”Suflet perpetuu...”, Editura LiLA

Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, Indra! Mulțumesc, Editurii LiLA!
Mulțumesc Vasi, Cristi, Dorin, Rareș... și nu numai...!
"Un fel de prefaţă
Poezia nu „se scrie”. Ea răsare de undeva, dintr-o altă lume de simţire, în momente preţioase de deschidere, de receptivitate, de graţie.
O lume a unor altfel de frecvenţe-unduiri ale acelui Ocean Cauzal al Existenţei… Vibraţii primordiale… Care cresc, care se coagulează…, devenind gânduri-simţiri-cuvinte-forme…
La început a fost Cuvântul… Cuvântul Universului care va deveni viaţă, fiinţe, simţire, cuvinte ale acestor fiinţe, prin care îşi exprimă ele simţirea. Vibraţii-cuvinte care creează forme: ale Dumnezeului sau ale fiinţelor…
Poezia nu „se citeşte”. Uneori acele cuvinte nu înseamnă nimic pentru minte: pentru că poezia nu poate fi înţeleasă cu mintea… Trebuie doar să o laşi să te pătrundă ca să încerce să trezească şi în tine acele unduiri ale unor altfel de simţiri… Să poţi pătrunde şi tu, în acea altă lume, a unor altfel de înţelesuri-cuvinte-forme…
Și poate că, astfel, pătrunzând în adâncimi, vei descoperi şi tu Oceanul Cauzal… şi acele frecvenţe primordiale ale sale…, unduirile care devin Existenţă-Manifestare…, gânduri-simţire…, cuvinte-forme…
La Început a fost Cuvântul: Vibraţia primordială, Cuvântul Creaţiei… care va deveni viaţă, gând, simţire, cuvânt… Un „Început” care este, însă, mereu, încontinuu… Perpetuu…"
Indra

Știi Tu, Doamne?

Știi Tu, Doamne?
Fără Tine lume-ai pustie.
Nici pacea nu-i pace
Nici viața nu-i vie...
Și vorba e stearpă
Și viersul e ciung,
Când nu ești acolo
Să-l vezi alergând
Prin inimi de piatră
Găsindu-și mormânt...
Știi tu, Doamne
Că fără Tine,
Ceru-i foarte departe
Și e gol pe Pământ?

Nu pustii...

Nu pustii lumea
Cu neiubirea noastră...!
Las-o să fie albă
Și uneori albastră,
Ori galbenă sau roz,
Și chiar și purpuriu...
Ca să mă simt mai vie
Ca să te simți mai viu...
Ori verde și oranj,
Ca florile din glastră,
Să cânte mov în piept
O pasăre măiastră
În do major solfegii...
Nu, nu e prea tarziu,
Cât încă nu e seară
În sufletul pustiu...
Nu pârjoli Pământul
Cu rătăcirea noastră...!
Iubirea mai trăiește
Și mai e încă castă...
Chiar de nu-i între noi...
Nicicând n-a fost a noastră...
Nu pustii iubirea
Cu neiubirea noastră... !

Să taci o mie de cuvinte

Să taci o mie de cuvinte,
Să le aduni într-o tăcere,
Să le împachetezi în rugi,
Să le transformi în mângâiere.
Să taci o mie de cuvinte, Să le transformi în sărbători
Și uite-aşa la cele sfinte
S-adaugi şi s-aduni comori…
Să taci o mie de cuvinte,
O mie binecuvântări…
Să taci şi să nu iei aminte,
Că de tăcere te-nconjori…
Să taci o mie de cuvinte…
Și liniştea să-ţi dea fiori…
Uşor, tăcând… spre necuvinte
Să-nveţi încet-încet… să zbori…

Să scriu câteva vorbe despre cea care scrie?

De ce scrie?
Pentru că pentru ea scrisul reprezintă o trapă deschisă spre Divinitate.
Scrie pentru a evada din așa zisa realitate. Pentru că ceea ce are de spus aparține altor vremuri, simțiri, realități... sau irealități...
Scrie pentru că celei care scrie i-ar fi plăcut să mai trăiască un pic de eternitate în epoca romantismului.
Pentru că atunci când scrie, cuvintele par a avea puterea de a face lumea mai... senină.
De ce scrie?
Pentru că toate lacrimile par să-și găsească un rost, toate bucuriile un sens, toate dorurile o cale și toate emoțiile, bune sau rele, se dezamorsează și se transformă în ceva ce pare să nu rănească pe nimeni...
De ce scrie?
Ca să-și vindece inima de indiferență, de igoranță, de pasivitate, de negativism...
Pentru că îi face plăcere să se păcălească că lumea în care trăiește poate deveni mai frumoasă și mai bună doar citind, uneori, ceea ce ea câteodată, îndrăznește să scrie.
De ce scrie?
Scrie pentru că-i este drag să scrie și pentru că-i era dor de-o viață întreagă să se manifeste astfel.
Se pare că în tot acest timp cât nu a așternut slove pe hârtie, ele s-au scris undeva în inima ei. Parcă o mână nevăzută a Universului, îi tot umple ulciorul imaginației, așa încât chiar dacă se revarsă și dă pe dinafară, rămâne ca prin miracol mereu plin, veșnic proaspăt și parcă din ce în ce mai primenit.
Dar ceea ce simte ea cu certitudine - este faptul că scrisul reprezintă maniera discretă prin care Dumnezeu îi spune zi de zi că o iubește.
Mulțumesc Doamne pentru toate!
Oana Denis Rotariu

Zbori în Lume, carte dragă... Și îmbogățește Lumea cu frumosul din Tine...! <3 span="">

