Mă bucur.
Zi de zi,
ceas de ceas, minut de minut, secundă de secundă, fracțiune de secundă de fracțiune de secundă...
Mă bucur să văd
pietrele, munții, câmpiile, apele, iarba, florile, oamenii...
Oamenii îmi par atât de frumoși !!!
Majoritatea sunt la
fel de chinuiți ca mine cea de odinioară, cea căreia i se părea că deține
controlul în tot și-n toate, pe vremea când lumea se împărțea în eu și restul
lumii.
Pe vremea aceea era
tare de greu de trăit. Aveam mereu de dovedit ceva cuiva, mereu de luptat
pentru ceva, mereu de înotat contra curentului.
Fiecare cuvânt
nelalocul lui mă rănea... de fapt îmi rănea doar orgoliul, egoul, eul închipuirilor
minții mele. Dar eu nu știam și sufeream peste măsură.
În timpurile acelea
îmi căutam mereu frumusețea pe la saloanele de manichiură, pedichiură, coafură...
niciodată în oglinda sufletului meu.
Iar iubirea.... iubirea o
sorbeam de oriunde și până la ultima picătură, cu atâta nesaț de ca și cum eram goală de ea întotdeauna... Cu toate
astea tot nu mă săturam niciodată să primesc iubire.
Nu știam că mai important decât s-o primești e s-o dai și s-o trăiești.
În vremurile acelea
îl căutam pe Dumnezeu fără să-L mai găsesc ca altă dată...
Simțeam că Îl rătăcisem pe undeva prin ungherele
sufletului și totuși Îl resimțeam ca fiind atât de departe de mine.
Și de frică să nu-L
pierd de tot i-am vorbit, i-am turuit încontinuu... Și asta chiar dacă nu primeam niciun
răspuns.
Acum mă îndoiesc amarnic că El nu mi-a răspuns.
Mai mult ca sigur
în timpul acela eram surdă la vorbele Lui și oarbă la toate semnele pe care mi Le tot arăta.
L-am căutat atât de
mult că m-am rătăcit și de El și de mine și-am obosit.
Și când am obosit
am încetat să mai caut. Am stat într-un loc, nemișcată, rugându-mă neîncetat să-mi arate ce
să fac.
Tot ce-am făcut a fost să mă rog. Ore-n șir. Zile-n șir.
Mă rugam
să-mi arate un semn. Dar și mai mult m-am rugat să mă facă să văd semnul pe
care mi-L arată.
Și mi L-a arătat. Și l-am văzut.
Acum, privind în urmă, îmi dau seama
cât de inutilă a fost zădărnicia zbuciumului de a-L căuta.
Acum știu că El e peste tot pe
unde sunt, în tot ce sunt și-n tot ce mă înconjoară.
Altfel cum m-ar fi
auzit El pe mine cea care uneori abia mai avea puterea de a vorbi șoptit ?
Cum mi-ar fi ascultat El de fiece dată rugămințile când aproape că nu mai îndrăzneam să le rostesc?
Altfel cum ar putea
să-mi primească acum, în fiecare clipă, mulțumirile și recunoștința?
Pe Dumnezeu nu-l
cauți, pe Dumnezeu doar îl simți.
Îl trăiești, îl
simți, îl iubești, îi mulțumești și te bucuri.
Mulțumesc, Doamne,
pentru toate!
