Ține minte trei cuvinte: "Adio!"

Nu există nicio relație sinceră care să nu fi trecut prin probleme, prin cumpene, prin situații mai tensionate.
Te rog să nu mă contrazici!
Am menționat de la bun început că e vorba despre relații SINCERE.
Aşa, or mai fi pe-acolo una două de leac, care să-ți pară perfecte.
Din exterior toate relațiile par de vis, numai a ta şchioapătă.
Şi totuşi, dac-ai fi o muscă mică şi-ai putea zbura prin casele oamenilor, ai putea vedea că nu curge peste tot doar lapte şi miere.
Noi, oamenii, suntem scenariştii şi regizorii vieților noastre.
Drept pentru care regizăm în mințile noastre tot felul de filmulețe, în concordanță cu ceea ce suntem şi ştim.
Apoi avem pretenția ca toți cei cu care ne întâlnim să intre în pielea rolurilor închipuite deja de noi.
Dar ei au deja alte filmulețe - cele din mințile lor - în care ei înşişi sunt protagoniştii şi încearcă să te coopteze şi pe tine în unul din personajele visate de imaginația lor.
Şi-uite aşa, ne trezim în mijlocul unui conflict de interese, pe cât de caraghios, pe atât de inutil.
Şi dezvoltăm ranchiuni, adversități, negativism, sau şi mai rău, anxietăți şi depresii, direct proporționale cu discrepanța dintre imaginea programată a vieții din mintea noastră şi cea din "realitatea" cotidiană.
Am scris între ghilimele, fiindcă şi realitatea asta e un soi de vis, dar s-ar putea ca asta să nu facă sens pentru noi, până nu trezim în noi conştiința acestui lucru - dacă o vom trezi vreodată...
Aşadar, dacă întâmpini vreodată probleme în relație, nu da bir cu fugiții imediat.
Încearcă să te pui şi în pielea celui de lângă tine, să-i înțelegi bine şi corect nevoile sau smintelile.
Şi fă asta exact din motivul că te deranjează şi suferi pentru ceea ce-ți pare că face el/ea.
Dacă suferi înseamnă că-ți pasă, înseamnă că el/ea contează şi nu ți-e indiferent/ă.
Adu-ți aminte din când în când, că persoana de care te-ai îndrăgostit e încă ascunsă pe undeva pe-acolo, în "străinul" de lângă tine.
Nu abdica!
Rolul relației e ca doi oameni care se iubesc să se tragă din când în când de mânecuță spre evoluția relației şi spre evoluția fiecăruia dintre ei, în drumul spre desăvârşire.
Ține minte!
Relațiile de vis există.
Dar numai în visurile tale şi acolo vor şi rămâne pentru totdeauna.
Pentru că aşa e normal şi fiindcă acolo e locul lor.
În frumosul din tine...

O zi cum eşti să ai! Şi tu...

"Carpe diem!"

Aşadar, trăieşte clipa!
Dar nu uita să fii pedant cu momentul de față.
Nu te grăbi! Savurează-l galant, gingaş, atent...
Trăieşte clipa!
Dar nu cu oricine, oriunde, oricând, în orice circumstanțe... fără să-ți pese de ce se întâmplă cu clipa, cu tine, cu oricine, cu viața din ea...
Trăieşte clipa!
Ridic-o la statutul de minune!
Fă din ea prezentul la superlativ al existenței tale!
Nu fii zgârcit cu sentimentele, cu trăirile, cu emoțiile!
Trăieşte-le până la capăt!
Pe fiecare-n parte, de la o margine la cealaltă margine a ființei tale...
Trăieşte clipa, acum!
Dar nu alandala, anapoda ...

şi nici oricum...

Maestrul adevărat e în permanentă legătură cu Conştiința...