O zi anapoda

Trag aer adânc în piept. E fierbinte și-mi aburește sufletul.
Cerul e minunat astăzi. Albastru cu nori pufoși și albi. Îl trag peste cap ca o plapumă care să-mi învelească amintirile.
Vreau să mi se întipărească cerul de astăzi pe retină. E fabulos și mi-ar plăcea să-l folosesc pe fundalul sufletului o vreme.
Plec cu albastrul înspre capătul celălalt al Pământului. Apoi mă întorc.
Sună telefonul:
- Sărut-mâna! Doamnă W. aș vrea să vă spun că am făcut o nefăcută. Cred că mi-am pierdut cardul de alimentare. De fapt sunt sigură că l-am pierdut fiindcă nu-l mai găsesc nicăieri.
Când persoane de sex feminin încep să te salute cu ”sărut-mâna” știi că ai trecut linia ce separă tinerețea adevărată de cea veșnică... Asta e...!
Îi răspund calmă:
- Bine. Stai liniștită. O să alimentezi cu cardul de rezervă până ți se va face alt card.
- Mulțumesc frumos! Îmi pare rău.
- Se mai întâmplă... Te anunț cum facem!
Închid.
Scriu două vorbe într-un email când pe ecran un mesaj mă avertizează că trebuie să închid calculatorul.
Ce bine!!!
Știam că azi va fi o zi altfel. Începuse cumva pe dos față de cum sunt obișnuită.
De obicei sunt maximum de organizată. Astăzi, deși m-am trezit mai devreme decât de obicei, nu mi-am găsit tempoul.
Dimineață am scăpat dușul din mână și mi-am udat părul și toată baia. Am avut de strâns apă și n-am apucat să-mi fac patul. Cafea n-am băut cât mi-aș fi dorit, fiindcă e ziua de întâi a lunii și am avut de scris foile de parcurs.
Am plecat să-mi iau mașina din service dar am găsit-o înghesuită între altele trei și am fost nevoită să aștept să fie date la o parte. Apoi cei din service nu-mi găseau cheile ca să pot pleca.
Când în sfârșit am reușit să o scot din parcare un ins din fața mea se încăpățâna să oprească din doi în doi metri și să tot vorbească cu câte cineva (probabil că justificat, o fi avut treabă... ce știu eu???).
Am plecat cu încăpățânatul în fața mea încă vreo doi kilometri. Cred că mergea cu treizeci la oră - ori se gândea la nemurirea sufletului, ori nu terminase de gândit la ce vorbise cu cei de la service. Doamne iartă-mă!
Scap de el într-un târziu dar nimeresc mai bine, în spatele unei deosebite ce se ținea strâns cu ambele mâini de volan în timp ce privea disperată în față. Ce demoni o fi vazând? În față e doar drumul, câteva mașini și cerul... Limita e cerul... Nu e, dar așa ne place nouă oamenilor să zicem. Sună bine și pare interesant.
O depășesc și pe domnișoara și ajung oarecum bine până pe variantă. Aici coadă de mașini cu o cisternă în frunte și o mașină de școală pe la mijloc. Eu aștept chitic la sfârșit. Ce poezie e pe șosea! Ce pot să mai zic?
Oare azi nu trebuie să merg la serviciu de mă-mpiedic de toți și de toate? Nu știu, o să văd...
Ajung la spălătorie, las mașina la spălat și o iau pe jos.
Căldură de nesuportat, deși încă nu e ora nouă.
Gândurile nu mi se leagă, treaba merge de-a bușilea și nu are puterea să capete verticalitate.
Vin doi colegi în vizită. Ce zi, frățioare! Și am atâta treabă...!!!
Reușesc să reintru în computer. Mai scriu două vorbe, mai citesc două mesaje... Iar mesaj care ne obligă să salvăm tot și să ieșim pentru 45 min. Băăăăăăăi ejjjjjjjj nebun? Nu sunt, dar mă supun.
Ei... dacă tot am timp liber ia să fac un tur prin birouri să văd dacă e ordine peste tot. Ce ordine să fie? E ca la nebuni. Mă apuc să fac un pic de menaj... Doar de asta am venit... Nu???? Nu... dar nu mă pot abține.
Mă opresc și trimit pe cineva după plăcinte poale-n brâu calde, de la Bujor. Calculez să ajungă la toată lumea. Nu pot mânca doar eu. Îmi amintesc că azi a început postul. Dar mi-e foame și am musafiri și vreau să dau câte o plăcintă caldă de pomană pentru sănătatea mea și... Motive, motive, motive... Vreau o plăcintă cu brânză și nu vreau s-o mănânc fără justificare că e post...Iartă-mă, Doamne!
Mă reașez la birou. Colegii veniți în vizita îmi cer ordine de deplasare. Mă opresc să le dau.
Îmi reașez prioritățile pe ziua de azi în altă ordine, dat fiind faptul că s-a cam bulversat programarea lor.
Doamne câtă treabă am! Ei și? Asta e...
Stau de vorbă cu fetele în timp ce completez deconturile de cheltuieli. E frumos fără computer. Fiecare lucrează mai relaxat și are timp să schimbe și două vorbe cu cel de alături.
Într-o vreme așa era zi de zi. Ce timpuri!
Intru iar în calculator. O colegă nouă mă sună și-mi cere ajutorul. Deschidem amândouă aplicația și încep să-i explic. Între timp vine agenta de la firma de salubritate și așteaptă plata facturii. Mă scuz la telefon și-o plătesc.
Un coleg intră și-mi cere o adeverință. Îi spun ca trimit după ea. Colega mă resună și reluăm discuția de unde am rămas.
Între timp intră gestionarul mustăcind cu o foaie la spate. Dorea să-i aprob concediu de odihnă pentru două săptămâni. Îi dau număr de înregistrare și o semnez - e dreptul omului. În timp ce-i explic colegei la telefon una alta pun cererea într-un plic s-o trimit la resurse umane.
Vin plăcintele concomitent cu alt mesaj care ne cere să părăsim sistemul pentru încă un timp. Ce sincronizare!
Mă spăl pe mâini, iau câte o farfurie de unică folosință și ofer plăcinte la toată lumea.
Eu împart una cu un coleg.
Toate birourile se umplu cu miros dulce vanilat. Atmosferă de tihnă.
Doamne! Când oi termina tot ce am de făcut? Îmi definitivez foaia de parcurs timp în care intră pe ușă cineva care-mi aduce spre decont un ordin de deplasare. Isuse ce zi! O servesc cu o plăcintă din cele cumpărate pentru cei de acasă și încerc să mă adaptez din mers.
Lista de lucruri de făcut e din ce în ce mai înghesuită și mai greu de pus în ordine. Bine că e!
Reușim să ne conectăm iar. Mai vin câteva mesaje urgente. Răspund și mai trimit altele care așteptau cuminte la coada cu ”lucruri de făcut”.
Un alt mesaj ne inoportunează să ieșim din Outlook...
Ce-mi place ziua de azi!!! E complet anapoda.
Mă uit pe geam. Cerul e albastru și senin. Curg apele de pe mine. Nici n-am observat. E cald, unde am stat până acum de n-am observat cât mi-e de cald? Eram pe gânduri, aranjându-le... Ce nebunie!
Intru să fac FAZ-urile... Când aproape să le termin văd că e ora 16:48. Dumnezeule, n-am fost la bancă!!! Încui rapid și o iau la goană pe scări sperând să ajung înainte de ora închiderii... ora 17:00...
La bancă mă întâlnesc cu o doamnă pe care voiam s-o întâlnesc.
Mâine mă trezesc mai devreme, dar o să fac duș în seara asta.
Mâine dimineață nu mai vreau să scap dușul din mână, să amestec situațiile de-a valma și să mă-mpotmolesc...

