Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, Indra! Mulțumesc, Editurii LiLA!
Mulțumesc Vasi, Cristi, Dorin, Rareș... și nu numai...!
"Un fel de prefaţă
Poezia nu „se scrie”. Ea răsare de undeva, dintr-o altă lume de simţire, în momente preţioase de deschidere, de receptivitate, de graţie.
O lume a unor altfel de frecvenţe-unduiri ale acelui Ocean Cauzal al Existenţei… Vibraţii primordiale… Care cresc, care se coagulează…, devenind gânduri-simţiri-cuvinte-forme…
La început a fost Cuvântul… Cuvântul Universului care va deveni viaţă, fiinţe, simţire, cuvinte ale acestor fiinţe, prin care îşi exprimă ele simţirea. Vibraţii-cuvinte care creează forme: ale Dumnezeului sau ale fiinţelor…
Poezia nu „se citeşte”. Uneori acele cuvinte nu înseamnă nimic pentru minte: pentru că poezia nu poate fi înţeleasă cu mintea… Trebuie doar să o laşi să te pătrundă ca să încerce să trezească şi în tine acele unduiri ale unor altfel de simţiri… Să poţi pătrunde şi tu, în acea altă lume, a unor altfel de înţelesuri-cuvinte-forme…
Și poate că, astfel, pătrunzând în adâncimi, vei descoperi şi tu Oceanul Cauzal… şi acele frecvenţe primordiale ale sale…, unduirile care devin Existenţă-Manifestare…, gânduri-simţire…, cuvinte-forme…
La Început a fost Cuvântul: Vibraţia primordială, Cuvântul Creaţiei… care va deveni viaţă, gând, simţire, cuvânt… Un „Început” care este, însă, mereu, încontinuu… Perpetuu…"
Indra
Știi Tu, Doamne?
Știi Tu, Doamne?
Fără Tine lume-ai pustie.
Nici pacea nu-i pace
Nici viața nu-i vie...
Și vorba e stearpă
Și viersul e ciung,
Când nu ești acolo
Să-l vezi alergând
Prin inimi de piatră
Găsindu-și mormânt...
Știi tu, Doamne
Că fără Tine,
Ceru-i foarte departe
Și e gol pe Pământ?
Nu pustii...
Nu pustii lumea
Cu neiubirea noastră...!
Las-o să fie albă
Și uneori albastră,
Ori galbenă sau roz,
Și chiar și purpuriu...
Ca să mă simt mai vie
Ca să te simți mai viu...
Ori verde și oranj,
Ca florile din glastră,
Să cânte mov în piept
O pasăre măiastră
În do major solfegii...
Nu, nu e prea tarziu,
Cât încă nu e seară
În sufletul pustiu...
Nu pârjoli Pământul
Cu rătăcirea noastră...!
Iubirea mai trăiește
Și mai e încă castă...
Chiar de nu-i între noi...
Nicicând n-a fost a noastră...
Nu pustii iubirea
Cu neiubirea noastră... !
Să taci o mie de cuvinte
Să taci o mie de cuvinte,
Să le aduni într-o tăcere,
Să le împachetezi în rugi,
Să le transformi în mângâiere.
Să taci o mie de cuvinte, Să le transformi în sărbători
Și uite-aşa la cele sfinte
S-adaugi şi s-aduni comori…
Să taci o mie de cuvinte,
O mie binecuvântări…
Să taci şi să nu iei aminte,
Că de tăcere te-nconjori…
Să taci o mie de cuvinte…
Și liniştea să-ţi dea fiori…
Uşor, tăcând… spre necuvinte
Să-nveţi încet-încet… să zbori…
Să scriu câteva vorbe despre cea care scrie?
De ce scrie?
Pentru că pentru ea scrisul reprezintă o trapă deschisă spre Divinitate.
Scrie pentru a evada din așa zisa realitate. Pentru că ceea ce are de spus aparține altor vremuri, simțiri, realități... sau irealități...
Scrie pentru că celei care scrie i-ar fi plăcut să mai trăiască un pic de eternitate în epoca romantismului.
Pentru că atunci când scrie, cuvintele par a avea puterea de a face lumea mai... senină.
De ce scrie?
Pentru că toate lacrimile par să-și găsească un rost, toate bucuriile un sens, toate dorurile o cale și toate emoțiile, bune sau rele, se dezamorsează și se transformă în ceva ce pare să nu rănească pe nimeni...
De ce scrie?
Ca să-și vindece inima de indiferență, de igoranță, de pasivitate, de negativism...
Pentru că îi face plăcere să se păcălească că lumea în care trăiește poate deveni mai frumoasă și mai bună doar citind, uneori, ceea ce ea câteodată, îndrăznește să scrie.
De ce scrie?
Scrie pentru că-i este drag să scrie și pentru că-i era dor de-o viață întreagă să se manifeste astfel.
Se pare că în tot acest timp cât nu a așternut slove pe hârtie, ele s-au scris undeva în inima ei. Parcă o mână nevăzută a Universului, îi tot umple ulciorul imaginației, așa încât chiar dacă se revarsă și dă pe dinafară, rămâne ca prin miracol mereu plin, veșnic proaspăt și parcă din ce în ce mai primenit.
Dar ceea ce simte ea cu certitudine - este faptul că scrisul reprezintă maniera discretă prin care Dumnezeu îi spune zi de zi că o iubește.
Mulțumesc Doamne pentru toate!
Oana Denis Rotariu
Zbori în Lume, carte dragă... Și îmbogățește Lumea cu frumosul din Tine...!