Alegem gândurile aflate pe frecvența nivelului de conştiință la care am ajuns.
Ele cumva ne reprezintă fiindcă ne dezvăluie nouă şi altora cam pe unde ne aflăm în drumul spre desăvârşire.
Astfel ne integrăm şi ne aliniem în spațiul cel mai potrivit nouă.
Chiar dacă aparent suntem în acelaşi loc, de fapt ocupăm mereu alt spațiu, fiindcă chiar dacă corpul fizic nu ne pare a se modifică substanțial evident de la o clipă la alta, cel mental, emoțional şi spiritual sunt într-o continuă transformare.
Asta doar dacă se lucrează în acest sens.
Cu trupul practicăm exerciții fizice, cu celelalte corpuri liniştirea minții, meditații, respirații, rugăciune...
De aceea, dacă suntem atenți, gândurile ne pot vorbi despre noi, iar dacă suntem într-o stare permanent alertă, le alegem sau ne îndreptăm atenția doar spre cele care au cu adevărat importanță.
Astea fiind zise, se impune să subliniem încă o dată însemnătatea de a fi în preajma unui Maestru adevărat. Pentru toți acei care au pornit pe o cale spirituală acest lucru e un plus de necontestat.
Nu o dată am citit sau auzit că e suficient să stai în preajma unui Maestru adevărat ca să evoluezi.
Dincolo de poetica generată de vibrația asocierii acestor cuvinte există un adevăr de netăgăduit.
Maestrul adevărat e în permanentă legătură cu Conştiința. El are acces la aceasta pe o bandă largă de frecvențe. 
Stând în preajma lui, la un moment dat apar şi se deschid şi în noi breşe de acces spre Conştiință.
Şi încep să apară de niciunde "revelații" de ne mirăm şi noi şi nu pricepem de unde.
Mai vine şi un timp când încetăm să ne mai mirăm şi începem să fim recunoscători, poate chiar şi smeriți...
Orice aş mai putea scrie acum îmi pare în plus.
De aceea aşez în fața ochilor tăi o lacrimă imaculată de gratitudine sinceră, care mie să-mi spele sufletul fericit, iar ție să-ți sărute privirea... 
Atât... 

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: O cafea dichisită...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: O cafea dichisită...: Pentru astăzi o cafea savuroasă, care să te facă să te simți important, că ești iubit, apreciat, să simți că meriți un loc sub Soare și că ...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Ceea ce ne lipsește în dragoste nu sunt înțelesuri...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Ceea ce ne lipsește în dragoste nu sunt înțelesuri...: ”O teoremă e o scrisoare de dragoste către un necunosut, către acela care îi prinde nu numai înțelesul, ci și toate subînțelesurile.” Grigo...

”Religia este un mod de a fi ”(Pr. Dumitru Stăniloaie)

Aşa cum bine spunea Părintele Dumitru Stăniloaie, dincolo de ideologie şi dogmatică "religia este un mod de a fi".

O stare care, scrisă zi de zi în celulele noastre, ne ridică vibrațional spiritele, clipă de clipă, către stele ... şi dincolo de ele...

Culegi ce sădești... întotdeauna...

Te poziționezi în inimă.
Aduni toate gândurile-n piept şi începi să te rogi.
Şi nici nu termini bine de spus în gând ce vrei, că te pomeneşti că primeşti răspuns bun la toate rugăciunile tale.
DA. E momentul să fii recunoscător, fericit şi să te bucuri.
NU. Nu e cazul să crezi că ai nu ştiu ce merite deosebite, rămâi smerit!
E cazul să recunoşti că doar credința ta te poate salva de la moarte... şi-atât.
Asta numai dacă ți-o îndrepți în direcția potrivită şi dacă o pui în slujba Iubirii, Luminii şi Adevărului.
Fii conştient că întotdeauna vei culege doar ceea ce vei sădi!
Cu siguranță şi fără doar şi poate...

Toate ideile sunt deja aici

Toate ideile astea care apar pentru ca să le pricep şi povestesc locuiesc zi de zi în prejma mea, iar uneori le pot culege cu gândul, cu simțirea... sau nici cu una nici cu cealaltă.
Sunt aici, încă de la începuturi şi până în prezent, aşezate de cei care au mai înțeles câte ceva în toate timpurile şi anotimpurile dinaintea noastră.
Care va să zică n-am niciun merit, ci sunt doar o răsfățată care ia totul de-a gata, transmite mai departe... şi-atât.

Nu sunt scriitoare

Scriu de dragul scrisului, care pare că simte o nevoie acută de a se manifesta prin mine.
De aceea scriu neforțat, nechinuit, fluid şi direct din suflet...
Nu scriu de dragul popularității, deşi bănuiesc că aş putea s-o fac,  fiindcă-mi pare simplu, dar cine ştie?
Nici trist pentru că nu sunt veselă, ori nostalgic fiindcă sunt nefericită.
Nu simt nevoia de pamflet, fiindcă am parte de suficient în viața de zi cu zi şi pe săturate.
Îmi pare că scrisul e o nevoie a nostalgicului, al melancolicului, al romantismului desuet de a se manifesta prin mine, de a-mi întregi sensibilitatea, necesitate pe care o respect şi mă străduiesc s-o înțeleg.
În concluzie, nu scriu gândit ci spontan, dar gândesc ce scriu înainte de a pune slovele pe hârtie.
Şi nu le dau drumul din gânduri până nu le triez, unul câte unul, prin inima mea..