Oana Denis Rotariu
01.08.2017

Foto: Iuliana Ojog

Bine sau rău? Știe Dumnezeu...

Un anume coleg, să-i spunem Mirel, intră într-o zi la mine în birou supărat foarte:

- De ce sunt oamenii atât de nerecunoscători?

- De ce întrebi asta?

- Păi uite, eu aș putea face rău cu ușurință dar nu fac.

- Am înțeles. Și faci acest bine așteptând recunoștința celor cărora le faci bine?

- Nu neapărat, dar mă gândesc că n-ar strica să aprecieze gestul meu. De exemplu intru într-un magazin ca să verific dacă cineva și-a făcut treaba, constat că nu a făcut-o, o fac în locul lui și nu trimit mesaje prin care să-i sesizez superiorii, cum e procedura. Deci atât timp cât îi fac omului un bine mă aștept ca măcar să aprecieze și să-mi vorbească frumos.

- Și de unde știi tu că-i faci omului un bine?

- ...

- De unde știi că nu ar fi fost mai bine pentru el să nu-l fi ajutat?

- ... da... nu m-am gândit așa...

- N-ai de unde știi dacă gestul tău, pe termen lung, nu e în deserviciul persoanei respective. Numai Dumnezeu știe... Noi suntem datori să facem doar ce-i corect. Dacă poți face un rău și nu l-ai făcut, dar nu te știe nimeni, e un fapt merituos. Și te scutește și de așteptări, fiindcă nelăudându-te nimănui cu fapta ta nu poți aștepta nimic de la nimeni...

Oana Denis Rotariu
10.07.2017

Duminica femeilor mironosițe

O altă zi de Duminica femeilor mironosițe.

Ieri am făcut curățenie de primăvară.
La Paște am fost foarte răcită și n-am apucat să golesc casa și să o aerisesc, așa cum aș fi vrut.
Drept urmare, am decis ca azi să dormim mai mult.
Iertare, Doamne! Sunt prea obosită! Astăzi mă rog în Biserica Inimii ce bate din și pentru Tine!
Știu că Tu n-o să mă cerți și-o să mă ierți.

M-am închinat, am băut cafeaua. Doru aprinsese căndeluța și lumânări în fiecare cameră, la icoane... A tămâiat... Miroase a Liniște și a Dumnezeu în fiecare ungher de casă.

Îmi pun căștile pe cap pornesc muzica. Odată cu ea, în minte îmi apare o poezie.
Bucuroasă o scriu. O intitulez ”Geometria destinelor”. O recitesc. Ce frumoasă e! Ochii mi se umezesc pe loc.
Caut o fotografie care să se potrivească. Nu am voie să pun orice poză la mine pe blog. Am nevoie de acceptul celui care a făcut-o.
Nu găsesc nimic care să-mi pară potrivit și-mi amintesc de Irina. Săptămâna trecută mi-a dat voie să iau orice poză doresc din cele care ea le face cu atâta drag.
Deschid Facebookul. Intru pe peretele ei și încep să defilez. O floare, un cer, un câmp negru, pe seară, cu-n copac singuratic în partea dreaptă a imaginii, departe, la linia orizontului. Pe cer o stea căzătoare. Nu-nu, nu e asta.
Mai derulez. Deodată apare. Asta e. E Maria... E fata Irinei. Un suflet curat, pur, minunat ce închide în el minunile Universurilor ne-ntinate. Mi se gâtuie sufletul... Îmi înghit un nod de emoție...
Nu... Nu mai fac asta. Am voie să plâng. Îmi dau voie să plâng...Plâng...
Iau fotografia și o alipesc poeziei. O postez pe blog. Ce frumos e totul!!!

Îi dau poezia spre citire lui Doruleț. O citește și mă alintă ca de obicei: ”CE PROASTĂ EȘTI!!!” Asta e complimentul la superlativ al lui Doruleț, ca semn de apreciere pentru ce fac, ce sunt, cum sunt... Îmi face bine să-l aud. E o laudă care nu mă lasă să-mi dau importanță. Mulțumesc, Doruleț!

Iau laptopul și merg în birou la Rareș. Rareș își strânge ochelarii și-mi dă voie să așez laptopul la el pe birou. Se ridică de pe scaun și mă invită să iau loc, cu gingășie. Motanul vine repede după mine. Iau oglinda, o așez pe pervaz. Nu-mi dau căștile jos de pe urechi. Firul e destul de lung. Scot trusa din dulap. Mă așez pe scaunul de la birou și încep să mă pensez.
Joy, motanul, sare pe pervaz, lângă mâna mea dreaptă și se așează tihnit. Admiră liliacul de sub fereastră și vrăbiuțele de pe crengile lui. Nu știu dacă chiar admirație e ceea ce se găsește în mintea lui, dar mirarea din ochii lui nu mă lasă să înțeleg altceva.
Îi judecăm pe ceilalți după cum suntem, nu după cum sunt.

