Sfântul Nectarie - sfântul sufletului meu

De obicei marțea mă gândesc mai mult la Sfântul Nectarie. E ziua din săptămână în care aleg să fiu mai mult în preajma lui. El e sfântul care mi-a întins mâna și m-a tras afară din cumplita boală care mă năpădise.

M-a scos dintre demonii gândurilor mele și m-a învâțat să privesc către Dumnezeu cu nădejde și încredere.

El a fost mijlocitorul prin care Dumnezeu a reînsuflețit scânteia divină din mine și m-a ajutat să reaprind lumina ce trăgea a se stinge.

E cel care și acum veghează asupra mea și-mi îndeplinește orice dorință care e spre binele meu sau al oricăruia pentru care mă rog.

În semn de mulțumire și recunoștință pentru lucrarea lui, pe care el a așezat-o cu drag la picioarele lui Dumnezeu, am ales ca astăzi să vă povestesc toate acestea.

Pentru mine, tumora la sân a fost o binecuvântare. Spun asta fără a fi meschină și n-o spun din vârful buzelor. Cu ajutorul ei m-am regăsit pe mine și am refăcut legătura mea cu Dumnezeu.

A fost o perioadă în care am avut răgaz să-mi caut de suflet. Nu toți avem privilegiul ăsta.

În general suntem mereu puși pe fugă înspre a căuta să agonisim ceva ce să ne facă fericiți, să ne aducă mai mult bine, mai multă prosperitate, de ca și cum am mânca cu șapte guri și am avea timp să purtăm mai mult de două, trei rânduri de haine din dulapul care stă să cadă peste noi și din care nu avem niciodată ce alege.

Dar să nu divagăm și să vă povestesc despre ce mi-am propus.

În perioada în care am avut mai multă vreme pentru mine, mergeam doar la serviciu și evitam să ies chiar  foarte mult, pentru că nu-mi plăcea să atrag atenția asupra mea.

Și când am reușit să mă mai adun nițel și să mai scot capul din mocirla plină de dureri, de neîncredere și de lipsă de credință în care mă bălăcăream, am început să citesc.

Una din prietenele mele, știind că am evlavie la Sfântul Nectarie, mi-a trimis o carte despre una din minunile facute de acest Sfânt.

Evident, nu mai rețin toată povestea de-a fir a păr – din perioada aia sunt multe lucruri pe care mintea mea a făcut în așa fel să le uite și poate că e mai bine să le las uitate, măcar pe unele.

Era vorba despre un grec (nu întotdeauna e vorba despre greci, dar de data asta chiar era), pilot în ambele războaie mondiale care în urma multiplelor accidente a rămas complet paralizat. Niciun doctor nu i-a dat  șansă de vindecare. Ba chiar reușiseră să strângă ceva bani și să-l trimită în Statele Unite, unde s-au adunat cei mai buni neurochirurgi de la acea vreme, din toate colțurile țării, au făcut comisie și au conchis și ei că e un caz pierdut.

Înainte de a pleca din America, unul dintre medicii de acolo, la despărțire i-a spus atât ”roagă-te, roagă-te mult!”

Omului, deși extrem de revoltat și supărat pe viață, i-au rămas în urechi și pe creier aceste cuvinte și ajuns acasă a început să se roage.

Locuia undeva la un azil, fiind complet paralizat, nu putea să miște nimic, nici măcar capul – trupul îi era perfect inert.

Sfantul Nectarie i-a apărut unui Preot aproape sufletului lui și l-a trimis la azilul respectiv să-l caute pe pilotul care tocmai s-a întors din America și să vorbească cu el.

Acest lucru a avut un impact destul de mare asupra grecului și a început să se roage zi de zi, cu mai mută încredere.

Preotul nu i-a spus bolnavului niciodată întreaga discuție pe care a avut-o cu Sfântul Nectarie și i-a dat acestuia răgazul necesar pentru a se ruga, pentru a se căi de păcatele lui, pentru a învăța ce a avut de înțeles, pentru a se apropia în ritmul lui de Dumnezeu, pentru a-și șterge păcatele și a-și găsi în sufletul lui credință necesară vindecării.

Vindecarea noastră deși e prin Dumnezeu vine din noi.