Totuşi, mai presus de toate scriu fiindcă am o datorie.

O promisiune facută Lui, că dacă-mi mai permite să mai fiu pe-aici o vreme,  să mă străduiesc să ajut oamenii să treacă peste suferință prin El, să încerc să alin sufletele...

Atâta tot... Nimic mai mult...

De aceea scrierile mele se citesc ori deloc, ori de mai multe ori fiecare...

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Nici iarba...doar tu...

Pe unde treceai tu
Iarba cuvintelor
Uita să mai crească.
Ieşeau în loc
Unul câte unul
Perii albi
Ai deziluziilor,
În creştetul
Poeziilor fără rime
Şi fără cuvinte.
Pe unde treceai tu
Iarba vorbelor uita
Să mai crească.
În locul ei
Creştea o eternă
Iubire mistuind
În trăiri
Nespusele cuvinte
Şi eternele păreri
Ale minunilor
Care vrem să fim
Fără să ştim
Că de fapt...
Deja suntem.

Dac-ai fi altfel n-ai mai fi tu

Poate-ai pățit şi tu...

Întotdeauna mi s-a părut că trebuie să fiu mai mult decât sunt deja.
Că cei din jur vor să fiu mai altcumva, mai altfel.
Şi m-am chinuit o viață încercând să fac atât de frumos pe cât credeam în gândurile mele că sunt aşteptările celor din jur.
La un moment dat m-am prins că sistemul de referință la care mă raportez e total greşit.
Că dacă mă raportez la nevoile fiecăruia cu care interacționez nu voi progresa, ci voi dobândi doar frustrări şi complexe inutile.
Mergând tot timpul prin comparație cu altul, la nivelul percepțiilor mele, voi găsi cel puțin unul mai bun, sau unul mai prost decât mine.
Şi asta nu va face din mine un om mai bun, ci un om care nu va evolua niciodată.
Fiindcă sistemul de referință al evoluției personale sunt eu însămi.
Iar una dintre măsurătorile de evaluare se referă la gradul de libertate pe care am dobândit-o față de mine şi față de tot ce-mi pare că aşteaptă cei din jur.

Şi acum, căutând o frază de încheiere mă umflă râsul, fiindcă mi-am amintit că tot ce m-am chinuit eu să spun de jumătate de oră, soțul meu o sintetizase mai demult, simplu, în câteva secunde:

"De ce te străduieşti atât de tare să fi altfel? Toți te iubim pentru felul cum eşti acum. Dacă ai fi altfel poate că nu te-am mai recunoaşte."

O zi cum eşti să ai! Şi tu...

Eşti şi sunt

Pentru tine
Nu sunt nimic.
Uneori nimic sunt
Şi pentru mine,
Doar că nimicul meu
E mai adevărat,
Uşor alambicat,
Profund, pipăibil,
Cunoscător şi interesat
De nimicul perfect
Ce şade flexat,
Calibrat în suspensie
În firescul... din tine.

Sâca-sâc

Îmi pare rău
Şi-mi pare bine
Că ai plecat
De lângă mine,
Te-ai depărtat
Spre nu ştiu cine
Care-i făcută
Pentru tine.
Şi-mi pare rău
Că nu-i ca mine
Dar mai ales
Îmi pare bine
Că nu-s ca ea
Şi nu-s ca tine.
Şi clar îți spun:
Au revoir, străine!
Şi-un gând în plus:
Să-ți fie bine!

Un posibil început de nuvelă...

"Într-o cafenea stă un domn şi bea liniştit o cafea. Nu are laptop, nu are smartphone, nu are ipad. Stă aşa, ca un psihopat...”

…şi priveşte cum lumea trece pe stradă, cum anii lui trec cu iuțeală în fiecare zi prin fața cafenelei, fără ca nimănui să-i pese ori să bage de seamă.

E un om obişnuit: un tip grizonat, cu ochelari ce ascund îndărătul lor doi ochi jucăuşi şi o privire modestă, dar intelectuală.

Îmbrăcat frumos, elegant, dar departe de a fi în pas cu moda, ținuta lui deşi simplă are un oarecare aer regal.

Prezența lui e cumva agreabilă, oarecum neobişnuită, dă o notă aparte cafenelei în orele dimineții.

Îşi bea cafeaua aici în fiecare dimineață, la aceeaşi oră şi la aceeaşi masă.

Îi pare mâna destinului că o găseşte mereu disponibilă şi o consideră "masa lui" - nu ştie că angajații cafenelei fac în aşa fel încât să aibă acea masă liberă la ora de acum bine ştiută.