Mâine e 1 mai. Poimâine e 2 mai.
E ziua unei prietene dragi, dar cu care nu mai am vreme să mă vizitez. Ținem legătura doar la telefon. Ne leagă amintiri, vise, întâmplări fericite, încercări triste... Ne leagă multe... Iar acum ne leagă numai inimile noastre și din când în când câte un telefon. Alt nod în gât. Nu-l pot înghiți
Plâng imediat. Nu mă restabilisem bine, după ultima lacrimă. Nu i-am mai cumpărat demult nimic. Mă gândesc s-o surprind anul ăsta cu un buchet de flori, o îmbrățișare și-o vorbă din inimă.  Sau mai multe... Niciodată nu iese doar una, ci una câte una, cu sau mai puțin folos.
Am mai făcut asta în ultima vreme, am mai surprins cu flori multe persoane din viața mea...

Ce destin au unii!!! Brusc mă simt vinovată de fericirea mea vis-a-vis de nefericirile altora, de nefericirea lumii... Plâng în hohote... Doru vine din sufragerie să vadă ce se întâmplă.

”Ce mai e acum, draga mea?”
Eu bocind: ”Anul ăsta vreau să-i duc Filipicăi, de ziua, ei un buchet de flori.”
”Bine, draga mea, și cine te oprește?”

Nimeni nu mă oprește... Nimeni nu mă pornește...
M-a pornit El, acu ceva vreme. De-acum încolo tot ce fac prin El... ține de mine...

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana Denis Rotariu
30.04.2017

Foto: Irina Crainiciuc

Din biroul în care muncesc, lumea iese ades mai bogată... cu o lacrimă...

De ceva vreme sunt manager de zonă la o firmă de distribuție la care lucrez de aproape douăzeci de ani, adică de la doi ani, judecând după câtă minte am acum. Noroc că nu putem începe numărătoarea anilor de la minus. :)

Venisem în firmă de la o alta unde am lucrat pe post de inginer de sistem, dar care și-a restrâns, între timp, activitatea. Mă recomandase un prieten. Se căuta urgent o persoană care să ocupe poziția vacantă de operator calculator.
Interviul s-a ținut într-o sâmbătă. Toți eram extrem de tineri.
Nu știam exact ce presupune distribuția, dar domnii cu care am ținut interviul, care erau de o vârstă cu mine și mai mici, au avut amabilitatea să mă pună la curent cu ce se mănâncă job-ul pentru care am aplicat. Am ascultat cu atenție și cu interes, dar n-am înțeles mai nimic din ce povesteau ei acolo. Era complet diferit față de ce învățasem vreodată, ori față de ce știam eu face.
Cu sinceritatea-mi caracteristică le-am spus: ”V-am ascultat cu atenție și mi s-a părut că vorbiți în chineză. Un singur cuvînt am înțeles din tot ce mi-ați spus acolo, cuvântul chitanță. Despre toate celelalte documente sau operațiuni am auzit acum prima dată. În schimb vă asigur că sunt un om inteligent, corect, sincer, care învață foarte repede, pe care te poți baza și care-și dorește mult acest loc de muncă. Decizia vă aparține.”
Am plecat de la interviu tremurând de emoție. După trei ore am primit un telefon care mă anunța că s-au decis să mă aleagă și să mă prezint luni la firmă ca să întocmim actele de angajare și încep să învăț ce am de făcut.

Această întâmplare mi-a amprentat cumva parcursul prin viață și n-o uit niciodată atunci când cineva intră la mine în birou pentru interviu.
De multe ori am eu mai mari emoții decât aplicantul.
Până m-am călit, cât de cât, în dimineața cu interviurile îmi simțeam mereu stomacul în gât, îmi venea să vomit și să leșin. Soțul meu, mă încuraja și-mi spunea că e cazul să mă adun, fiindcă dacă eu care intervievez leșin, aplicanților nu le mai rămâne decât să-și dea duhul.

De aceea și nu numai de aceea am obiceiul să tratez pe fiecare om cu care intru în contact ca pe o ființă întreagă. Îl percep ca pe un tot, adică trup, suflet, emoție, mental și spirit.
Pentru a alege persoana care se mulează cel mai bine pe cerințele postului, nu mă interesează doar ce știe sau ce poate ea ori vrea să facă, ci țin cont întotdeauna de toate coordonatele în care se încadrează acea ființă, la momentul acum, din toate punctele de vedere.

Stând de vorbă cu ei, de multe ori oamenii accesează adâncimi nebănuite, în care se oglindesc cu atâta sinceritate că le dau lacrimile. La finalul interviului ne strângem mâinile, sau chiar ne îmbrățișăm și ne zâmbim...

Și chiar dacă nu ies de la interviu cu certitudinea ocupării unui post, oamenii par mult mai frumoși, mai luminoși, mai încrezători...

Și mai bogați sufletește... cu o lacrimă...

 Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana Denis Rotariu
22.04.2017

Anul acesta la Înviere am iubit nebunește ... un alt bărbat

Liniște, tihnă...

O pace nevăzută coborâtă pe Pământ din Ceruri.

Cerul, acoperit parțial cu nori, are o frumusețe aparte. Ușor insinuant cu nori albi și pe alocuri steluțe.

Nu sunt nici prea aproape, nici prea departe și se dezvăluie pe rând.

Intrăm în biserică. Sărutăm icoanele și moaștele.

Tocmai când ajungem în față, din altar, auzim cântarea: ”Veniți de primiți Lumină!”

Mi se zbârlește pielea pe mine.

Rareș îmi șoptește fericit: ”N-am mai văzut niciodată asta până acum”.

Îi șoptesc: ”Bucură-te!”  Zâmbind gândesc: ”Mereu e ca prima dată...”

Luăm lumină și ne îndreptăm tihnit spre ieșire dând, din lumânare în lumânare, iubire și Lumină.

