Am fost întrebată
dacă nu-mi este frică să umblu cu sufletul desculț pe cărările pline de ghimpi
ale vieții.
Nu-mi e frică.
Scaieții și mărăcinii nu-mi sar în tălpi și înțeapă doar atunci când încerc
să-i calc în picioare.
O viață întreagă
mi-a fost teamă să-mi las sufletul la vedere.
Mi l-am ascuns de
lume atât de tare încât am ajuns să-l ascund și de mine.
M-am rătăcit pe
mine prin mine fără rost, căutând un rost.
Nu mai fac asta. Am
obosit.
M-am eliberat și nu mai vreau să renunț la libertatea de a poza
vieții nud.
Am câștigat dreptul
de a umbla cu vulnerabilitatea la vedere, fără teamă.
Și culmea, am
descoperit că toată forța mi se trage din vulnerabilitatea sufletului.
Acolo era ascunsă bine puterea mea.
De ce să-ți ascunzi
bunătatea și frumusețea inimii?
Orice creație a Lui
e făcută spre a fi prețuită și admirată, nu ascunsă și camuflată.
Doar un smintit ar
arunca cu pietre într-o capodoperă a lui Dumnezeu și din punctul Lui de vedere
toți suntem capodopere.
Asta nu înseamnă că va trebui să renunți la vigilență, ci doar să capeți încredere deplină în viață.
Dacă El nu te apără, atunci nu te va putea apăra nimeni.
Și-atunci, la ce
bun să te mai aperi și de cine?
Poate doar de
nevoia ta de control și de nebunia minții tale.
N-ar fi o idee
tocmai rea...
Chiar deloc...