Habar n-are că ei se bucură în secret, de fiecare dată când apare straniul muşteriu zilnic, în orice anotimp, pe orice vreme şi exact la aceeaşi oră.
E o rutină ghiduşă care le bucură dimineața.

Astăzi e mai multă lume în cafenea decât de obicei şi totuşi parcă e mai multă linişte decât în alte zile.

Surprinzător, la fiecare masă de patru persoane s-au aşezat doar câte trei.

Doar la masa lui stă el ... Singur, dar nu însingurat. E însoțit de zgomotul cafenelei, de bucuria celor de la mese, de liniștea sufletului lui...

Soarbe din cafea şi se uită câteva clipe înspre paharul de apă din fața lui. Apoi ridică privirea şi priveşte afară.

E soare. O toamnă molatecă mângâie cu razele soarelui trecătorii, apoi vine şi se aşează în inima lui.

O primeşte înfiorat şi o trimite să şadă pe toate scaunele libere din cafenea. Câte puțin pentru fiecare, să ajungă la toți.

Acum toți clienții pot servi cafeaua în tandem cu toamna din inima sa.

Deodata cafeneaua se animă şi toți cei din ea par a deveni mai luminoşi.

La fel de luminoşi ca privirea ce se ascunde fericită în spatele ochelarilor lui şi tot atât de minunați ca toamna din inima sa.

Mai zăboveşte câteva secunde să admire imaginea.

E uluitor de interesant să poți observa cum energiile curg, se amestecă, vin și pleacă mai departe!

E încântător să le simți cum trec prin tine şi pe lângă tine zi de zi, mereu în astă lume!

Şi nu numai în asta...

Oana...

Smerenia... o armă

Ne-am obişnuit să privim smerenia ca fiind o virtute.

Cred că mai potrivit ar fi să o privim ca pe o ustensilă.
Ca pe o armă împotriva a ceea ce ne desparte pe noi de divinitatea din noi, de divinul de Sus şi de peste tot din jurul nostru.
De ce?
Fiindcă în primul caz, dacă nu suntem atenți, ea se poate transforma uşor din virtute în păcat.
Dacă nu suntem suficient de vigilenți virtutea de a fi smerit se poate transforma în mândria de a fi smerit.
Şi ce e de făcut?
Mai nimic.
E suficient să fi mereu complet sincer cu tine, apoi să observi şi să conştientizezi că niciodată nu eşti tu cel care creează lumea în care trăieşti, ci doar o ființă care colaborează la evoluția ei.
Tu cu voința ta poți doar spera că poți face lumea în care te-ai trezit cu câteva vibrații ...  un pic mai frumoasă...

Oana Denis Rotariu
07.01.2016

Acceptare ... nu toleranță

Viața e eternă și e una.

E una și e în continuă mișcare, expansiune.

Și se transformă continuu în statornicia ei.

Iar noi, cei care experimentăm viața, suntem de asemenea într-o continuă mișcare și transformare.

Înspre evoluție/involuție... depinde din unghiul căror criterii alegem să privim.

La începutul lui 2016 mă rugam pentru smerenie, compasiune și toleranță.

În imensa-i înțelepciune, Dumnezeu mi-a deschis ochii înțelegerii și după nici două zile deja am conștientizat că nu am nevoie să mă rog pentru toleranță.

E suficient să mă rog pentru smerenie, compasiune și pentru acceptare.

E destul să-mi dau voie să iubesc și să accept tot ce vine înspre mine, să las să se manifeste prin mine orice gând, sentiment, emoție, non-emoție... tot...

Cu iubire și cu înțelegerea deplină a faptului că locul a tot ceea ce se manifestă prin mine e la el acasă.

Atunci când reușesc să accepț complet și cu încredere tot ce vine înspre mine ca fiind spre binele meu, ideea de toleranță devine complet inutilă și lipsită de sens.

De ce? Pentru că a fi tolerant vine din lipsa acceptării și presupune înainte de toate existența unui conflict interior.

Odată depășit acest conflict, la orizontul înțelegerii va apărea sentimentul de toleranță.

Dacă accept cu-adevărat tot ce am de trăit, nu mai am nevoie de toleranță pentru că vor dispărea pe loc toate conflictele, toate ”războaiele” și toți ”dușmanii” din jurul meu.

Iar câmpurile de bătaie vor rămâne locurile unde voi putea experimenta fericită iubirea și viața.

Așa cum va decide El că am nevoie s-o experimentez.

Fiindcă, până la urmă, nu eu trăiesc viața, ci viața nemărginită, eternă, plină de potențialitate și fără limite mă trăiește pe mine.

Mulțumesc Doamne pentru toate!