Ea vine atunci când reușim să credem fară niciun dram de dubiu că ne putem vindeca.

Îndoiala dispare numai și numai când îi dai lui Dumnezeu cu totul și fără să te mai agâți măcar un pic deele, frâiele vieții tale.

Până la urmă, povestea are un final fericit: atunci când deja era mai bine și se deplasa cu scaunul cu rotile, pentru că doar picioarele îi mai erau paralizate, grecul ajunge la Mănăstirea Sfânta Treime din Insula Eghina, își pune racla cu Moaștele Sfântului Nectarie pe picioare și începe a umbla.

Ajuns acasă, a convocat tot azilul cu mic cu mare în bisericuța din curtea azilului, bisericuță pe care el se preocupase să o construiscă cu bani din acțiuni de caritate organizate de tot felul de asociații pe care le frecventa și a apărut și el la urmă mergând pe picioarele lui.

Cei de față plângeau și râdeau în același timp, smintiți de bucuria de a fi părtași la o așa minune și prinzând încredere că poate li se va putea întâmpla și lor minunea de a se vindece într-un mod așa miraculos. 

Ce m-a impresionat pe mine din toată cartea nu a fost finalul, ci o întîmplare pe care pilotul paralizat complet fiind, a trăit-o în una din zilele toride de vară.

Era singur, inchis în aceeași cameră cu o muscă care îl supăra teribil.

Îngrijitorii erau plecați cu ceva treburi. Stând culcat pe spate și neputând face nimic, omul a gândit: ”ce fericire e să poți alunga cu mâna o muscă care te necăjește!”

În momentul ăla m-am cutremutat din vârful capului până în vârful degetelor de la picioare și am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama cât suntem de lipsiți de recunoștință, cum nu suntem în stare să vedem minunile care se întâmplă peste tot în jurul nostru și cum credem că tot ce avem ni se cuvine fără a face nimic, nici cel mai mic efort.

M-am așezat în genunchi și am spus pentru prima oară din tot sufletul și cu toată convingerea: ”Mulțumesc, Doamne, pentru toate!”

Câteva mențiuni:

1. Poza de mai jos, e făcută când am terminat radioterapia și cu asta întreg tratamentul. M-am dus apoi la Mănăstirea Sfânta Treime din Insula Eghina, așa cum promisesem că fac.

E o mănăstire de maici construită de Sfântul Nectarie și care adăpostește racla cu capul și mâna sfăntului, restul trupului, din dorința lui au fost trimise peste tot în lume. 

2. Eram toată arsă sub sânul drept, acolo era carne vie, iar în poza asta, pe mâna stângă la încheietură, se poate observa un semn de arsură.
Pe acolo a intrat tratamentul chimio și mi-a ars venele, mi se umflase și mâna și eu am reușit să mi-o ard și cu bitter suedez și pe dinafară. Acum semnul s-a mai estompat. Am vrut să-l fac să treacă de tot, dar m-am răzgândit.
Uneori e mai bine să mai ai câte o cicatrice care să nu șteargă cu buretele toate prin care ai trecut, ca să nu repeți greșelile și pentru a doua oară.

Foto: iulie 2012, Mănăstirea Sfânta treime, Eghina, Grecia

3. Știu că nu sunt foarte frumoasă nici în realitate, nici în poza asta. Nu am fost niciodată o frumusețe.

Cu toate astea, toată viața mea am fost răsfățată, admirată, dorită și iubită de Dumnezeu și de toți cei cu care viața m-a întâlnit, toți cei cărora le-am dat voie să mă cunoască exact așa cum sunt.
Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Părintele de la Cluj

Mai demult, pe vremea cât am stat la Cluj pentru radioterapie, prietena la care am locuit o vreme, pe nume Elena, m-a rugat s-o însoțesc până la o biserică unde slujea un părinte tare aproape sufletului ei.

Avea ea un of la inimioară și voia să se confeseze acelui părinte, față de care avea un respect deosebit. O ajutase să treacă peste perioada chimioterapiei, care-i dăduse în afară de cumplitele grețuri și slăbiciuni de tot felul și un soi de deprimare și mari bătăi de cap și de suflet. Așadar căpătase o încredere extraordinară în harul lui.

