privesc tavanul din spatele lustrei fără culoare. Nu, nu e momentul acela când te aștept să vii...
Roșesc la gândul lipsit de eleganță... Ce bine însă că bujorii sunt fără culoare în absența luminii!
Dincolo de ferestre vântul suflă cu putere...
Adierea de afară e mai intensă parcă decât cea de odinioară... Dansul brațelor copacilor de pe perete dormitorului a rămas însă neschimbat...
Apare în toate nopțile în care te aștept să vii...
L-am studiat de sute de ori, ori poate de mii de ori... sau de zeci de mii de ori.
De mii și mii de ori, din toate unghiurile, în toate ipostazele și la toate intensitățile trăirilor lui și-ale mele, cu fiecare dans care a împodobit, a înfrigurat, a înviforat sau a înfiorat frunzele umbrelor copacilor de pe pereții dormitoarelor acestei vieți...
Multe dormitoare, același vânt, care amintește de câte cineva purtat înspre visele numite "ale mele".
Nu de multă vreme e noapte. Să fie vreo jumătate de oră de când intunericul a pus stăpânire pe dormitor.
Privesc tavanul din spatele lustrei fără culoare. Nu, nu e momentul acela când te aștept să vii...
Roșesc la gândul lipsit de eleganță... Ce bine însă că bujorii sunt fără culoare în absența luminii!
Dincolo de ferestre vântul suflă cu putere...
Adierea de afară e mai intensă parcă decât cea de odinioară... Dansul brațelor copacilor de pe perete dormitorului a rămas însă neschimbat...
Apare în toate nopțile în care te aștept să vii...
L-am studiat de sute de ori, ori poate de mii de ori... sau de zeci de mii de ori.
De mii și mii de ori, din toate unghiurile, în toate ipostazele și la toate intensitățile trăirilor lui și-ale mele, cu fiecare dans care a împodobit, a înfrigurat, a înviforat sau a înfiorat frunzele umbrelor copacilor de pe pereții dormitoarelor acestei vieți...
Multe dormitoare, același vânt, care amintește de câte cineva purtat înspre visele numite "ale mele".
Moșul Ene... Somn în gene... Vis...
Apari... Ești călătorul statornic care nu evadează niciodată din capcana acestor vise care răsar din Lumea de Nicăieri...
Ești neschimbat... Aceeași pereche de ochi, tandri și calzi - nici verzi, nici căprui, nici albaștri, nici negri, nicicum... Nicicum nu mi-i pot scoate din inimă, nici din minte... nici din vis...
Sprijinită de privirea lor se poate clădi o lume de povești nespuse, nescrise... toate de iubire, unele de dor...
Câteodată stau și mă-ntreb ce faci tu ziulica toată aici, la mine-n dormitor?
În spatele cărei fantasme sau iluzii alegi să te-ascunzi până apari și ești...?
Pe unde șezi sau unde locuiești?
Cărei urechi de vis îi povestești povești?
În ochii tăi trăiește veșnicia, bucuria...
Îndraznesc timid să mi te apropii... Un miros fin de mosc, piper și tutun îmi inundă nările...
Tutun fin și cafea aburindă...
Soneria telefonului trezește simțurile amorțite la ceea ce numim realitate.
Refuz să deschid ochii. Offf, ce fatalitate! Lumina dintre gene te alungă în noapte...
Clipesc ușor, să apuci să te strecori în adâncul din mine... Cătinel, pășește încet străine...!
Nu, nu ne luăm rămas bun, nici adio, nici pe curând...
Rămâne să ne-ntâlnim într-un alt vis, la proxima unduire de pe perete a eternului vânt...
Până atunci te păstrez aici, în această inimă... și-n gând...
Prin aerul tău, firesc... respirând...
 |
Copie realizată de Carla Doboșeriu |
Oana Denis Rotariu