Oamenii sunt liniștiți și-și zîmbesc unii altora. E atâta frumusețe în acest tablou că sufletul mi se umple de un preamult de bucurie ce dă pe dinafară. Plâng...

Ce frumoși suntem când e liniște în inimi și ne iubim!!!

”Hristos a Înviat din morți cu moartea pre moarte călcând...”

Triumfă Viața și-odată cu ea lumea devine albă și curată... El a luat cu Sine păcatele lumii...

Plecăm în procesiune. Tămâia miroase dumnezeiește și îmbracă sufletele aburite de bucuria învierii.

Cântăm cu toții... Pe parcurs, din când în când, lacrimile-mi gâtuie glasul... ”Cu moartea pe moarte călcând...”

”Iisuse...!!!”

Stăm la slujbă. E frumos, e liniște, e pace, e înțelegere...

E dintr-o dată dimineață. Nici nu știu cînd au apărut zorile.

Luăm sfânta împărtășanie. Ajung cu Doru lângă un bunicuț care se căznește să scoată vocea din el pentru a înălța către cer cântarea. Doru îmi aruncă un zîmbet și-o ocheadă. Îi zîmbesc și eu.

Vocea bunicuțului e chinuită și-i iese tremurat și lălăit, parcă direct din grumaz.

Îi zâmbesc. Îmi zâmbește. Ia coșul și vine lângă mine.

Dezvelim merindele pregătite. În coșul bunicuțului doar o păscuță, un cozonac, biscuiți de casă, ouă și o lumânare. E destul.

Mă simt îndrăgostită până peste urechi de acest suflet ce șade gâtuit într-un trup din care ies cu greu sunetele.

Părintele împarte Paște și sfințește coșurile cu bunătăți...

”Hristos a înviat!”

De lângă mine, o voce-mi șoptește lălăit: ”Să aveți un Paște fericit, doamnă!”

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana Denis Rotariu
17.04.2017

Ne-am căptușit cu o răceală...

Primăvara iară...

Când soare cu dinți, când nori, când frig, când cald, când frumos și bine, când rece de-ți tremură și oasele-n tine, când vânt, când calm și senin.
Vremea de azi e ca omul... Cine să ne mai înțeleagă?

Nu știu să mă adaptez din mers la condițiile de climă. Dacă aș fi știut nu mă căptușeam cu o viroză de toată frumusețea.
Ori poate că nu-i viroză? Cine știe? N-am chef de doftori și doftorii.
Nici n-am nevoie. Ca să fac haz de necaz aș putea zice că, în caz de necesitate iminentă, mi-aș putea lua toate informațiile de la TV. Dacă aș avea curaj să mă încumet să mă uit la un film până la capăt, la final cu siguranță că aș ști exact ce hapuri să iau și unde să le găsesc mai ieftin. Dacă n-aș fi complet lămurită, ar fi suficient să deschid radioul, chiar dacă doar cu intenția de a asculta ceva știri sau muzică. Informațiile lipsă cu siguranță se vor completa, ca prin minune.

Vorbesc cu șeful și-mi mai iau o zi de concediu.
Aerisesc casa, fac o oală mare cu ceai de la Iacobs. Așa-i spun eu unui coleg minunat. Iacob e un om deosebit care la două vorbe spuse a treia e o onomatopee, menită să întregească explicația și să lămurească pe deplin interlocutorul. Astfel spusele-i sunt întotdeauna foarte pitorești. Un deliciu de om! Mi-a adus o pungă de tot felul de plante medicinale strânse de mânuța lui și uscată la el în gospodărie: mentă, tei, soc, muguri de brad, mușețel...
M-a asigurat că dacă beau o găleată de ceai fierbinte cu miere de albini ”fffffșiiiiit” mă fac bine.
Deocamdată am făcut o oală de 3 litri și-o împart cu Rareș care e și el răcit cobză.
Deci ar trebui să mai bem azi încă șapte oale dintr-astea, pline cu ceai. Sper să ne țină vezicile!!! Bine măcar că stăm acasă.

A venit primăvara...
Joy, motanul, țopăie fericit și aleargă când afară, pe streașina balconului de sub balconul nostru, când demonstrativ a fericire prin fața mea.
Se pare că-i priește răceala noastră. Nici nouă nu ne e chiar rău. Doar că tușim de parcă vrem să ne desfacem în două, ne dor toți rărunchii, gâtul și urechile.
În rest toate bune. Poate că și ele, trupurile nostre, au și ele nevoie ca, din când în când, să le acordăm ceva din atenția noastră. Vă mulțumim, am înțeles mesajul!

E primăvară și e post...
Gâtul m-a învățat să tac, urechile să ascult tăcerea și plămânii să am încredere în viață... 
De restul ... beau ceai...

Altceva... nimic. Primăvară peste tot și... cam atât...

Oana Denis Rotariu
31.03.2017

Scrisoare pentru deznădăjduiți

Pentru că azi se împlinesc cinci ani de la operația de cancer la sân prin care am fost nevoită să trec simt că e de datoria mea să așez câteva rânduri în fața unor ochi care poate că astăzi sunt înlăcrimați de deznădejde.

De ieri îmi stau lacrimile pe vârful nasului.
Întoarsă în timp, am retrăit toate fricile și deznădejdile trecutului încă o dată.
Am simțit din nou toată goliciunea și vidul de speranță ce se instalase în mine.
Am resimțit acut toată deznădejdea ce-mi subjugase ființa, încolțită din toate părțile de frici fără scăpare.
Se spune că primii cinci ani de după operație sunt cei decisivi.
Atunci nu eram în stare să-mi ancorez nădejdea atât de departe. Cinci ani păreau o eternitate.
Îmi părea un viitor mult prea îndepărtat în care nu puteam spera.
Acum cinci ani, ziua de azi era... îmi părea mult prea departe.
Pentru mine, cea de atunci, azi era o zi la care nu aveam curaj să visez, era o iluzie mult prea îndrăzneață.

