luni, 19 iunie 2017

În formă de inimă

Răspunsuri mute
Dansează umăr la umăr.
Cuvinte obosite
Prinse-n horă
Pe pajiștea gândurilor
Fără cadență,
Ori chiar decadente
Pe alocuri.
În zare un pescăruș.
Marea în altă parte.
Tu aievea mereu.
Cântec surd
Pe vârf de lance.
Aer frânt, elan rătăcit...
Un suspin zboară.
La marginea timpului
Infinitul...
Îngerii își țin
Întotdeauna aripile...
În formă de inimă...

Oana Denis Rotariu
19.06.2017

Foto: Diana Damaschin

Fără răspuns

Uneori mă calci pe nervi,
Alteori pe bătătură,
Dar de cele mai multe ori
Nu mă calci deloc...
Cu ce-am greșit
Atât de iremediabil
De nu te mai interesează
Nervii și băturile mele?
De ce toanele mele
Nu-ți mai dau dureri de cap
Ori de picioare,
Ori de oricare fel?
De ce nu mai vii suspect,
Fără motiv latent,
Cu flori sau cu parfum?
Ai pierdut tatonarea
Tachinatului pe drum?

E totul scrum?
Sau este doar ...
Mai nu știu cum?

Oana Denis Rotariu
19.06.2017


19.06.2017


duminică, 18 iunie 2017

Gând desculț

E liniște...

Un gând se apleacă
Și desculță celelalte
Gânduri mai mici,
Înainte să le culce.
Apoi se desculță și el
Și închide ochii
Pentru nu știe câtă vreme.

O lumină le sărută
De noapte bună
Pe rând...
E pace caldă, îmbrăcată
În tihnă,
Din cap până-n picioare...

O așteptare fără
Nicio așteptare își face loc... 
În timp ce timpanele dorm
Sufletul desenează cercuri
Cu degetul în aer.
Inima înflorește minuni.

O împăcare care-L
Aduce mai aproape
De tine
Cu câteva păreri lipsă...
O mulțumire fără grai
Ce-așteaptă cuminte
Un cuvânt...

Scăpărând... apare-n inimă
Nu-n gând...

Oana Denis Rotariu
18.06.2017


sâmbătă, 17 iunie 2017

Radiografia iubirii

Cer senin, fără nori
E proiecția inimii mele
Pe cerul sufletului tău.
Ca un desen de copil
Mărginit de soare cu zâmbet
Și semilună cu steluțe și ochi
Așezate strategic
În colțurile din stânga și din dreapta
Ale Universurilor
De deasupra unui desen 
Cu creioane colorate,
În care șade
O casa galbenă cu acoperiș roșu
Pe o pajiște brazdată de un râu
Etern șerpuitor
Și-un deal verde
Sub câțiva norișori de bumbac.
Așa arată radiografia
Sufletului tău,
Proiectată pe cerul inimii mele,
Arată albastru senin,
Cu soare și lună ce zâmbesc
De la un colț la celălalt colț
Ale nemărginirilor
Universurilor noastre...



Oana Denis Rotariu
01.04.2017

Sacoșa cu sănătate...

Nu-mi place la doctor și pace!

Simt un disconfort real de fiecare dată când ajung pe sălile policlinicilor sau spitalelor și nu contenesc să mă mir de tenacitatea celor care vin zi de zi la muncă în acele instituții.
Și când mă gândesc că și eu îmi doream să devin medic.... E drept că-mi doream o carieră de medic legist. La ușile legiștilor pacienții nu se înghesuie, ci așteaptă cuminți să le vină rândul.

Care va să zică nu-mi place la medic. Acesta e un bun prilej de introspecție, fiindcă în general mie îmi plac mai toate lucrurile. Mă simt bine peste tot și găsesc partea frumoasă oriunde și oricând.
Oare de ce nu-mi place la medic?
Din pricina înghesuielii de pe hol.
Datorită presiunii sub care medicii trebuie să muncească fiindcă fiecare dintre noi odată ajunși acolo vrem să fim luați primii.
Îmi e groază de poveștile spuse pe la uși, de cleveteala și de bârfa de doi lei despre medicii la care fiecare vine cu speranța că vor avea dibăcia să știe să ne facă bine și să ne prelungească zilele la infinit.
De ceea ce-mi pot spune doctorii să fac sau că am, când de fapt eu știu că n-am și sunt foarte bine.

Cam acestea ar fi motivele disconfortului meu. Cam de aia nu-mi place la medic. Și din acest motiv mă apucă durerile de picioare, mi se blochează articulațiile și nu pot călca pe tălpi când trebuie să merg la control. Fiindcă refuz să mă duc undeva unde mi-e urât și nu mi-e bine.
Refuz să fiu prezentă într-un loc cu miros și amintiri grele, unde suntem dispuși să călcăm unii pe alții de ca și cum acolo s-ar împărți sacoșe cu sănătate și dac-am sta cuminți la rând pănă la noi nu ar mai ajunge.

Doamne iartă-ne că nu știm ce facem!
Nici ce facem, nici ce zicem și dormim cu ochii larg deschiși...
Și te rog mută cozile de la ușa doctorilor la ușile bisericilor și învață-ne să trecem dincolo de ele și de smintelile minților noastre.
Fiindcă dacă învățăm să ne vindecăm sufletele și mintea, cozile la ușile doctorilor vor fi din ce în ce mai mici.

Și medicina va deveni o meserie frumoasă, luminoasă și aerisită.

Acum e doar o nevoie disperată, de noi îngrămădită...

Oana Denis Rotariu
17.06.2017




vineri, 16 iunie 2017

Antidot

Mi-e dor să visez violet!
Mă-mbracă un cântec subțire.
În soarele amiezii pare vară.
Uneori parcă ne lipsim
De noi înșine cu nonșalanță.
Pare că ne e bine fără noi, deseori.
O pasăre reinventează emoții
În sufletul înfrigurat de atâta lumină...
Da. Nu știai că și lumina
Poate copleși, nu-i așa?
Credeai că numai întunericul.
Benzi desenate aleargă
Prin fața ochilor minții
Și se cheamă unele pe altele
La visare.
Viața te transformă mereu.
La exterior devii crocant
Iar interiorul se frăgezește.
Tramvaie de miresme
Îți ard nările speranțelor târzii...
Mi-e dor să visez mai intens,
Nu neapărat violet,
Dar în alte culori decât gri.
Mai colorate și mai aproape
De cetele de iluzii
Pe care obișnuim să le numim
Adevăr.
La radio politicienii se joacă
De-a demisia
Cu existențele nostre,
Noi de-a dragostea cu noi,
Iar Universul de-a viața
Cu toate și-ntru totul.