<3 span="">
Mulțumesc Vasi, Cristi, Dorin, Rareș... și nu numai...!
"Un fel de prefaţă
Poezia nu „se scrie”. Ea răsare de undeva, dintr-o altă lume de simţire, în momente preţioase de deschidere, de receptivitate, de graţie.
O lume a unor altfel de frecvenţe-unduiri ale acelui Ocean Cauzal al Existenţei… Vibraţii primordiale… Care cresc, care se coagulează…, devenind gânduri-simţiri-cuvinte-forme…
La început a fost Cuvântul… Cuvântul Universului care va deveni viaţă, fiinţe, simţire, cuvinte ale acestor fiinţe, prin care îşi exprimă ele simţirea. Vibraţii-cuvinte care creează forme: ale Dumnezeului sau ale fiinţelor…
Poezia nu „se citeşte”. Uneori acele cuvinte nu înseamnă nimic pentru minte: pentru că poezia nu poate fi înţeleasă cu mintea… Trebuie doar să o laşi să te pătrundă ca să încerce să trezească şi în tine acele unduiri ale unor altfel de simţiri… Să poţi pătrunde şi tu, în acea altă lume, a unor altfel de înţelesuri-cuvinte-forme…
Și poate că, astfel, pătrunzând în adâncimi, vei descoperi şi tu Oceanul Cauzal… şi acele frecvenţe primordiale ale sale…, unduirile care devin Existenţă-Manifestare…, gânduri-simţire…, cuvinte-forme…
La Început a fost Cuvântul: Vibraţia primordială, Cuvântul Creaţiei… care va deveni viaţă, gând, simţire, cuvânt… Un „Început” care este, însă, mereu, încontinuu… Perpetuu…"
Indra
Știi Tu, Doamne?
Știi Tu, Doamne?
Fără Tine lume-ai pustie.
Nici pacea nu-i pace
Nici viața nu-i vie...
Și vorba e stearpă
Și viersul e ciung,
Când nu ești acolo
Să-l vezi alergând
Prin inimi de piatră
Găsindu-și mormânt...
Știi tu, Doamne
Că fără Tine,
Ceru-i foarte departe
Și e gol pe Pământ?
Nu pustii...
Nu pustii lumea
Cu neiubirea noastră...!
Las-o să fie albă
Și uneori albastră,
Ori galbenă sau roz,
Și chiar și purpuriu...
Ca să mă simt mai vie
Ca să te simți mai viu...
Ori verde și oranj,
Ca florile din glastră,
Să cânte mov în piept
O pasăre măiastră
În do major solfegii...
Nu, nu e prea tarziu,
Cât încă nu e seară
În sufletul pustiu...
Nu pârjoli Pământul
Cu rătăcirea noastră...!
Iubirea mai trăiește
Și mai e încă castă...
Chiar de nu-i între noi...
Nicicând n-a fost a noastră...
Nu pustii iubirea
Cu neiubirea noastră... !
Să taci o mie de cuvinte
Să taci o mie de cuvinte,
Să le aduni într-o tăcere,
Să le împachetezi în rugi,
Să le transformi în mângâiere.
Să taci o mie de cuvinte, Să le transformi în sărbători
Și uite-aşa la cele sfinte
S-adaugi şi s-aduni comori…
Să taci o mie de cuvinte,
O mie binecuvântări…
Să taci şi să nu iei aminte,
Că de tăcere te-nconjori…
Să taci o mie de cuvinte…
Și liniştea să-ţi dea fiori…
Uşor, tăcând… spre necuvinte
Să-nveţi încet-încet… să zbori…
Să scriu câteva vorbe despre cea care scrie?
De ce scrie?
Pentru că pentru ea scrisul reprezintă o trapă deschisă spre Divinitate.
Scrie pentru a evada din așa zisa realitate. Pentru că ceea ce are de spus aparține altor vremuri, simțiri, realități... sau irealități...
Scrie pentru că celei care scrie i-ar fi plăcut să mai trăiască un pic de eternitate în epoca romantismului.
Pentru că atunci când scrie, cuvintele par a avea puterea de a face lumea mai... senină.
De ce scrie?
Pentru că toate lacrimile par să-și găsească un rost, toate bucuriile un sens, toate dorurile o cale și toate emoțiile, bune sau rele, se dezamorsează și se transformă în ceva ce pare să nu rănească pe nimeni...
De ce scrie?
Ca să-și vindece inima de indiferență, de igoranță, de pasivitate, de negativism...
Pentru că îi face plăcere să se păcălească că lumea în care trăiește poate deveni mai frumoasă și mai bună doar citind, uneori, ceea ce ea câteodată, îndrăznește să scrie.
De ce scrie?
Scrie pentru că-i este drag să scrie și pentru că-i era dor de-o viață întreagă să se manifeste astfel.
Se pare că în tot acest timp cât nu a așternut slove pe hârtie, ele s-au scris undeva în inima ei. Parcă o mână nevăzută a Universului, îi tot umple ulciorul imaginației, așa încât chiar dacă se revarsă și dă pe dinafară, rămâne ca prin miracol mereu plin, veșnic proaspăt și parcă din ce în ce mai primenit.
Dar ceea ce simte ea cu certitudine - este faptul că scrisul reprezintă maniera discretă prin care Dumnezeu îi spune zi de zi că o iubește.
Mulțumesc Doamne pentru toate!
Oana Denis Rotariu
Zbori în Lume, carte dragă... Și îmbogățește Lumea cu frumosul din Tine...!
<3 span="">
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu