Despre a zâmbi...

Vreau să-ți povestesc ceva... Ce știu eu? Poate într-o zi îți va folosi și ție... sau poate că nu...

Să nu crezi despre mine că mi s-a șters zâmbetul de pe suflet și fericirea din ochi!

Erau acolo încă de când m-am trezit în anotimpul care se numește viață și acolo a rămas în permanență... Ba acum pare mai frumos decât era înainte...

Da, știu... uneori a fost un zâmbet cam chinuit, dar nu s-a șters. Era doar ceva mai schimonosit...
Mi s-au șters, pentru un timp, doar luminițele din ochi. Dar numai pentru o vreme...

Era pe timpul când am căzut atât de adânc că nu știam dacă am să mai pot să mă mai ridic vreodată...

Știi tu? Atunci când te prăbușești atât de jos, cerul e de mii de ori mai sus ca de obicei, iar nici una din mâinile pe care le vezi întinse nu ajung până la tine.

Ești singur într-un hău adânc din care vrei să poți crede că vei ieși...

Dar te simți prea neputincios ca să poți avea îndrăzneala să crezi că vei și reuși...

Toate vocile de încurajare pe care le auzi sunt departe și nu le înțelegi mesajul, iar Cerul e de mii de ori mai departe...

Însă acolo mai ai un alt cer, care ți se așterne sub picioare și te susține să nu cazi.
E cerul tău de vise pierdute, de lacrimi înghețate, de suferințe și deznădejdi care se întinde ca o oglindă sub picioarele tale și te sprijină.

Acolo îl găsești pe Dumnezeu.

Oglindește-te în El!

Te va arăta cu mult mai înalt decât ești și vei vedea și cât de puternice sunt aripile pe care El ți le-a dat ca să zbori în sus... către tine.

Dacă vreodată ai să cazi atât de adânc, nu închide ochii!

Ca să poți vedea cât e de frumos Cerul care te susține.

Să-ți fie cum eşti! 

Să-ți fie bine!

Oana Denis Rotariu

Cum moare dragostea?

Ea l-a pus deoparte, departe de gândurile ei cotidiene. În acest fel el a dispărut de pe firmament, de ca și cum el n-ar fi reprezentat pentru ea niciodată nimic...

El a scos-o din visurile lui, jignit de lipsa ei nedisimulată de interes, rănit în amorul propriu de absenta ei gentilețe.

Dragostea lor s-a mai plimbat o vreme, din inerție, de la inima unuia la sufletul altuia, dar după vreme a obosit.

Ostenită s-a așezat pe aripile unui fluture și s-a lasat furată de zborul lui înspre măruntaiele iubirilor nemărturisite ale omenirii, spre infinit.

Și fiindcă nici ea, nici el, n-au mai văzut-o la ei în bătătură pentru un timp, după o vreme au conchis, fiecare în parte, că dragostea lor a murit.

Ea, dragostea, însă rămâne departe, ascunsă în măruntaiele lunii, în iubirile tăcute, ferite de ochii lor și de neiubirile lumii.

Pentru ei totuși se cheamă c-a murit... Un gând ireal, păgubos și pripit...

Oana Denis Rotariu

03.06.2017

 

 

Poveste despre o poveste

Credeam că eşti asemenea iubirii lui Minulescu, adica de porțelan...

Ori îmi păreai de cristal sau de sticlă şi mi-era teamă să te ating, să te cuprind sau să te țin între degetele inimii mele.

Mi-era frică să nu te stric, să nu te sparg.

Ori poate doar îmi era că nu se cade ca eu, un muritor de rând, să am parte de ceva atât de fragil, de scump, de altfel...

Mă uitam la tine ca la un bibelou, ca la o operă de artă... dar nu îndrăzneam să zăbovesc prea mult cu privirea asupra ta...

Ştii tu... mă învățase mama în cei şapte ani de acasă că nu-i frumos să te holbezi ca prostul la celălalt.

Tu tânjeai după atingerile mele ... eu priveam neputincios către ele.

Nu îndrăzneam să te mângâi decât cu iubirea din priviri.

Te-am mângâiat din creştet până-n tălpi ... vreme îndelungată...

Până-ntr-o zi... când te-ai pierdut în largul sufletului meu şi te-ai împrăştiat peste tot prin mine.

De-atunci nu te mai găsesc...

Mi-e dor să te privesc ... măcar o dată...

Vreau să te văd!!!

Şi poate că de data asta voi găsi curaj să te iau de mână...

Ori poate că voi îndrăzni să te sărut, să te ating, să te iubesc aşa cum vrei... aşa cum nu voiam...

Privindu-te m-am transformat şi eu în porțelan...

2016

"Iubire, bibelou de porțelan..." (Ion Minulescu)

Înnobilezi a noastră existență efemeră...

Și chiar de timpul stă pe loc... a mai trecut un an...

Oana Denis Rotariu

Suflet despuiat

Te găsisem cu sufletul despuiat pe preșul din fața ușii inimii mele.