Și-ți jur că și astăzi vreau
Să-i găsesc veninului iubirii...
Antidotul.

Oana Denis Rotariu
16.06.2017
16.06.2017


luni, 12 iunie 2017

Vântul de pe perete

Stau pe spate și privesc tavanul. E alb. De afară pătrunde o lumină insinuantă, albă și ea.

E noapte nu de mult timp. Să fie vreo jumătate de oră de când s-a întunecat în cameră.

Privesc tavanul din spatele lustrei fără culoare. Nu, nu e momentul acela când te aștept să vii și nici acela când îmi strălucesc ochii după ce am făcut dragoste cu tine. Numai gândind la asta roșesc. Poate că nu e elegant felul în care gândesc, dar oarecum îmi face bine. Și-ntr-un fel ciudat mă umple de tine.

Afară băte vântul. În ultima vreme pare că bate din ce în ce mai des. Când eram copilă parcă nu-mi șuiera atât de frecvent în urechi. Îl vedeam ca și acum zburlind frunzele și aplecând copacii de pe perete.

Doar noaptea aveam vreme de el, înainte să adorm, la fel ca și acum. Ca și atunci vântul unduie la fel și acum copacii de pe pereții opuși ferestrelor dormitorului. Atunci era peretele din dreapta, acum e pe cel din stânga. Stăngaaaa-dreaptaaaaaa, dreaptaaaa-stânga...

Ce bine știu vântul de pe perete!!! L-am studiat de sute de ori, ori poate de mii de ori, sau de zeci de mii de ori. De mii și mii de ori, din toate unghiurile, în toate ipostazele și la toate intensitățile trăirilor lui. Și-ale mele...

Cu fiecare dans mi-a împodobit frunzele umbrelor copacilor de pe pereții dormitoarelor vieții mele.

Vorbesc de el de ca și cum ar fi unul singur. Pentru mine chiar e unul singur.  E vântul dormitorului  meu.

Îmi amintește mereu de câte cineva pe care obișnuiam să-l port înspre visele mele. Mi-e somn... Lin...adorm.

Ești tu... Acel același etern călător statornic, care nu evadezi niciodată din capcana viselor mele.

Te lași purtat înspre acolo de vânt... Apoi rămâi zâmbind printre ele...

Nu te-ai schimbat mai deloc, să știi! Ai ochii la fel de tandri și de calzi ca-ntotdeauna. Nici verzi, nici căprui, nici albaștri, nici negri... Nicicum nu mi-i pot scoate din inimă, nici din minte.

Pe privirea lor pot clădi o lume de povești nespuse, nescrise... Toate de dragoste, de iubire, de-amor...

Câteodată stau și mă-ntreb ce faci tu ziulica toată fără mine, la mine-n dormitor? În spatele cărei fantasme sau iluzii alegi să te-ascunzi până vin, până vii să te văd?

Mi-e atât de dor să te sărut, știi? Îți cuprind capul în palme, mă afund în ochii tăi în care sunt veșnic frumoasă, îmi apropii buzele de buzele tale. Mmm... Ce bine miroși!!! A parfum fin cu mosc și piper... și-a tutun...

Sună ceasul telefonului. Nu vreau să deschid ochii. Lumina mi te fugărește dintre gene. Clipesc și te las să te strecori în adâncul din mine...

Nu ne luăm rămas bun, nu ne spunem nici pe curând...

Rămâne să ne-ntâlnim la următoarea bătaie de vânt...

Oana Denis Rotariu
12.06.2017

Foto: Iuliana Ojog

duminică, 11 iunie 2017

Habar n-ai tu

Crezi că te cunoști bine.

Dacă vei avea curajul să fii COMPLET SINCER cu tine vei descoperi că nu ești chiar ceea ce credeai.

Bineînțeles că nu ești de acord cu mine și nici nu e nevoie să fii.

A fi complet franc cu tine nu e chiar o chestiune ușoară.

În plus, nu e nici plăcută DELOC.

Poți descoperi la tine lucruri care nu-ți plac, nu-ți fac cinste și pe care nu vrei să le accepți ca făcând parte din ceea ce-ți închipui că ești.

Poți descoperi o imagine complet diferită a acelui magnific ”EU” cu care ești încântat să defilezi în fața lumii.

Crezi că te cunoști bine, am înțeles.

Atunci ai curajul să-i întreabi pe cei mai cinstiți și mai puțini duali din jurul tău care e părerea lor despre tine. Ai curajul să afli, cu bune și cu rele, felul în care te percep și gândesc ei despre tine, fără fățărnicie. Dacă ai noroc poți descoperi lucruri utile și uluitoare despre cât de merituos sau nu pare că ești.

Apoi îți va fi mult mai ușor să demontezi acel personaj ”angelic, frumos, fără greșeală și fără cusur din închipuirea ta numit EU”, pe care atât de tare îl îndrăgești.

Poate că va fi un început bun în demersul de a căuta să fii complet deschis în relația cu tine. Depinde cât de onest ești capabil a fi de la bun început.

Până la urmă e treaba dacă rămâi sau nu în fața ta, un prefăcut. :)

Oana Denis Rotariu
11.06.2017

Șotron cu Dumnezeu

Dumnezeu e întotdeauna cu tine, te conține.

Tu ești cel care trasezi linii de demarcație prin care ba te unești, ba te separi de Dumnezeu după cum îți dictează nebunia minții tale.


Imaginația ta e cea care desenează linii iluzorii și joacă zilnic X și Y, sau Riți-Piți, șotron sau șah cu Dumnezeu.

Creionul și hârtia, pavajul, piatra și creta, tabla de joc și piesele Îi aparțin.

Tu n-ai nimic și-atunci nu ești niciodată mulțumit pe deplin.

În plus mai mereu nu-ți convine bucățica de pătrățică ce-ți revine...

Și-atunci nu te poți stăpâni să nu te iei la întrecere zi de zi cu Dumnezeu.


Ca să-i demonstrezi și Lui și ție că jocul pe care tocmai îl joci e de fapt al tău...

Că El te privește de undeva de departe, iar tu ești aici, mereu la apogeu.

Un biet smintit ce construiește din gânduri fără rost mausoleu...