Cumva am reușit să mă scufund adânc în acea deznădejde, până în tenebrele și adâncurile ei cele mai întunecoase.
Iar acolo, într-un ungher, stingher și plăpând, am găsit arzând o scânteie de credință. M-am agățat de ea cu toată ființa mea, iar ea mi-a luminat delicat și gentil, puțin câte puțin, drumul spre Lumină.

Astăzi, m-am rugat ca nimeni, niciodată, să nu mai fie nevoit să traverseze asemenea genuni.

Azi mă simt datoare să scriu deznădăjduiților de astăzi.
Sper din toată inima ca ei să găsească prin și dincolo de slovele mele curaj să caute și să se prindă de luminița de credință ce așteaptă cuminte în sufletul lor ca să fie găsită și să le lumineze și lor Calea spre Lumină.

Așa să îi ajute Dumnezeu!

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana Denis Rotariu
21.02.2017

2012

2017

Nu mi-ai rănit decât EGO-ul

Sunt obișnuită ca în tot ce fac să pun suflet și în orice relație să-mi ofer inima pe tavă.
Intențiile mele sunt preponderent lăudabile și întotdeauna bune.
Asta nu înseamnă că am învățat să fiu zen în orice împrejurare.
Nici nu știu dacă se poate, ori se cade să ating această stare acum.
O să mă gândesc la asta mai târziu.

Ieri m-am necăjit foarte pe cineva, nu contează pe cine.
Încercam să-i obțin suportul într-o problemă care mă apăsa și n-am găsit înțelegere.
Ba mai mult, acea persoană a găsit de cuviință să mă acuze de chestiuni care nu erau conforme cu realitatea și să facă remarci nepotrivite.
Eram pe punctul de a izbucni în plâns, dacă chiar în acel moment nu intra pe ușă cineva care avea ceva de rezolvat cu mine.
Am încheiat conversația spunând că la o proximă situație ca cea de față voi încerca să caut ajutor la un psiholog, că de descurcat oricum trebuie să mă descurc singură, fiindcă până la urmă ăsta e jobul meu.

Discuția în sine m-a indispus foarte tare, chiar mai mult decât ar fi trebuit.
I-am cerut părerea și lui Doamne despre toate cele întâmplate - mereu mă sfătuiesc cu El când nu știu ce să fac.

L-am întrebat de ce oamenii îmi rănesc mereu inima și sufletul, când de fapt eu îi iubesc și am cele mai curate intenții?

Nu mi-a răspuns pe loc, ci abia în dimineața asta, când ședeam împreună cu El la cafeluță...

Mi-a spus că oamenii sunt trimiși pe cale să trezească în mine doar ceea ce am nevoie ca să cresc.
Că ceea ce e lezat intotdeauna e EGO-ul, fiindca numai el poate fi accesat din exterior.
Că sunt singura care are acces la sufletul și inima mea și că mă simt rănită doar atunci când mă identific cu situații și emoții inutile.

A insistat să-mi amintesc întotdeauna că doar El și noi înșine avem acces la însuflețirea din noi...

Am început să plâng în hohote:
”Te rog frumos să mă ierți, Doamne!
N-am conștientizat până acum că ego-ul meu te rănește!

Iartă-mă, Doamne!
De azi înainte mă voi strădui să nu mai fac!”


Oana Denis Rotariu
21.02.2017

În capul pernelor...

Sunt răcită.
Tușesc de-mi sare cămașa pe mine. De fapt nu cămașa, ci pijamaua.
Cred că în nas doi pitici nevăzuți au reușit să dea de un izvor nesecat, ce aduce apă caldă, de habar n-am unde.
Nu-mi pot lua mâinile de pe șervețele. Nu-mi pot cumpăra șervețele destule...

Îmi amintesc brusc de copilărie... În dulap găseam întotdeauna șervețele frumos călcate și așezate teanc. Miroseau a curat și a mama.

Mama, biata de ea, când a auzit că-s răcită a venit pe jos până la mine să vadă cu ochii ei cât de bine mă simt.
Ce bine e să-ți trăiască părinții! Te poți simți copil, ori de câte ori ai nevoie.

N-a stat la mine mult... Doar cinci minute și o îmbrățișare care m-a reconectat cu sufletul și primordialitatea Lumii.
Îmediat în mine s-a instalat o stare de liniște, de împăcare și de bine...
Mi s-a făcut somn... Ce bine e să fii răcită!

Mă așez în capul pernelor și privesc la cald... inconștiența Lumii...

02.02.2017
Oana Denis Rotariu

Doar mâinile-mi seamănă cu cele ale bunicii

Spăl vasele.
Apa curge de pe farfurie, pe mâini...
N-am îmbătrânit, nu. Doar mâinile seamănă din ce în ce mai tare cu cele ale bunicii.
Mă fascinează mâinile oamenilor.
Povestesc despre ei.
Despre cât de mult au trudit ei pentru viețile lor.
Sau despre cât de curați, pedanți și frumoși sunt sau pot fi ei.
Ori de cât de tandri sunt ori ar putea fi.

Termin de spălat vasele și trec pe lângă oglinda de pe hol.
În ea se reflectă o imagine, o formă numită câteodată Oana, altădată eu.
Par un pic mai altfel față de anii trecuți, dar parcă nu m-am schimbat așa de mult...
Doar mersul mi-e un pic mai greoi și pielea parcă nu mai e la fel de proaspătă.

Dacă închid ochii, nicio schimbare.
Sunt la fel ca mai înainte. Nici mai urâtă, nici mai frumoasă, nici mai înaltă, nici mai scundă, nici mai grasă, nici mai slabă. Cu ochii închiși sunt fix la fel.
La fel cu cea care am fost dintotdeauna, doar un pic mai liniștită.
Mult mai liniștită.
Doar oglinda se schimonosește zilnic la mine.
Înăuntru e la fel.


Dau drumul la radio, dau volumul la tare și mă apuc de șters praful.

Chris de Burgh mă translatează pe loc în alte timpuri:
 
”The lady in red is dancing with me, cheek to cheek
There's nobody here, it's just you and me
It's where I want to be
But I hardly know this beauty by my side
I'll never forget the way you look tonight...”