Mă gândeam cum poate cineva să aibă nerușinarea , neobrăzarea și impertinența să șadă atât de vulnerabil și de dezbrăcat în fața ei, în fața mea...

O vreme am încercat să te ignor, să mă furișez afară pe lângă tine și să mă fac că nu te observ.

De fiecare dată stăteai acolo cu mâna întinsă, iar în ea țineai mereu câte o floare... de fiecare dată alta, de fiece dată mai proaspătă și mai altfel.

Mă agasei cu felul în care îmi opreai mereu ignoranța, mă scoteai din ea și mă obligai să simt...

Mă obosea lupta dintre iubirea ta și ignoranța inimii mele.

Într-o zi m-am gândit să cedez ca să văd ce se întâmplă.

Dar din ziua aceea nu-mi amintesc să mai fi văzut ceva.

Am început să trăiesc, iar în jur nu m-am mai priceput să mai zăresc altceva decât fericire.

Te găsisem cu sufletul despuiat pe preșul din fața ușii inimii mele...

Crezusem că ai venit la cerșit. 

Nu-mi trecuse prin gând că tu de fapt căutai să-mi oferi în dar doar ce-mi lipsea...

                                             iubire...

Dumnezeu nu se caută, Dumnezeu se trăiește

Mă bucur.

Zi de zi, ceas de ceas, minut de minut, secundă de secundă, fracțiune de secundă de fracțiune de secundă...

Mă bucur să văd pietrele, munții, câmpiile, apele, iarba, florile, oamenii... 

Oamenii îmi par atât de frumoși !!!

Majoritatea sunt la fel de chinuiți ca mine cea de odinioară, cea căreia i se părea că deține controlul în tot și-n toate, pe vremea când lumea se împărțea în eu și restul lumii.

Pe vremea aceea era tare de greu de trăit. Aveam mereu de dovedit ceva cuiva, mereu de luptat pentru ceva, mereu de înotat contra curentului.

Fiecare cuvânt nelalocul lui mă rănea... de fapt îmi rănea doar orgoliul, egoul, eul închipuirilor minții mele. Dar eu nu știam și sufeream peste măsură.

În timpurile acelea îmi căutam mereu frumusețea pe la saloanele de manichiură, pedichiură, coafură... niciodată în oglinda sufletului meu.

Iar iubirea.... iubirea o sorbeam de oriunde și până la ultima picătură, cu atâta nesaț de ca și cum eram goală de ea întotdeauna... Cu toate astea tot nu mă săturam niciodată să primesc iubire.

Nu știam că mai important decât s-o primești e s-o dai și s-o trăiești.

În vremurile acelea îl căutam pe Dumnezeu fără să-L mai găsesc ca altă dată... 

Simțeam că Îl rătăcisem pe undeva prin ungherele sufletului și totuși Îl resimțeam ca fiind atât de departe de mine.

Și de frică să nu-L pierd de tot i-am vorbit, i-am turuit încontinuu... Și asta chiar dacă nu primeam niciun răspuns.

Acum mă îndoiesc amarnic că El nu mi-a răspuns.

Mai mult ca sigur în timpul acela eram surdă la vorbele Lui și oarbă la toate semnele pe care mi Le tot arăta.

L-am căutat atât de mult că m-am rătăcit și de El și de mine și-am obosit.

Și când am obosit am încetat să mai caut. Am stat într-un loc, nemișcată, rugându-mă neîncetat să-mi arate ce să fac.

Tot ce-am făcut a fost să mă rog. Ore-n șir. Zile-n șir.

Mă rugam să-mi arate un semn. Dar și mai mult m-am rugat să mă facă să văd semnul pe care mi-L arată.

Și mi L-a arătat. Și l-am văzut.

Acum, privind în urmă, îmi dau seama cât de inutilă a fost zădărnicia zbuciumului de a-L căuta.

Acum știu că El e peste tot pe unde sunt, în tot ce sunt și-n tot ce mă înconjoară.

Altfel cum m-ar fi auzit El pe mine cea care uneori abia mai avea puterea de a vorbi șoptit ?

Cum mi-ar fi ascultat El de fiece dată rugămințile când aproape că nu mai îndrăzneam să le rostesc?

Altfel cum ar putea să-mi primească acum, în fiecare clipă, mulțumirile și recunoștința?

Pe Dumnezeu nu-l cauți, pe Dumnezeu doar îl simți.

Îl trăiești, îl simți, îl iubești, îi mulțumești și te bucuri.

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Mai bine altfel decât bine

August 2014

—   Cum ești?

—   Bine.

—   Ma bucur mult!

—   Știi eu... eu sunt foarte supărată pe dinăuntru, dar foarte fericită pe dinafară?

—   Cum adică pe dinafară?  Ești fericită pe-de-rost, încerc eu un spirit de glumă. E o fericire pe care ai învățat să o afișezi tot timpul, dar pe care n-o regăsești în tine?