Oana Denis Rotariu
11.06.2017


sâmbătă, 10 iunie 2017

Cu morile de vânt

De ce-ai lupta
Cu morile de vânt
Când vântul
E de partea ta?
De ce cu Dumnezeu
Te iei de gât
Când El e necondiționat
În umbra ta?
De ce te lupți?
Cu cine și de ce,
Când pacea e de fapt
Natura ta?
De ce te joci de-a lupta
Pe Pământ,
Când libertatea-i gratis
Și-ai putea
Doar să o-mbrățișezi
Și să te-ndrăgostești
De ea?


Ce altceva să vrei
Ai mai putea?

Oana Denis Rotariu
10.06.2017

vineri, 9 iunie 2017

Am fi NIMENI dacă n-am complica totul


Am fi în mare pericol să ne minimalizăm distinsul EGO.
N-am face nimic și am putea privi măreția creației în deplinătatea ei.
Am putea vedea cum totul, dar absolut totul, aparține și e mișcat de înțelepciunea divină.
Noi am fi în pace cu noi înșine, cu omenirea și întreg Universul, dar n-am mai avea atâta importanță de sine.


Să risipești atâta prilej de a fi cineva în ochii proprii ar fi păcat!
Să nu ai bunul simț să perpetuezi de mii de ani inconștiența lumii ar fi mai mare rușinea!
Să fii nimeni în ochii personali e de neconceput!

Trebuie să dovedim cu tot dinadinsul că suntem cineva și că nu trăim degeaba pe Pământ.
Dar de fapt chiar degeaba trăim dacă nu ne prindem că nu avem de dovedit nimic nimănui.

Tot ce avem de făcut e să iubim și să fim buni, iar dacă nu suntem buni să ne facem buni.
Și buni fiind, ne-am asculta inima și am ști să evoluăm în sensul pentru care am fost lăsați să fim.
Ne-am îndeplini menirea noastră pe pământ înflorind ca de la sine, în pace cu lumea și cu noi, fericiți de efortul depus pentru a ne desăvârși...

Dar, din păcate, în ochii noștri am fi lipsiți de importanță și n-am mai reprezenta nimic.
Fiindcă în orice situație întâlnită am recunoaște doar lucrarea lui Dumnezeu care acționează prin noi.
Iar asta nu convine EGO-ului... Și-atunci complicăm totul ca în ochii noștri să devenim cineva.

Cineva care mereu e el cel care face, drege și căruia îi pare că poate controla totul pentru a ajunge în ochii proprii, cu perseverență, un și mai mare... CINEVA...

 Oana Denis Rotariu
09.06.2017

duminică, 4 iunie 2017

Iubire-n nori

Dac-ar putea ca dincolo de nori
Iubirea ta să vie-n chip de flori
Pe chipul tău lumin-ar apărea
Și un inel de maci, desprins din nori,
În viața ta...
Dacă de dincolo de nori iubirea ar putea
Să îți arate că și-acum e-aici cu tine
Și-i a ta...
Doar maci înconjurați de sori ar desena
Pe inimă, în zări, în ochi...
Și-n calea ta...


Oana Denis Rotariu
04.06.2017

Foto: George Ziakas
 

Cum moare dragostea?

Ea l-a pus deoparte, departe de gândurile ei cotidiene. În acest fel el a dispărut de pe firmament, de ca și cum el n-ar fi reprezentat pentru ea niciodată nimic...

El a scos-o din visurile lui, jignit de lipsa ei nedisimulată de interes, rănit în amorul propriu de absenta ei gentilețe.

Dragostea lor s-a mai plimbat o vreme, din inerție, de la inima unuia la sufletul altuia, dar după vreme a obosit.

Ostenită s-a așezat pe aripile unui fluture și s-a lasat furată de zborul lui înspre măruntaiele iubirilor nemărturisite ale omenirii, spre infinit.

Și fiindcă nici ea, nici el, n-au mai văzut-o la ei în bătătură pentru un timp, după o vreme au conchis, fiecare în parte, că dragostea lor a murit.

Ea, dragostea, însă rămâne departe, ascunsă în măruntaiele lunii, în iubirile tăcute, ferite de ochii lor și de neiubirile lumii.

Pentru ei totuși se cheamă c-a murit... Un gând ireal, păgubos și pripit...

Oana Denis Rotariu

03.06.2017
 
 

sâmbătă, 3 iunie 2017

Bate vântul

Bate vântul prin
Frunzele ideilor mele
Aducând potop de neliniști.
Ce Doamne s-o fi întâmpat
La vest de miazăzi-ul inimii mele
De plouă de atâta vreme cu
Torent consistent de nimicuri?
Oare ce pom s-ar cădea să fiu
Ca să nu mă mai afecteze
Ale vremii ticuri, neliniștea vânturilor
Ori cea total anapoda a pământurilor
Răscolite prin meterezele săpate prin mine?
Ce arbore genealogic m-ar putea susține
Ca orice biată rafală
Să nu-mi mai pară șrapnel?
E gol deocamdată pe al minții rastel.
Până una-alta totul pare în ordine...
Nefiresc de dezordine-i în
Siliștea gândurilor, ori așa-mi pare mie...
Dar poate mă-nșel...

Oana Denis Rotariu
03.06.2017


vineri, 2 iunie 2017

A iubi înseamnă pace, liniște...


Când iubești pacea este cu tine.
Nu trebuie s-o ții cu ambele mâini, e suficient să te deprinzi a iubi orice, oricât, oricum și cu consecvență.

Când iubești orice, oricum, oricât tulburarea dispare, fiindcă dispare din capul locului mărul discordiei.

Și dispărând cauza separării tale de restul lumii te întregești în iubirea divină...

Altfel rămâi un scurmător prin resturile tulburărilor minții tale, separat mereu de Dumnezeu și de lumea care te înconjoară.

Iar viața-ți va părea mereu tristă, nedreaptă și amară...


Oana Denis Rotariu
02.06.2017
Foto: Iuliana Ojog, Temptation

Paradox

Să priveşti cum viața
Curge în bulboane
Vuind prin venele tale
Şi să n-o poți opri,
Ca să-ți tragi respirația
Sau să-ți domoleşti
Sângele ce ți se ridică
În capul întrebărilor
Sau în tâmplele răspunsurilor
Care gonesc anapoda
Sau aiurea în mintea ta...
Şi să-ți găseşti tihna
În cuvintele rugăciunii
Îngenunchiate la picioarele
Icoanei de la căpătâiul
Patului iubirilor neapuse
Atunci când iți ridici fruntea
Prea obosită sau prea grea
Spre cerul ființei ...
Care se înalță tot mai aproape
Şi tot mai adânc...în inima ta...

Paradox viața din ea...

Oana Denis Rotariu
02.06.2015
Foto: Iuliana Ojog, www.card-photo.com

Nevoia de a judeca pe altul

Nevoia de a judeca pe altul vine din necesitatea păguboasă a unora de a-și dovedi supremația față de alții.

Atunci când îi judecăm pe ceilalți ne pare că noi suntem mai buni, mai merituoși, mai presus decât cei despre care emitem opinii.

Opiniile sunt doar păreri personale care se bazează pe oarece convingeri, experiențe, studii, informații ș.a.

Aceste păreri se pot schimba odată cu timpul, deci nu au un fundament concret, real, pe care ele se pot baza fără echivoc.

Deci părerile sunt, după cum le spune și numele, doar păreri. Adică raționamente superflue bazate pe fundamente volatile sau interșanjabile.

La rădăcina izvorârii gândurilor ce formează atare raționamente se află frustrări, ego mai mult sau mai puțin exacerbat, lipsă sau puțină credință în divinitate, care toate rezidă într-o nevoie acută de validare din exterior.

În concluzie, atunci când judeci pe altul pentru un oarecare neajuns care-ți pare ție că-l are, tu cel care emiți judecăți și păreri nu ești deloc mai bun decât subiectul vizat.

Dimpotrivă. Există șanse reale ca în final tu să fii de fapt păgubitul în calea spre desăvârșire...

Oana Denis Rotariu
02.06.2017



joi, 1 iunie 2017

Către Soare



La ceasul care trece
Tu îmi spui
Că nimic din ce facem
Nu-i treaba nimănui,
Că vorba care doare
Nu-i vina orișicui,
Că vina-i arătare,
E doar un gând hai-hui,
Apus deja în marea
Cea mare de mirare,
Că-n fiecare-acum
Ceva frumos răsare,
Departe și aproape-n
Oceanul de răbdare,
Atuul celui care-i
Greu pus la încercare
Și-a celui fericit
De orice întâmplare,
Adusă de el însuși
Și pusă la picioare,
Spre a umbla cu ea
Mereu spre altă zare,
Pășind nici cătinel
Dar nici călcând prea tare,
Înalță doar ușor
Și consecvent spre Soare...

Oana Denis Rotariu
01.06.2017

Foto: Iirina Crainiciuc, Smerenia

miercuri, 31 mai 2017

Licurici albaștri

Licurici albaștri
Între pletele tale
Uniform dispuse,
Geometric pe vârfurile
Razelor de lună,
Ce trec dincolo de
Imaginația mea voit zglobie,
Prea timpurie
Sau chiar prea târzie,
După unele păreri,
Total inoportune,
Despre importanța sa
Ori necesitatea lunii
De a privi violet
Licuricii de la marginea viziunii,
Ce par să nu se mai sature
De pletele tale,
De înserările mele
Ori de balansul viselelor noastre,
De la capătul lumii...

Oana Denis Rotariu
31.05.2017 

Foto: Irina Crainiciuc, Portal

duminică, 28 mai 2017

”Nu contează anii din viață, ci viața din ani.”

Ziua mea iar...Ce contează că trec anii cu repeziciune? Ce contează că eu trec prin ei cu nonșalanță?
Ce importanță are câți ani am împlinit? Oricum nu mă interesează acest aspect. Îmi pare lipsit de însemnătate, fără valoare și sens.
Însuși Abraham Lincoln afirma că: ”La sfârșit, nu contează anii din viață, ci viața din ani.”
Aș adăuga că nici la început, nici la mijloc și nici niciodată nu contează decât viața din ani.
Tot ce avem întotdeauna e momentul acum, clipa imediat următoare nu-i este promisă nimănui.
De valorificat la maxim întotdeauna e clipa.
Putem face din ea un moment de bucurie sau putem s-o trecem grațios cu vederea, fiind cu atenția în cu totul altă parte decât la viața care dansează prin noi acum.

Ziua mea iar...
A fost, a trecut... am trăit-o din plin...
Am înțeles în sfârșit că nimeni nu mă iubește pentru felul cum arăt ori pentru cine îmi pare mie sau lor că sunt...
Absolut toți sunt încântați de felul cum sunt veșnic îndrăgostită de viața de peste tot și cum o venerez pe cea care trece prin mine...
Iar ei sunt îndrăgostiți de viața lor oglindită în ochii mei...

Ziua mea iar...
Nicio îmbrățișare de complezență, nicio vorbă spusă din obligație...
Totul cald, real, autentic și pur.
Nimic meschin, nimic de fațadă.
Totul onest și sincer, de jur împrejur. Je jure!

Mulțumesc tuturor și  pe deplin! Pentru mine fiecare dintre voi în parte reprezintă un dar divin.
Oana Denis Rotariu
28.05.2017



sâmbătă, 27 mai 2017

Într-o ureche

Într-o ureche cu tine
Cu mult înțeles și cuvinte puține
Ședeam.

O seară banală la marginea lumii
Petrecând împreună
Umpleam.

Un cântec de leagăn iubirii aldine
Unul pentru altul
Doineam.

Un zâmbet fugar pe coasta mirării
Tu mie, eu ție
Vindeam.

Într-o ureche cu tine
Cu profund înțeles sentimente depline
Iubeam...

Oana Denis Rotariu
27.05.2017
De la Rareș și Doruleț, 24.05.2017

Ceea ce doare întotdeauna e EGO-ul rănit

În esență, tu ca individ, ca ființă nu pățești nimic, nu se întâmplă nimic cu tine.

Doar construcția mentală a edificiului numit ”EU” suferă leziuni puternice.

Doar acel EU care are personalitate distinctă și care te separă pe tine de restul omenirii, ființelor și nonființelor universului e cel care poate suferi mai mici sau mai mari leziuni.

Depinde de cât de mare e atașamentul față de închipuirea asupra a ceea ce îți pare că ești.


Nu ești ceea ce gândești că ești. Ăla e doar un gând despre tine. 


Doar o plăsmuire a EGO-ului care te domină și-ți cântă la ureche frumos melodia care-ți convine.


Spor la dormit și să visezi frumos în continuare!

Oana Denis Rotariu
27.05.2017

Bună dimineață târzie!


Bună dimineață târzie!

La început îți închipui că iubirea e o chestiune care se poate dărui sau primi, nu-i așa?
Pare un dar ce trece de la unul la altul.
Apoi te prinzi că e doar o căldură luminoasă care deși pare că locuiește la tine în piept... nu șade pe deplin pe acolo, ci curge...
Se răsfrânge în exterior și izvorăște din Dumnezeul de la rădăcina sufletului tău...
La început, îți închipui că iubirea e cadoul pe care ți-l faci singur...
Mai apoi te prinzi că iubirea e cadoul pe care Dumnezeu l-a făcut Lumii...
Mai pe urmă doar te bucuri și nu-ți mai închipui nimic.
Treci dincolo de vorbe și ființezi în iubire fără păreri superflue...