Elena este o persoană cu un suflet deosebit, dar care nu a avut șansa unei educații primite de acasă și nici a unui cămin călduros în timpul copilăriei ei. 

Părinții, s-au pierdut de tineri și a fost nevoită să aibă grijă și de frații și surorile ei mai mici, deci se poate spune cu mâna pe inimă că nu a dus-o chiar pe roze.

Bineînțeles că am însoțit-o. Am ajuns acolo la sfârșitul liturghiei. Părintele, un tip cam la treizeci, treizeci și ceva de ani, părea deschis și destupat la minte.

S-a bucurat tare să o vadă pe Elena. Ea i-a povestit între patru ochi baiul pentru care vroia să-l vadă. Apoim-a prezentat și pe mine ca fiind o foarte bună prietenă de-a ei, de la Suceava, aflată cam în aceeași situație cu ea și pe care o găzduiește pe perioada radioterapiei.

Părintele a simțit nevoia unei clarificări la care să fiu și eu părtașă și a spus cam așa:

- Uite Elena cam cum stă treaba: Dumnezeu e părintele nostru și noi suntem copiii lui. Dacă noi nu ascultăm, Dumnezeu ne ceartă și ne dă câte o încercare mai mică. Dacă noi tot nu ascultăm, Dumnezeu ridică vocea la noi și ne dă câte o încercare mai mare. Și dacă noi tot suntem îndărătnici și nu vrem să ascultăm, Dumnezeu ne bate și ne pedepsește, uneori cu o boală ca asta.

I-am zâmbit cu iubire părintelui și l-am rugat să nu se supere pe mine, dar vreau să-l contrazic. I-am spusparcă, cam așa:

- Vă rog frumos să nu vă supărați pe mine și să-mi dați voie să vă contrazic!

De când am aflat de această boală m-am tot întrebat cum oare Dumnezeu care e mare și bun îngăduie așa ceva și am ajuns la o concluzie.

Haideți să pornim de la aceeași premisă și anume că Dumnezeu e Tatăl nostru și noi suntem copiii lui. Și pentru ca să înțelegem un pic mai bine hai să facem o analogie la felul în care mă comport eu ca părinte.

Sunt mamă și am un copil. Îmi trimit copilul la școală și-i spun: ”Dragul mamei, uite, există două drumuri pe care poți ajunge până la școală. Unul este drept și lipsit de pericole și te sfătuiesc să-l alegi pe ăsta. Celălalt e plin de suișuri, de coborâșuri, de fel și fel de pericole și tentații, dar se poate ajunge și pe acolo la școală.”

Apoi las copilul să plece la școală și-mi văd de treburile mele. Copilul ce face? Pleacă la școală. Alege inițial drumul bun, dar după un timp, fie de plictiseală, fie din curiozitate, poate îndemnat de altcineva sau mai știu eu din ce alt considerent o ia pe celălalt drum.

Se impiedică, cade, își rupe o mână, un picior, îi curge sânge.

Care e condiția ca eu, părintele lui să-l fac bine? Să ia legătura cu mine, să se întoarcă cumva și să-mi spună: ”Mamă, iartă-mă! Știu că am greșit. Știu că mi-ai spus să nu merg pe drumul ăla, pentru că s-ar putea să nu-mi fie bine. Acum te rog iartă-mă și ajută-mă!”

Ce fac eu părintele lui, care-l iubesc din toată inima? Îl iert, îl oblojesc și fac în așa fel încât să-l vindec.

Așadar Dumnezeu nu ne dă boală, El doar ne scoate din boală.

Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru, dreptul de a alege singuri pentru noi.

Boala ne-o facem noi cu alegerile noastre proaste, cu fricile noastre izvorâte din credință puțină, frici fără o bază reală, care știu să urzească tot felul de filmulețe de groază, ce încep să ruleze la un moment dat defectuos din căpușoarele noastre.

Ceea ce mi-ati spus dumneavoastră, părinte, extrapolat la povestioara mea, s-ar putea traduce cam așa: eu îi prezint copilului opțiunile, după care îl las să plece la școală și pornesc pe urmele lui. Constat că a făcut un pas mai în laterală și-mi notez, apoi alt pas considerat nelalocul lui și iar mi-l notez. În final observ că a luat-o pe drumul greșit, mă duc la el îi rup o mână, un picior, apoi îmi scot un briceac și-l crestez frumos ca să-l doară și să curgă sânge.