—   Da.

—   Offf!

—   Tu nu faci așa?

—   NU.

—   Citindu-ți rândurile de pe blog, chiar mă întrebam dacă tu chiar crezi ce scrii pe acolo?

—   De ce întrebi? Nu îți par autentică?

—   Ba da.

—   Atunci?

—   Nu știu.

—   Eu cred mie în sută în tot ce spun şi în tot ce scriu. Tu ai judecat scrierile mele prin prisma percepțiilor tale. Ție ți-e greu să ”te expui” așa cum o fac eu. Tu te ascunzi de lume și de tine în tine.

—   Așa-i.

—   Mai ești supărată pe dinăuntru și fericită pe dinafară, cum spui?

—   DA.

—   Întoarce-te pe dos! Lasă supărarea pe dinafară și fericirea pe dinăuntru. Cerul va lumina peste supărarea ta până o va face să-ți zâmbească și  până va putea zâmbi de la sine. Apoi vei putea să te întorci din nou pe față. Oricum nu va mai conta...pentru că ceea ce se va găsi înăuntru se va regăsi și pe dinafară și nu vei mai putea face diferența.

—   Bine, răspunde cu jumătate de gură, lipsindu-i convingerea... Bine.

—   Iartă-mă, dar în locul tău mi s-ar fi acrit până acum de atâta bine! Iartă-te, iartă, iubește și dă-ți voie să fii autentică... nu bine, doar autentică. Înafară de tine, nimeni nu are sau nu ar trebui să aibă nicio pretenție de la tine. Așa că fii veritabilă și nu te mai obosi să fii într-un fel sau altul.

 

Tot august 2014 :)

—   Bine.

—   (...exasperată) Cum zici că ești?

—   Nu știu...parcă altfel...

—   Mai bine altfel decât bine... Mult mai ”bine”...

Îndrăzneala de a fi

Eram sus, sus de tot, pe un vârf de munte, care a îndrăznit să înțepe o pătură de nori, așezată peste tot, de jur împrejur, la picioarele mele. 

Am închis ochii, mi-am deschis aripile și mi-am imaginat că zbor. Zbor de la mine la tine, de la tine la mine, uit de mine.
Sunt doar eu. Sub mine o pătura de nori, deasupra strălucirea soarelui.

Sunt doar eu pe tot Pământul. Lumea de jos n-o văd, n-o aud, n-o simt, parcă nu există.

Și totuși ea n-a dispărut doar pentru că eu n-o văd. Ea e acolo, zumzăind interminabil de viață, mișunând și vibrând, ca un mușuroi uriaș.


Ea e acolo, eu știu că e acolo, dar n-o văd, n-o simt, doar o gândesc.


Deasupra mea e cerul limpede, albastru, infinit și mult, mult soare, luminos, intens, strălucitor.


Nu pot vedea dincolo de Soare, dar știu că EL e acolo. Nu e absent doar pentru că ochii mei nu pot vedea dincolo de Soare. 


EL e acolo chiar dacă doar uneori pot să-L gândesc și rareori să-L simt.

E acolo cu mine, lângă mine, în mine...

Închid iar ochii, dau Soarele și norii la o parte, îmi dau voie să simt că plutesc și să îndrăznesc ... să-mi amintesc să fiu.

Scurtă inspecție în tine

Într-o zi, am găsit vraiște ușa care ducea înspre tine și m-am gândit că nu fac rău nimănui dacă arunc și eu o privire.

M-am furișat înăuntru, dar am rămas aproape de cadrul ușii.

O lumină obscură și o pală de vânt rece de-ți înghețau mădularele m-au împins ușor înapoi.

Era seară în tine și rece în sufletul tău. Un pic mai încolo bătea briza infrigurată a mării și aducea la mal amintiri înghețate ale unor sentimente trăite demult.

Mai la dreapta, într-un ungher, hibernau câteva cântece vesele pe un morman de poezii de dragoste nescrise.

La stanga, pe o banca, sub un copac desfrunzit, lâncezeau amorțite zâmbete, râsete de bucurie, lacrimi de fericire și declarații de dragoste nerostite.

Era atât de trist să mai privesc în tine, că ochii au început să mă doară și-am fugit.

În urma mea am închis încetișor ușa, ca să nu ți se trezească, Doamne-ferește, sentimentele...

Poveste idioată

M-am trezit într-o dimineață devreme, speriată și cu respirația sacadată, încercând cu disperare să-mi înghit nodul din gât în timp ce lacrimile îmi stăteau pe vârful nasului, pentru ca visasem că ai plecat.

Ce nostim!

Cum să pleci? 

De ce-ai fi facut-o, atât timp cât nici măcar nu ai venit vreodată?

Și totuși golul din suflet trebuia umplut cu ceva, așa că te-am bocit ca pe mort de l-am umplut ochi cu lacrimi, te-am declarat rătăcit și mi-am continuat ziua de ca și cum nimic nu s-ar fi intâmplat.