Și iubești...

O zi cum ești să ai, Minune!

Oana Denis Rotariu
27.05.2017
 
 

luni, 22 mai 2017

Angoasă

Mi-e bine așa cum e.
Mi-e albastru, senin și departe.
Lumea trăiește în mine sihastru,
Eu trăiesc în lumea mea mai departe.
Dincolo de nori e soare.
Un câine latră în fața portierei deschise.
Flori deasupra tăcerii inimii mele,
În față un drum spre orizonturi promise.
În spate pare să rămână unul cu cele deșarte.
Ce contează acum dacă am sau n-am vise?
Viața merge oricum mai departe...
Implacabil și rece gânduri triste m-apasă...
Zâmbesc... Totuși am o viață frumoasă...

Oana Denis Rotariu
22.05.2017



sâmbătă, 20 mai 2017

Suflet perpetuu

Doar valurile
Au mai rămas prin mine.
Țărmurile toate
S-au surpat, pe rând.
Marea bate și sparge
Porțile eternității,
Adâncu-i liniștit măsurând.
Pescărușii gândurilor
Alunecă la nesfârșit
După mine,
Luceferi înoată în abis
Zglobiu și profund.
Prin funduri de lume,
Într-un neant compromis
Amintirea ta lovește luna plină.
Cioburile ei îmi cad
La picioare sfios tremurând.
Nu te arunc în vid, deocamdată...
Nici astăzi, nici mâine
Și nici într-un timp efemer
Însemnând prea curând...
Monoton și mocnit
Arde statornic prin mine
Un suflet perpetuu
De tine.... flămând...

Oana Denis Rotariu
18.05.2017
18.05.2017

vineri, 19 mai 2017

Dilemă existențială

Zi de zi
Lumina lasă în noi
Un vid de-ntuneric,
Iubirea un vid
De cuvinte...
Viața merge vehement,
Hotărât și tihnit,
Înainte...


E clipa ce e
Sau momentul ce minte?

Oana Denis Rotariu
19.05.2017
19.05.2017

sâmbătă, 13 mai 2017

Gândești mult?

Nu. Mai mult simt...
Mai mult dau pe jos
Gândurile...
De ca și cum n-ar fi ale mele
Foto: www.card-photo.com
Whiter than white
Și de-acum încolo
Au voie să plece 
Fiindcă mie una...

Nu-mi mai aparțin...

Oana Denis Rotariu
13.05.2017

vineri, 12 mai 2017

Din cuvintele lor ne dor păcatele noastre

Cineva ne-a spus ceva și pe noi ne doare tare.
Marele Meteor, Grecia 2016

Dacă ne doare nu e un prilej nemaipomenit de bun petru a arăta cu degetul. Nu trebuie ucis niciodată mesagerul. El nu face altceva decât se ne indice motivul durerii.

N-ar trebui să doară. De ce doare?

Ne doare fiindcă ne identificăm și ne regăsim întrucâtva în vorbele aruncate spre noi.

Ne chinuie fiindcă e ceva de lucru la noi. De fiecare dată când lucrăm la noi ne mai curățăm, ne mai purificăm, evoluăm, mai creștem.

Nu ne identificăm niciodată cu apelative ale căror aparținători nu ne considerăm a fi întrucâtva, ori suntem.

Toate remarcile care sâcâie zgândăresc frustrările ascunse prin noi sau sunt din cele care tind să le submineaze autoritatea egourilor noastre uriașe...

Ne pare că am urcat sus, că scara a fost grea și treptele abrupte. Pe alocuri ne-am împiedicat și-am căzut, alteori nu ne-am putut ridica singuri.

Nimeni nu ne-a aruncat jos de pe scară și nimeni nu ne poate trage de cap ori împinge de la spate ca să urcăm treptele mai repede. Am fost lăsați să urcăm, după puterea și în ritmul nostru.

Iar dacă am reușit să urcăm o treaptă-două mai sus, apoi nouă, nu suntem mai buni decât ceilalți...

Suntem doar un pic mai sus. Sau ne pare că suntem...

Ar trebui așadar să înțelegem strădaniile urcușului și pe cei care urcă sau care nu urcă încă scara, la fel cum am făcut-o sau n-am făcut-o odată și noi...

Fiecare dintre noi avem crucea noastră de dus, Cruce pe care trebuie s-o îndreptăm și s-o ducem către Adevăr.

În această strădanie nu ne poate ajuta nimeni să învățăm să sarim din două în două trepte.

Ar fi păcat să ne priveze de puterea căpătată la fiecare treaptă urcată și de cunoașterea și experiența aflată pe fiecăre scară peste care ar trebui să sărim...

Tot ce putem face e să aprindem mereu în calea celui care urcă, fie că e mai jos sau mai sus față de noi, iubire și lumină...

Multă lumină...

Ca să nu se împiedice acolo unde ne-am împiedicat noi.

Ca să vadă mai limpede și mai bine toate treptele și încotro urcă...


Oana Denis Rotariu
12.05.2017

”Cine n-are un bătrân să și-l cumpere.”

Am avut o singură doamnă care a stat cu copilul nostru atunci când era mic. Doamna Cati, mai exact, Bica Cati. Avea șaizeciși șapte de ani când a venit la noi. Ținem legătura și acum. Acum are optzeci și unu de ani.

Tata, Rareș și Bica Cati
E un om simplu, dar foarte înțelept. De la ea am învățat o mulțime de lucruri. Printre ele, o expresie care o folosea des, atunci când făcea referire la ispitele și greutățile, suișurile și coborâșurile vieții:

”Oana, armata-i lungă. Mai lasă-le în voia Domnului!”

Așa este, armata-i lungă, iar încercările de tot felul... După cum suntem, după necesități...

Nu este nimeni din a cărui viață n-ai putea scrie o poveste, edita o carte, turna un film.

Viața bate întotdeauna filmul.

Evenimentele din exterior se translatează în interior și construiesc omul, modelează ființa... Uneori o trezește, alteori nu... Unii pleacă din astă lume cu ochii Conștiinței închiși...

Care dintre noi n-a avut de trecut peste greutăți, peste cumpene, peste necazuri? Ne tragem de cap, ne plângem de milă, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reușim să trecem prin ele și să le depășim.