După aceea îi spun:”Vezi, asta e pedeapsa care ți-am dat-o pentru că nu m-ai ascultat.” El își cere iertare și eu, în imensa-mi generozitate decid să-l fac bine și tot eu scot din buzunar ac, ață, atele și-l oblojesc și repar.

Parcă nu se potrivesc toate aceste imagini între ele părinte, nu credeți?

La care părintele mă ia de mână și privind-o pe Elena îi spune:

- Elena, Dumnezeu te iubește și ți-a trimis în calea ta un înger.

Apoi se întoarce către mine și-mi spune:

-Vaaaaai, doamnă. Dar ce frumos povestiți! Mai stați la Cluj, că aș mai vrea să povestesc cu dumneavoastră?

M-au trecut fiori pe șira spinării, m-am aplecat și am sărutat mâna părintelui și i-am mulțumit.

Din păcate n-am mai povestit cu el nici până atunci și nici de-atunci încoace. Dumnezeu știe de ce…

(Articol publicat la 20.03.2014 în Curentul Internațional - http://www.curentul.net/2014/03/20/parintele-de-la-cluj/)

Despre mine - ”M-am regăsit atunci când îmi era cel mai dor de mine…”

”M-am regăsit atunci când îmi era cel mai dor de mine…”

Să povestesc câte ceva despre mine, despre ce am înfăptuit și despre ce n-am înfăptuit, până acum în viața mea?

N-ar trebui să fie atât de greu și totuși e mai greu decât pare. De ce? Pentru că atunci când te prezinți, simți nevoia să spui ceva marcant despre tine, ceva care să impresioneze, ceva care să te facă să crești în ochii lumii așa încât lumea să te ia în seamă, să te ia în serios. Și totuși eu aleg să mă abțin în a face asta. Mă voi prezenta într-o manieră cinstită, clară și modestă.

În accepțiunea mea, pentru a fi remarcat nu trebuie să fii cu un cap deasupra lumii.

E suficient să fii deschis și să-l lași pe cel de lângă tine să-ți vadă vulnerabilitatea sufletului, să te cunoască exact așa cum ești și nu cum vrei să pari că ești, să vadă că ești doar un alt fel de el…

M-am născut în Suceava, pe 24 mai 1969. Eram vânătă și aproape moartă, dar se pare că Dumnezeu avea totuși ceva treabă pentru mine și pe acest pământ, așa încât s-a decis să mă lase să mi-o duc la îndeplinire.

Iar dacă încă mai sunt aici și vă scriu înseamnă că mai are El încă ceva pregătit pentru mine, drept pentru care îi sunt recunoscătoare zi de zi și-i mulțumesc pentru asta.

Sunt primul dintre cei doi copii al unei familii de oameni simpli, iubitori, care au știu să trăiască viața cu mult curaj și așa cum se cuvine.

Înainte de a mă naște mama m-a visat ca fiind o fetiță care avea în jurul capului o aureolă. Oare nu toți ne naștem așa, dar facem noi ce facem și ne mai pierdem pe parcurs din strălucire? Din fericire, până la capătul călătoriei, ni se dă și șansa să ne poleim la loc și să strălucim, chiar poate mai  tare decât la început.

Am mers la grădiniță trei ani în grupa mare, pentru că în cele două zile cât i-a luat doamnei educatoare să dibuie cine e copilul cu doi ani mai mic decât restul grupei, am reușit să mă lipesc definitiv și iremediabil de sufletul ei și să nu vrea să mă mai lase să mai plec din grupă decât atunci când a fost nevoie să merg la școală.

Am absolvit  Școala Generala Nr. 3 din Suceava, o școală de renume. Aici m-am pricopsit cu porecla de ”Dom´Sergent” ca semn de dragoste și apreciere a colegilor care m-au și ales șef al clasei, sau comandant de detașament, cum era pe atunci.

Clasa a doua am făcut-o la ”fără frecvență”, pentru că tata a fost detașat cu serviciul în Algeria pentru trei ani și ni s-a permis să mergem și noi să locuim cu el – noi, adică mama, fratele meu mai mic cu patru ani decât mine și eu.

