"Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!"

Cred! Iubesc! Mă bucur!

Nu contenesc sa observ ca bunatatea pare a fi cheia care deschide nu doar lacătele inimii, ci şi pe cele ale minții.

Vrei să te faci auzit şi țipi.

Strigi, urlii şi vorbeşti răstit, dai cu vorbe de pământ, în dreapta şi în stânga.

Şi nu din ură ori din răutate, ci de neputință, de disperare.

Țipătul e un semn de slăbiciune.

Prin urlet, răget, țipăt vrei să intimidezi, să-ți domini "adversarul".

Ori poate să-ți impui punctul de vedere, o anumită conduită, învățătură, sau mai ştiu eu ce.

Să-l determini pe celălalt să vadă, să facă sau să priceapă ce vrei tu, cum vrei tu, când vrei tu.

Vrei să ajungi la sufletul cuiva?

Nu țipa, nu te burzului, nu urla.

E semn de slăbiciune.

Vrei să înveți pe cineva ceva.

Ca să poată să te asculte e nevoie doar să-i zâmbeşti, nu să țipi.

Altfel, vei închide toate căile de comunicare între el şi tine şi nu vei mai putea să ajungi la mintea sau inima lui nicicum.

Vrei un cifru, o cheie, un indiciu să ajungi la inima si rațiunea cuiva.

E evident: zâmbeşte, fii bun şi iubeşte! Atât și nimic mai mult.

Restul va veni, fără doar şi poate, ca de la... Sine...

Mulțumesc Doamne pentru toate!