Fiecare dintre noi primește ceea ce are nevoie, nu ceea ce merită.

Dumnezeu dă fiecăruia după necesități. De fapt el nu dă nimic, toate ”ni le dăm” singuri.

El doar ne ajută de fiecare dată să ieșim de unde singuri am intrat. Dar pentru asta e nevoie de acordul și acceptul nostru.

El ne spune simplu: ”Ridică-te și umblă!”

Dar dacă tu nu găsești în tine credința, curajul și voința de a te ridica, nu vei reuși să mergi niciodată.

Acceptul și efortul de a te ridica și a merge îți aparțin.

Crezând în El, El te va ajuta să crezi în tine.



Apoi vei putea spune la fel de simplu și firesc: ”Am mai trecut o cumpănă.”


Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana Denis Rotariu
12.05.2017


joi, 11 mai 2017

Brâncuși

Obosisem gândurile
Cu liniștea mea...
Le-am lăsat să se odihnească.

Toate. La "Masa tăcerii",
Sub "Poarta sărutului”.


Pentru a nu știu câta oară,
Am împărțit o îmbrățișare lipsă.


"Cumințenia pământului" e
Obraznică în comparație
Iubirea noastră.


Spre cer suie tihnit,
Din piepturile pline și rotunde,
"Coloana infinitului".


În noi și-ntre noi rămân atât:
Liniștea, nemărginirea, eternitatea...


Și oarecum stingher... Brâncuși...


Oana Denis Rotariu
09.05.2017



Fundu Moldovei


În locul unde
Timpul stă pe loc
Nici iarba nu crește,
Ci stă pătură pe dealuri,
Nici vântul nu bate,
Ci-ți adie doar prin amintiri.
Pădurea stă să te petreacă
Subtil, de ici colo prin tine
Atât de încet, de ca și când
Nici până acum și
Nici de-acum încolo
Aici... pare să nu se întâmple
Niciodată... mai nimic...

Oana Denis Rotariu
09,05,2017


luni, 1 mai 2017

Oamenii frumoși sunt...

Oamenii frumoși sunt acele persoane a căror lumină din priviri te invită să visezi la frumosul din tine.
 
Oana Denis Rotariu
01.05.2017

duminică, 30 aprilie 2017

Lumea nu e câmpul de luptă al iubirilor noastre

Lumea nu e câmpul de luptă al iubirilor noastre, ci e locul unde Iubirea triumfă și face războiul lipsit de sens.

Oana Denis Rotariu
30.04.2017 

Duminica femeilor mironosițe

O altă zi de Duminica femeilor mironosițe.

Ieri am făcut curățenie de primăvară.
La Paște am fost foarte răcită și n-am apucat să golesc casa și să o aerisesc, așa cum aș fi vrut.
Drept urmare, am decis ca azi să dormim mai mult.
Iertare, Doamne! Sunt prea obosită! Astăzi mă rog în Biserica Inimii ce bate din și pentru Tine!
Știu că Tu n-o să mă cerți și-o să mă ierți.

M-am închinat, am băut cafeaua. Doru aprinsese căndeluța și lumânări în fiecare cameră, la icoane... A tămâiat... Miroase a Liniște și a Dumnezeu în fiecare ungher de casă.

Îmi pun căștile pe cap pornesc muzica. Odată cu ea, în minte îmi apare o poezie.
Bucuroasă o scriu. O intitulez ”Geometria destinelor”. O recitesc. Ce frumoasă e! Ochii mi se umezesc pe loc.
Caut o fotografie care să se potrivească. Nu am voie să pun orice poză la mine pe blog. Am nevoie de acceptul celui care a făcut-o.
Nu găsesc nimic care să-mi pară potrivit și-mi amintesc de Irina. Săptămâna trecută mi-a dat voie să iau orice poză doresc din cele care ea le face cu atâta drag.
Deschid Facebookul. Intru pe peretele ei și încep să defilez. O floare, un cer, un câmp negru, pe seară, cu-n copac singuratic în partea dreaptă a imaginii, departe, la linia orizontului. Pe cer o stea căzătoare. Nu-nu, nu e asta.
Mai derulez. Deodată apare. Asta e. E Maria... E fata Irinei. Un suflet curat, pur, minunat ce închide în el minunile Universurilor ne-ntinate. Mi se gâtuie sufletul... Îmi înghit un nod de emoție...
Nu... Nu mai fac asta. Am voie să plâng. Îmi dau voie să plâng...Plâng...
Iau fotografia și o alipesc poeziei. O postez pe blog. Ce frumos e totul!!!

Îi dau poezia spre citire lui Doruleț. O citește și mă alintă ca de obicei: ”CE PROASTĂ EȘTI!!!” Asta e complimentul la superlativ al lui Doruleț, ca semn de apreciere pentru ce fac, ce sunt, cum sunt... Îmi face bine să-l aud. E o laudă care nu mă lasă să-mi dau importanță. Mulțumesc, Doruleț!

Iau laptopul și merg în birou la Rareș. Rareș își strânge ochelarii și-mi dă voie să așez laptopul la el pe birou. Se ridică de pe scaun și mă invită să iau loc, cu gingășie. Motanul vine repede după mine. Iau oglinda, o așez pe pervaz. Nu-mi dau căștile jos de pe urechi. Firul e destul de lung. Scot trusa din dulap. Mă așez pe scaunul de la birou și încep să mă pensez.
Joy, motanul, sare pe pervaz, lângă mâna mea dreaptă și se așează tihnit. Admiră liliacul de sub fereastră și vrăbiuțele de pe crengile lui. Nu știu dacă chiar admirație e ceea ce se găsește în mintea lui, dar mirarea din ochii lui nu mă lasă să înțeleg altceva.
Îi judecăm pe ceilalți după cum suntem, nu după cum sunt.

Mâine e 1 mai. Poimâine e 2 mai.
E ziua unei prietene dragi, dar cu care nu mai am vreme să mă vizitez. Ținem legătura doar la telefon. Ne leagă amintiri, vise, întâmplări fericite, încercări triste... Ne leagă multe... Iar acum ne leagă numai inimile noastre și din când în când câte un telefon. Alt nod în gât. Nu-l pot înghiți
Plâng imediat. Nu mă restabilisem bine, după ultima lacrimă. Nu i-am mai cumpărat demult nimic. Mă gândesc s-o surprind anul ăsta cu un buchet de flori, o îmbrățișare și-o vorbă din inimă.  Sau mai multe... Niciodată nu iese doar una, ci una câte una, cu sau mai puțin folos.
Am mai făcut asta în ultima vreme, am mai surprins cu flori multe persoane din viața mea...