Din acea perioadă am amintiri extraordinar de frumoase, care merită povestite, dar poate cu altă ocazie.

Titulatura de șef al clasei mi-am păstrat-o și pe toată perioada liceului.

Am absolvit Liceul ”Ștefan cel Mare” din Suceava, liceu de elită, cu profesori care știau să lase la ușa școlii toate problemele vieții de zi cu zi și să ne acorde, oră de oră, întreaga lor grijă și atenție, cărora le mulțumesc și le sunt recunoscătoare.

Apoi am avut norocul de a pica la examenul de admitere la Facultatea de Mecanică din Iași, la o concurență de treisprezece oameni pe loc  și a reuși să intru la Facultatea de Inginerie Electrica, Secția Automatizări, din cadrul Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava.

Spun norocul, pentru că nu știu cum s-ar fi derulat viața mea dacă reușeam la examen, având în vedere că în România toate fabricile și uzinele care erau specializate în domeniul mecanicii au fost ruinate și s-au dus pe apa sâmbetei.

Am avut șansa să fiu o studentă din prima generație de cursuri ale învățământului de zi, până atunci neexistând această formă de învățământ în cadrul acestei universități.

De perioada studenției, de profesorii universitari care veneau de la Iași sau tocmai de la București să ne țină cursuri, oameni deosebiți,  de calitate, care deși aveau rezultate remarcabile în activitate, erau de o modestie extraordinară și aveau un bun simț ieșit din comun, îmi amintesc cu foartă multă dragoste.

La finalul celor cinci ani de studiu, am fost angajată ca inginer proiectant la ”Societatea de Servicii Informatice” din Suceava.

Bineînțeles că nici de data asta norocul nu m-a ocolit și am avut parte de o distinsă doamnă pe post de șef, doamnă care s-a dovedit a fi mai mult o prietenă în adevăratul sens al cuvântului.

Un om deosebit, care m-a încurajat să dau examen de continuare a studiilor în vederea obținerii doctoratului în automatică la Facultatea de Automatică din București, examen pe care evident l-am luat cu brio.

Dar viața s-a derulat altfel decât o gândisem noi atunci. Societatea și-a restrâns activitatea și am fost nevoită să-mi găsesc alt serviciu. L-am găsit la o firmă de distribuție de detergenți, unde și acum lucrez pe post de operator calculator.

Între timp, în 1996 m-am căsătorit cu Doru și în 2000 am dat naștere singurului nostru copil, un băiat pe nume Rareș.

Țin minte că la vremea aceea am gândit că pentru a fi mamă și operator calculator n-am nevoie de patalamaua de Doctor în Automatică și am întrerupt studiile.

Acum aș putea eticheta acest lucru ca fiind bun sau rău, dar n-ar avea niciun rost și n-ar ajuta pe nimeni. Așa s-au derulat lucrurile, așa a fost să fie.

Viața mea a fost frumoasă: pe alocuri grea, pe alocuri complicată, uneori cu multă suferință, alteori cu multă bucurie, un iureș, o alergătură continuă printre realizări și neajunsuri.

Și în toată această zoreală, undeva în această alergătură, am reușit la un moment dat, să mă pierd pe mine și să nu reușesc să mă mai regăsesc deloc. Și ce era și mai rău, nu mai regăseam nici relația pe care toată viața mea o avusesem cu Dumnezeu.

Îmi pierdusem încrederea, nădejdea, bucuria cu care făceam totul și nu mă mai recunoșteam deloc.

Și atunci, l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să mă găsesc din nou, să mă reconecteze la el. Dar oricât mă rugam, nu se întâmpla nimic.

Totuși, parafrazându-l pe Alexandru Vlahuță, m-am regăsit atunci când îmi era cel mai dor de mine.

Momentul de cotitură l-am avut în anul 2011, când am fost diagnosticată cu cancer la sân și am fost nevoită să mă opresc din alergătura continuă, să-mi întorc privirile înspre mine și să-mi caut de suflet.