Deodată e seară, e primăvară... În cameră își face loc un miros de liliac și de Lady Camea.
Timpul nu există. Sunt îmbrăcată în roșu și dansez lipită strâns de el, de ca și cum sufletul meu întreg și lumea toată numai pentru el există.
Aș vrea să pot spune că sunt fericită, dar nu sunt.
Sunt în schimb extraordinar de îndrăgostită. De iubire, de primăvară, de mireasma de liliac și de ochii lui...
El... Și el mă iubește. Cu o iubire atât de adâncă ce nu poate fi tradusă în cuvinte. Mă strânge tare la piept, suspină, tace și nu mă slăbește deloc din strânsoare.
Mă simt de ca și cum aș fi un cadou sau un balsam pentru sufletul lui, dar nu... nu sunt fericită.
Fericirea mea se împiedică în gânduri amare, inutile... fără rost...
O pană de curent oprește melodia pe la jumătate. Noi dansăm în continuare înlănțuiți, cântând melodia în șoaptă, unul în urechea celuilalt...

Mai e doar un pic de Pronto în tub. Sper să-mi ajungă pentru toate camerele, astăzi... Melodia de la radio se termină. În cameră se face brusc frig. Închid geamurile, termin de șters praful și mă spăl pe mâini.

Sunt atât de uscate. Îmi pun un pic de cremă în palme și-mi frec ușor mâinile, una de cealaltă, mângâindu-le pe rând, pe una cu cealaltă, cu delicatețe, cu grijă, cu drag...

Ce bine-mi seamănă cu mâinile bunicii!
Nuuuuu, n-am îmbătrânit. Doar mâinile încep să-mi semene din ce în ce mai bine cu cele ale bunicii.

În rest sunt aceeași dintotdeauna...
La fel... Mereu...

Oana Denis Rotariu
28.01.2017

"I run for my Godmother"

”Alerg pentru Nașa mea”.

Sau dacă am traduce ad literam din limba engleză ”Alerg pentru mama mea întru Dumnezeu”, pe care El mi-a ales-o ca să mă încreștineze și să mă călăuzească în această călătorie...

În lumea asta nimic nu e întâmplător, nimic nu e lăsat să vină la voia întâmplării. Totul e rânduit, așezat, cântărit, ajustat, reglat, ghidat...

Am avut șansa și onoarea să botez, acum optsprezece ani un suflet venit pe lume la 8 luni, într-un ambalaj care cântărea 1,7 kg.

Un suflet puternic într-un trup firav ce avea să se transforme într-o ființă minunată. Părinții i-au ales un nume mare, pe măsura sufletului enorm ce avea să-l cuprindă și să fie, adică Ștefan.

Pe atunci, Ștefan cel Mic, era un ghemotoc deosebit, care știa că ceea ce contează în viață este însăți VIAȚA.

Era atât de mic că am fost nevoiți să-i curățăm nasul cu bucățele de vată pe care le-am învârtit, ca la tors, între degete.


Ștefan cel mic a ales viața și a ales să zâmbească vieții.
Iar ea i-a zâmbit zi de zi înapoi, după măsura sufletului lui frumos și pur.

Un timp ne-am avut prin preajmă: pe la sărbători, pe la zilele de naștere, pe la câte un picnic ori un grătar. Am adunat atunci sumedenie de amintiri frumoase, care au avut menirea să-i țină de cald sufletului meu îndurerat de dor...

Fiindcă drumurile noastre s-au distanțat... Ștefan cu familia lui a plecat peste mări și țări... tocmai în Canada... Dar distanța nu ne-a despărțit și n-a izbutit să ne separe.

Inima n-are distanțe. În inimă e peste tot aici.

Așa se face că acum câțiva ani, când am avut de trecut o prăpastie în viață, din partea cealaltă a lumii am primit o fotografie în care Ștefan și sora lui au ales să participe la un maraton ce avea ca obiect strângerea de fonduri pentru tratamentul bolnavilor de cancer.

Erau îmbrăcați în tricouri albe pe care scria cu negru: "I run for my Godmother”.

Poate că pentru unii nu înseamnă cine știe ce... dar pentru mine a fost un toiag de iubire pe care mi-am sprijinit curajul.

Ștefan și sora lui, Teodora, mi-au oferit un imbold ca și eu să pot alege, la rândul meu, VIAȚA.

Astăzi Ștefan a împlinit 18 ani. A devenit deodată... Ștefan cel Mare...

Noi nașii lui, îi urăm ca viața pe care a ales-o să-i fie mereu prietena lui cea mai bună!
Să fie bună și blândă cu el, să aibă înțelepciunea de a-l accepta și de a-i ghida întotdeauna deciziile!
Și nu în ultimul rând să-l iubească cel puțin la fel cum o iubește el pe ea!

”La mulți ani, Ștefan!”

Noi, nașii tăi te iubim și te prețuim enorm!

Oana, Doru și Rareș
21.01.2017

P.S. Astăzi, de ziua ta de naștere cea mai importantă de până acum, a venit și rândul meu să arăt un tricou lumii.

Cu motanul lipit de suflet

Dimineață devreme.

Motanul simte de fiecare dată când trebuie să mă trezesc și mă așteaptă cuminte la ușa dormitorului.
E un maidanez alb cu portocaliu.
Nu credeam să fiu vreodată în stare să iubesc atât de tare o pisică portocalie. Darămite una alb cu portocaliu.

Îl simt și eu la un moment dat și mă trezesc... dar cu greu.
Aseară m-am culcat târziu, iar astăzi trebuie să mă trezesc la fel de devreme ca de obicei.
Îmi place să lenevesc dimineața... uneori îmi reușește...

Mă ridic din pat și cu motanul la picior, aprind candela, ne închinăm împreună (ca de obicei se așează pe picioarele mele atunci când mă așez în genunchi).
Dau curs la tot ce ține de rutina dimineții.

