Nu-ți spun adio

Aș mai fi stat
La o parolă
Cu inima ta...
Dar cuvintele,
Nerostite veneau
De undeva
De mult prea departe,
Și se risipeau
Până la mine
În culori
Rămase la marginea
Zenitului...
Ardori de tâmpenii
Egotice
Alergau prin
Fața ochilor
Smintelilor noastre
Ca-ntr-un serial prost,
Cu audiență maximă.
Închipuirile minților
Bolnave
Rânjeau sub fragilitatea
Sentimentelor
Oprite din evoluție
La stadiul de embrion,
Sau de intenție bună,
Dar complet inadecvată
Și semnificativ nereușită.
Peisajul înspăimântător
Se cheamă ispită...

Ai mai fi stat
La o parolă
Cu presupusa mea
Senzualitate,
Care părea că poate
Ridica necontrolate
Nivele de conștiință lipsă
Și testosteron neconsumat
În timp util.
Jenant și penibil...
De aceea amintesc
Că e bine de știut că
Distracția de la mansardă
Trebuie să coboare
Și la subsol,
Măcar din când în când,
Sau, mă rog, măcar câteodată...

Altfel ambientul
Îți va părea superfluu
Ostil și total inefabil
Și viața ratată,
Într-un mod inoportun
Și complet regretabil.

Nu-ți spun adio... !
E complet inutil...
Iubirea-ntre noi
E-un sentiment reprobabil,
Inoportun și trist...

Abominabil...

Oana Denis Rotariu
21.08.2017