Așa am reușit să las cu încredere frâiele din măinile mele în mâinile lui Dumnezeu și să dobândesc înapoi fericirea și bucuria de a trăi, dar de data asta la un alt nivel de înțelegere. Și chiar dacă pare ca un laitmotiv, mulțumesc și sunt recunoscătoare și pentru această boală pe care am depășit-o, câte zile oi avea de trăit!

Cea mai mare realizare a vieții mele și spun asta fără aroganță, infatuare și fără a fi lipsită de modestie e că mă am pe mine. Care deși sunt într-o ediție ușor mai veche, mai pufoasă și poate cu ceva riduri în plus, sunt totuși cea mai bună ediție de la data fabricației și până acum.

Nu-mi prea place să vorbesc despre cea care sunt. Îmi place să vorbesc mai mult despre cea care scrie.

Cochetez cu scrisul încă din liceu, dar pentru că cei din familie priveau asta ca pe o pierdere de vreme, îmi ascundeam scrierile peste tot pe la prieteni, de ca și cum faptul că scriu ar fi fost o chestiune teribil de rușinoasă.

O perioadă n-am mai scris nimic, dar mi-am regăsit această preocupare după ce am reușit să depășesc fericitul eveniment din 2011.

De ce scriu?

Pentru că scrisul pentru mine e o trapă deschisă spre divinitate. Scriu pentru a evada din realitate. Pentru că simt că nu aparțin acestor vremuri, pentru că mi-ar fi plăcut să mai trăiesc un pic de eternitate în epoca romantismului. Pentru că atunci când scriu, cuvintele au puterea de a mă face să mă simt, în sfârșit, frumoasă.

De ce scriu?

Scriu pentru că toate lacrimile par să-și găsească un rost, toate bucuriile un sens, toate dorurile o cale și toate emoțiile bune sau rele se dezamorsează și se transformă în ceva ce pare să nu rănească pe nimeni.

A scrie e motivul pentru care de abia aștept să mă trezesc în fiecare dimineață, e una dintre rațiunile pentru care mă bucur că trăiesc.

De ce scriu?

Scriu să-mi vindec inima de indiferență, de igoranță, de pasivitate, de negativism.

Pentru că îmi place să mă păcălesc că lumea în care trăiesc poate deveni mai frumoasă și mai bună doar citind, uneori, ceea ce câteodată, îndrăznesc eu să scriu.

De ce scriu?

Scriu pentru că mi-e drag să scriu și pentru că mi-era dor de-o viață întreagă să fac asta.

Se pare că în tot acest timp cât nu am așternut slove pe hârtie, ele s-au scris undeva în mine. Parcă o mână nevăzută a Universului, îmi tot umple ulciorul imaginației, așa încât chiar dacă se revarsă și dă pe dinafară, rămâne ca prin miracol mereu plin, veșnic proaspăt și parcă din ce în ce mai primenit.

Am reînceput să scriu luându-mi subiectele din viața de zi cu zi, din tânguielile unuia sau din bucuriile altuia, din nevoia mea  de a ajunge cu o anumită idee până la capăt sau până la cineva anume. Apoi, le trimiteam prietenilor, via email. Reacțiile lor au fost etrem de favorabile, fapt ce m-a încurajat să le postez și pe Facebook.

Și de data asta și spre surprinderea mea postările au plăcut.

Am primit apoi îndemnuri să public, să pun între coperți orice vreau eu să scriu, pentru că cei ce mă citesc își doresc să țină în mâini o carte scrisă de mine.

Și-atunci ușor-ușor, am început să mă iau pe mine și această preocupare în serios.

Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la acest lucru!

Și cum nimic nu e întâmplător, chiar atunci când simțeam că vreau cu-adevărat, că merit și că pot să fac ceva pentru ca scrierile mele să iasă din anonimat, am cunoscut doi oameni minunați,  Ștefan și Gabriela, care au avut curajul să-mi dea un vot de încredere și să-mi publice una dintre scrieri în Curentul Internațional, ziar al românilor de pretutindeni.

Ce va urma de aici încolo?

Cum se va scrie povestea scrierilor mele, cine poate știi?

Ceea ce știu cu certitudine e faptul că pentru mine, scrisul e maniera discretă prin care Dumnezeu îmi spune zi de zi că mă iubește.

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Oana, cu drag!