La final, îmi așez cafeaua pe măsuța din sufragerie și mă așez cu picioarele îndoite pe fotoliu.
Imi iau laptopul și-ncep să scriu.
De data asta e o poezie. Pare mai mult o rugăciune...
Mă minunez! Ce frumoasă îmi pare! Mă bucur!!!
Mai citesc o dată finalul.

”Îndrăgostește-mă
De viață și nu mă lăsa
Să Te privesc
De ca și cum ai fi
Întotdeauna... doar...

Dincolo de ea...”

Parcă în continuarea poeziei motanul se așează pe fotoliu lângă mine.
Pun mâna pe el și începe să toarcă zgomotos.
Își reazemă capul pe tălpile mele și inima de sufletul meu, care revarsă asupra lui valuri de iubire.

Plâng... Îndrăgostește-mă, Doamne de viață!

Și de tot ce șade lângă, în sau departe de mine...pe aici sau pe acolo...

prin ea...

Oana Denis Rotariu
18.01.2017

Duminică de toamnă...

E duminica.
E toamna si e duminica. O zi molateca de doua ori.
Lumea trece linistita pe strazi... Doar mersul le e linistit, privirea le e grea si buzele crispate spun cu totul altceva despre sufletul, mintea si inima lor.
O pala de vant imi zburleste buclele, o raza de soare imi face sa-mi straluceasca privirea a chihlimbar, iar sunetul clopotelor imi curata inima si-mi aduce zambetul pe buze.
Iti simt caldura mainii pana in inima si mi-e bine.
Zambesc.
Oamenii trec pe langa noi incet, ingandurat, cu privirile ratacite de ca si cum faptul ca e duminica si ca e cald n-ar insemna nimic, de ca si cum ar fi putin lucru sa te poti bucura de o asemenea zi aurie, calda, stralucitoare. Le zambesc, dar zambetul meu trece dincolo de ei si rataceste in aer aiurea...alergand dupa o frunza ce a decis sa se avante pentru singurul si ultimul ei zbor...
Trecem pe langa florareasa de pe colt - vinde flori pentru inceputul scolii.
O bunicuta iese de la biserica. Are ochii de culoarea cerului si liniste in priviri. Se opreste langa miile de flori sa le admire. Cineva ii spune: ”Ce flori frumoase!” Raspunsul ei: ”Da, dar si banii sunt buni” mi-a cazut greu in timpane si in suflet...
Iau repede cel mai frumos trandafir rosu si i-l ofer cu drag, zambind...
Ea imi primeste zambetul si-mi trimite altul, multumindu-mi... Ea imi vede zambetul... Sunt fericita!
E duminica!
E toamna, e duminica si lacrimi calde imi uda obrajii...de fericire... 
De atat de multa fericire!!!

Cu tot dragul,
Oana Denis Rotariu

Un îngeraș... pe nas

Duminică, zi liturgică...

Mergem la biserică. Bisericuța la care mergem noi e mică.

Mică spre foarte mică. Ca o corabie de mici dimensiuni alipită spitalului de contagioși.
N-am intrat, am răma afară. La fel ca și mulți alți oameni ascultam slujba de afară, de pe aleea ce unește biserica și secția de oncologie a spitalului judetean.   

Cam la jumătate de metru de mine apar trei copii. Două fetițe și-un băiețel. Băiatul era ceva mai mărișor.

Sunt îmbrăcați curat și frumos, ca de duminică. Au toți până în șase anișori. Știu pentru că i-am auzit vorbind unii cu alții.

Vorbesc în șoaptă. În timp ce vorbesc se mișcă încet-încet înspre mine.

Din când în când mă privesc drept în ochi.

Am grijă să le zâmbesc de fiecare dată, pentru a se simți în siguranță.

Tot vorbind ajung toți aproape lipiți de mine, de ziceai că-s ai mei. Le dau pace.

–       Eu am patru ani, tu câți ai?

Se răspunde arătându-se degețelele ce reprezentau șase anișori.

–       Dar tu?

–       Cinci.

–       Ai observat că se taie copacii?

–       Da.

–       Și-ai observat că pe crengile lor sunt cuiburi de păsărele?

–       Da.

–       Oare ciorile rămân în cuiburi?

Băiețelul cu o mină extrem de serioasă:

–       De obicei da, acolo stau.

–       Oare de ce se taie copacii?

–       Pentru că noaptea ciorile ”cârâiesc” și oamenii nu se pot odihni.

–       Da. Dar eu n-am auzit ciori cârâind noaptea.

–       Nici eu.

–       Știi, într-o seară, în timp ce dormeam am simțit un fâlfâit pe nas. Ghici ce era?

–       Un țânțar?

Fetița care a pus întrebarea dă din cap că nu.

–       O muscă?

Se răspunde negativ tot prin mișcările stânga-dreapta ale capului.

–       O buburuză? (vine următorul răspuns la pachet cu o sclipire fericită în priviri)

Urmează același nu fără cuvinte.

–       Un flurure?

–       Nu.

–       O buburuză? (insistă fetița mai mică).

–       Nu... (suspans)... Un îngeraș.

Două perechi de priviri curate, fericite, uimite:

–       Și l-ai văzuuut???

–       Nuuuu. Cum să-l văd că dormeam? Nu l-am vazut, doar l-am simțit.

–       Și cum arăta?

–       Nu știu. A dormit un timp la mine pe vârful nasului și apoi a plecat în icoana lui.

–       De ce?

–       Nu știu.

–       Am înțeles că și Iisus și îngerii sunt făpturi îngerești.

–       Daaa? (șoptit)

–       Da. Se spune așa într-un film ”Pilde” nu l-ai văzut?

–       Nu.

–       Eu da. Să-ți spun drept... mie mi-a fost un pic frică (tot șoptit).

–       Haide să ne jucăm!

–       Hai!

Și-au plecat în liniște, la joacă.

Lîngă mine a rămas un spațiu umplut doar de fâlfâit de aripi și zâmbete îngerești.

Liturghia continuă.

 

Foto: George Ziakas

Mulțumesc Doamne pentru toate!