Ce destin au unii!!! Brusc mă simt vinovată de fericirea mea vis-a-vis de nefericirile altora, de nefericirea lumii... Plâng în hohote... Doru vine din sufragerie să vadă ce se întâmplă.

”Ce mai e acum, draga mea?”
Eu bocind: ”Anul ăsta vreau să-i duc Filipicăi, de ziua, ei un buchet de flori.”
”Bine, draga mea, și cine te oprește?”

Nimeni nu mă oprește... Nimeni nu mă pornește...
M-a pornit El, acu ceva vreme. De-acum încolo tot ce fac prin El... ține de mine...

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana Denis Rotariu
30.04.2017

Foto: Irina Crainiciuc


Geometria destinelor

Se unesc cu o linie
Două stele din galaxii
Complet diferite.
Din mediana segmentului
Obținut se coboară
O perpendiculară
Pe planul format
Dintre continentul viselor
Unui destin
Și fluturii stomacului
Altui continent
Ce așteaptă, cu înfrigurare,
Să fie descoperit,... cucerit.
Din punctul de intersecție
Se trasează un cerc
Cu raza egală cu fericirea
Lumii la pătrat
Și se închide în interiorul lui
Bucuria punctelor
De suspensie
Ce urmează de acum încolo
Să locuiască, unul cu altul,
Alături de gânduri,
Același destin...
La pătrat... împreună...

Oana Denis Rotariu
30.04.2017


Foto: Irina Crainiciuc, Gândurile Mariei


sâmbătă, 29 aprilie 2017

Prea repede

Câteodată timpul
O ia galop înaintea mea.
Atunci trag vârtos de hățurile
Cu care l-am legat de minte
Și-l șfichiuiesc cu cuvinte
Nedemne de o doamnă de
Vârsta mea...

Mă încăpățânez să nu-l las
Să alerge spre habar n-am unde
Ori să facă mai știu eu ce...
Lui nici nu-i pasă de ce am
Sau n-am eu habar sau de gând.

O ia la trap dezinvolt,
Cu elan și fără scrupule
Spre undeva, spre nicăieri...
Se zice că timpul nu trece,
Că doar noi trecem prin timp.

Se zice, dar câte nu se zic?
Timpul poate că nu trece,
Dar anii... anii prea repede
Ne bântuie și se risipesc
Nonșalant... în vânt...

Iar eu... prea tare mă frământ...

Oana Denis Rotariu
29.04.2017



Atâția vânători și atâta vânat...

Sunt atâția vânători și atâta vânat în lume de nu știu de care parte a Luminii să mă așez.

Oana Denis Rotariu
29.04.2017

joi, 27 aprilie 2017

De noapte bună

                                                                                         Lui Doruleț...
Și te visez în fiecare noapte
Și te alint în fiecare zi,
De ca și cum ai fi mereu departe
De ca și când acum încep...a te iubi.


Oana Denis Rotariu
27.04.2017



 

La fereastra cu dragoni

La fereastra cu dragoni
Ședea o cioară...
Lega cu o sfoară
Poveștile tale cu balauri
De prințesele basmelor mele...

Pe oala cu ciorbă capacul
Sărea aiurit, aburit de
Forfoteala fără liniște
A ciorbei cu fasole mică, albă,
Din aia care-ți place ție cel mai mult.

La geam și anul ăsta înflorește 
Primăvara, alb, liliecii.
O cioară, albă și ea, înnoadă
Și trage povești, basme și prinți,
Dibaci sau șiret, ... tihnit... pe sfoară...

Oana Denis Rotariu
27.04.2017
Foto: Diana Damaschin, Îngeri și flori



miercuri, 26 aprilie 2017

Bărbații nu mai știu să facă curte și femeile nu mai știu să primească complimente și flori...

Ce vremuri, Coane Jenică!

Trăim cu atâta viteză că în goana noastră vântul vitezei ne zburlește și cei șapte ani de acasă și tihna și zâmbetele.

Nu mai știm să facem nimic ca lumea, ca oamenii, ca odinioară...

Mi-e dor de odinioară! Recunosc, sunt nostalgică. Ei și ce? A fi nostalgic e un lucru rău? Da... că trăiești în trecut ai să-mi spui...

Da, ai dreptate. Dar de fiecare dată când scot nasul afară și dau piept cu prezentul îmi pare atât de rece, de-mi vine să mă bag la loc sub plăpumioara amintirilor.

Acolo bărbații încă mai știau să fie cavaleri și știau să facă curte o viață întreagă pentru a intra în grațiile doamnelor.

Și chiar dacă nu de fiecare dată era vorba de aceeași doamnă erau iertați cu ușurință. Nu știu de ce.

Poate de dragul de a nu pierde deprinderea. Habar n-am.

Cert e că oamenii stăpâneau bine arta de a cuceri... inclusiv consoarta din ograda proprie...

Acum florile sunt oferite și primite doar cu ocazii speciale. Uneori pot lipsi chiar și-atunci. Preferăm să dăm un plic cu bani sau un card. Și asta numai și numai dacă avem vreun interes.

E mai ușor decât să-ți bați capul cu ce ai putea oferi ca să-i placă inimii pe care vrei s-o fericești.

De ca și cum vederea banilor ar putea ferici pe cineva...

De ca și cum a dispărut inventivitatea și dorința de a oferi bucurie din lume...

De ca și când nici păpădia nu mai crește în bătătura sufletelor noastre...


Bărbații nu mai știu să facă curte și femeile nu mai știu să primească complimente și flori...

Nu și bărbații mei... Slavă Domnului!

Oana Denis Rotariu
26.04.2017

Spring in B&W, www.card-photo.com


duminică, 23 aprilie 2017

Pe cale, treci agale...

Treci prin sufletul meu dezinvolt, de ca si cum nimic nu s-ar fi petrecut vreodată între noi, cu noi...

De ca și când nici nu l-ai cunoaște și nici nu l-ai fi simțit vreodată pe propria inima, în fiecare bătaie accelerată a îmbujorării ei.

Gândul te orbește și-ti oprește potopirea emoțiilor târzii.

Treci prin inima mea ba plângând, ba râzând...

Nici prin cap nu-ți trece că undeva în ea, ți-ai pierdut odată, demult, iubirea...

Nici prin inimă nu-ți trece că te-aș putea purta, fugar, pe-un gând...

De tu și eu flămând...


Să-ți fie bine, ori pe unde ai alege să mai treci!

Ori să petreci...

