M-am săturat să-mi fie rușine cu mine

M-am rugat să mai fiu lăsată pe Pământ ca să ajut ca și alți rătăciți ca mine să treacă mai ușor prin ce-am fost nevoită să trec odată.

Și mi s-a acordat înțelegere și clemență.

Apoi, din varii motive am pierdut din încrederea și convingerea pe care o căpătasem.

Am uitat cum plângeam cu ochii țintuiți în gol, către Cer, cerând iertare.

Plângeam amar și spuneam:

”Doamne, cât trebuie să te fi supărat eu pe tine cu nemulțumirea în care zăceam permanent???!!!

Doamne, cât am fost de inconștientă când mă vedeam mereu urâtă și grasă și plângeam zile-n șir din cauza asta???!!!

Doamne, cât am putut să fiu de nerecunoscătoare zi de zi că n-am știut să mă bucur cu adevărat de tot ce am???!!!

Doamne, lasă-mă să mai trăiesc și să ajut și alți oameni să trăiască și să se întoarcă cu fața către Tine!!!!!!!

Doamne, Doamne și iar Doamne!”

Voiam să scriu o carte despre toate prin câte am trecut, ca să ajut lumea.

Apoi mi-am dat seama că parte din lucrurile prin care am trecut le-am uitat și că cealaltă parte pe care-o țin minte nu vreau să mi-o reamintesc.

Reiterând-o aș retrăi-o iar și iar...

În plus, am fost filmată timp de o oră și jumătate în care am povestit cu lux de amănunte despre toate.

Filmulețul poate fi găsit cu ușurință pe Internet. Se numește ”Ca în Cer Oana”

Și-așa, ușor-ușor, am început să trag de timp cu editarea cărții.

Fiindcă am pierdut încrederea în mine și în scrisul meu.

Fiindcă habar n-aveam ce avea să conțină cartea, ce vreau să spun ori cum va arăta ea.

Pentru că mi-era frică de felul cum scriu, de felul cum sunt...

Pentru că, pentru că, pentru că...

Astăzi de dimineață am avut o revelație:

”Oamenii au nevoie să știe că și eu sunt ca și ei.

De aceea citesc ceea ce scriu - pentru că au nevoie să știe că există oameni obișnuiți, comuni, la fel ca și ei, care pot depăși obstacole grele în viață.

Ei vor să vadă că sunt la fel de frumoasă ca și ei, nu o Zână din povești ori un super-erou din filme.

Îi interesează să știe că mănânc, dorm, râd și plâng întocmai cum o fac și ei.

 Ei citesc ce scriu, pentru că, uneori, oamenii au nevoie să-și ia avântul spre curajul lor din firescul ce se află în mine.

Fiindcă eu sunt o oarecare căreia i s-a acordat privilegiul de a accesa grația divinității și a alege cu bucurie, clipă de clipă viața.
Și asta trăind și fiind EXACT la fel ca un om obișnuit, la fel ca și ei, nicidecum altfel.
Sunt citită pentru că pot să scriu punând cu ușurință trăirile din inimile tuturor în cuvinte dichisite.
Slovele înlănțuite în poveștile mele vorbesc exact despre viața fiecăruia, despre efortul omului de a-și duce crucea spre Lumină.

De aceea și nu numai, îmi pot permite luxul de a fi eu însămi.
De aceea pot scrie ce și cum simt, fără să-mi fie frică vreodată de eșec.
Pentru că, în cazul ăsta, eșecul de fapt nu există. E doar o plăsmuire a EGO-ului... și-atât.”

Și-atunci mi-am amintit ce minunat de frumos a spus Sfântul Părinte Iustin Pârvu:

”Fie că știe sau nu, fiecare om își îndeplinește menirea pentru care a venit pe pământ”.

Și-am înțeles din nou, cu sinceră umilință și smerenie, că oricum aș scrie, scrisul e menirea prin care pot contribui să ajut lumea.
Și-am început să plâng,  trezită brusc din acea amorțeală a uitării, inconștienței  și nerecunoștinței care începuseră  din nou să mă pândească.

Plâng... scriu... iar plâng...

Inutil să vă spun că întotdeauna, tot ce vă scriu pe acest blog scriu printre lacrimi.

Aproape întotdeauna...

Fiindcă simt cum lacrimile mele bătătoresc mereu drumurile de la sufletul meu către inimile voastre.

Cu iubitul meu soț, Meteora, Grecia, 27.06.2016

 
Cu gratitudine, scriu de fiece dată despre și pentru fericire...

... plângând...