Oana Denis Rotariu
23.04.2017

George Ziakas, Loving the light of spring

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Din biroul în care muncesc, lumea iese ades mai bogată... cu o lacrimă...

De ceva vreme sunt manager de zonă la o firmă de distribuție la care lucrez de aproape douăzeci de ani, adică de la doi ani, judecând după câtă minte am acum. Noroc că nu putem începe numărătoarea anilor de la minus. :)

Venisem în firmă de la o alta unde am lucrat pe post de inginer de sistem, dar care și-a restrâns, între timp, activitatea. Mă recomandase un prieten. Se căuta urgent o persoană care să ocupe poziția vacantă de operator calculator.
Interviul s-a ținut într-o sâmbătă. Toți eram extrem de tineri.
Nu știam exact ce presupune distribuția, dar domnii cu care am ținut interviul, care erau de o vârstă cu mine și mai mici, au avut amabilitatea să mă pună la curent cu ce se mănâncă job-ul pentru care am aplicat. Am ascultat cu atenție și cu interes, dar n-am înțeles mai nimic din ce povesteau ei acolo. Era complet diferit față de ce învățasem vreodată, ori față de ce știam eu face.
Cu sinceritatea-mi caracteristică le-am spus: ”V-am ascultat cu atenție și mi s-a părut că vorbiți în chineză. Un singur cuvînt am înțeles din tot ce mi-ați spus acolo, cuvântul chitanță. Despre toate celelalte documente sau operațiuni am auzit acum prima dată. În schimb vă asigur că sunt un om inteligent, corect, sincer, care învață foarte repede, pe care te poți baza și care-și dorește mult acest loc de muncă. Decizia vă aparține.”
Am plecat de la interviu tremurând de emoție. După trei ore am primit un telefon care mă anunța că s-au decis să mă aleagă și să mă prezint luni la firmă ca să întocmim actele de angajare și încep să învăț ce am de făcut.

Această întâmplare mi-a amprentat cumva parcursul prin viață și n-o uit niciodată atunci când cineva intră la mine în birou pentru interviu.
De multe ori am eu mai mari emoții decât aplicantul.
Până m-am călit, cât de cât, în dimineața cu interviurile îmi simțeam mereu stomacul în gât, îmi venea să vomit și să leșin. Soțul meu, mă încuraja și-mi spunea că e cazul să mă adun, fiindcă dacă eu care intervievez leșin, aplicanților nu le mai rămâne decât să-și dea duhul.

De aceea și nu numai de aceea am obiceiul să tratez pe fiecare om cu care intru în contact ca pe o ființă întreagă. Îl percep ca pe un tot, adică trup, suflet, emoție, mental și spirit.
Pentru a alege persoana care se mulează cel mai bine pe cerințele postului, nu mă interesează doar ce știe sau ce poate ea ori vrea să facă, ci țin cont întotdeauna de toate coordonatele în care se încadrează acea ființă, la momentul acum, din toate punctele de vedere.

Stând de vorbă cu ei, de multe ori oamenii accesează adâncimi nebănuite, în care se oglindesc cu atâta sinceritate că le dau lacrimile. La finalul interviului ne strângem mâinile, sau chiar ne îmbrățișăm și ne zâmbim...

Și chiar dacă nu ies de la interviu cu certitudinea ocupării unui post, oamenii par mult mai frumoși, mai luminoși, mai încrezători...

Și mai bogați sufletește... cu o lacrimă...

 Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana Denis Rotariu
22.04.2017



vineri, 21 aprilie 2017

Fără noimă

Cu sufletul plăpând
Treceai alene printre stihuri.
Nu culegeai nimic,
Împrăștiai cuvinte și nimicuri.
La poarta îndoielilor,
Cu teamă, ți-am deschis.
Ți-am dat un sfanț de vorbe,
Legate cu dichis
Și o iubire caldă, fără scut,
Care cerea pe dată,
Sfioasă, un sărut...
Dar ai rămas uimit, ușor pierdut,
Orb, surd la toate cele,
Ușor nătâng și ... 

Mut...

Oana Denis Rotariu
21.04.2017

Gând de primăvară

Probabil că iarna s-a îndrăgostit nebunește de primăvară de s-a întors să-i sărute cu atâta pasiune copacii înfloriți...

Oana Denis Rotariu
21.04.2017

miercuri, 19 aprilie 2017

Ochii... care ard

Ce ochii mei ard
Inima vindecă,
Iar buzele
Acoperă într-un sărut
Rănile supurânde
Ale lumii...

Ce ochii mei ard
Sufletul bucură,
Iar vorba caldă
Scoate din genuni
Mințile năpăstuite...
Ale Pământului...

Ce ochii mei ard
Iubirea mistuie,
Iar inima tămăduiește
Într-un oftat prelung
Necazurile întinate
Ale Universului...

În ochii mei cu suflet
Ard Cerul și Pământul...
Și toate tristețile lumii,
Alimentând cu iubire
Bucuria ta și-a mea...

Și liniștea Cuvântului...

Oana Denis Rotariu
19.04.2017
Oana 18.04.2017

marți, 18 aprilie 2017

Dintotdeauna

De ca și cum niciodată
Nu sunt suficient de buni
Așa cum au fost lăsați să fie,
Oamenii se așează
Pe diferite trepte de civilizație,
De educație și de cultură,
Într-o luptă continuă
Pentru diversele proprietăți,
Idealuri și ierarhii
De ei inventate,
Spre alimentarea necontenită,
Anatemică și superfluă,
A EGO-urilor lor.

Din fericire,
Pentru Dumnezeu
Ei rămân însă perfect egali,
La fel de buni și de frumoși...
Acum, oricând, mereu...
Și dintotdeauna...

Oana Denis Rotariu
18.04.2017
18.04.2017

luni, 17 aprilie 2017

Fii Lumină!

Uneori, în bunătatea smintelii noastre, ne simțim datori să conducem oamenii spre Lumină.

Dar așa cum un prieten drag m-a învățat, ”Dumnezeu n-are nevoie de datornici”(Părintele Silvestru).

Nu suntem datori să conducem pe nimeni înspre nimic. Această remarcabilă părere e doar hrană pentru EGO.

Nu e nevoie să te simți vrednic ori dator să conduci pe nimeni spre Lumină.

E suficient să fii Lumină!

Chiar dacă uneori poate că îți e frică să strălucești.

Strălucirea ta se va răsfrânge, inevitabil, și asupra celor din jurul tău.

Și de acolo... din ce în ce mai departe...

Către Lumină...


Oana Denis Rotariu
17.04.2017

Iuliana Ojog, Magnolia