Duminică iar

E duminică.

Duminica prin definiție e o zi a recunoștinței.

În general, cei care mă cunosc și sunt prin preajma mea știu că plâng ușor, aparent din nimicuri.

Plâng dacă o melodie e foarte frumoasă.

Plâng dacă văd imagini care mă ating într-un fel sau altul: chiar dacă e vorba de un râu care curge liniștit sau de războiul din Ucraina.

Plâng dacă-mi amintesc de un suflet de care mi-e dor și pe care îl mai pot atinge doar cu inima.

Plâng la ședința cu părinții când un dascăl adevărat afirmă ”vă garantez eu că nicio ușă nu va fi vreodată închisă pentru copiii care au fost crescuți în și cu iubire”.

Plâng dacă Rareș îmi spune că-i este dor de mine atunci când stă cu capul la mine în poală...

Plâng, plâng și iar plâng...

E duminică iar.

Tot duminică era și acum vreo paisprezece ani, când Rareș avea doar vreo câteva luni de viață, cred că vreo patru.

Ne suisem în mașină să mergem până la o mănăstire din Humor.

Îl țineam în brațe, pe bancheta din spate a mașinii.

Deodată am simțit cum îmi ia fiecare deget al mâinilor  și mi-l mângâie cu de-amănuntul, de la bază și până în vârful unghiei.

Cuminte, răbdător, unul câte unul, de la cel mai mic până la cel mai mare, de la o mână la alta.

Lacrimi mi-au spălat obrajii și poate și o parte din suflet întreaga zi.

Cred că Dumnezeu mi l-a trimis pe Rareș ca să mă ajute să mă curăț de păcate.

Astăzi e iar duminică.

Rareș stă lângă mine și mângâie pisoiul în așa fel că-mi amintește de acea duminică de demult.

Mângâierile lui și-au păstrat aceeași tandrețe, aceeași gingășie, aceeași candoare.

Are un fel de a atinge cu totul aparte: cald, nefiresc, atent...

De ca și cum îi e teamă să nu rănească cu atingerea mângâierilor lui.

Așa este Rareș dintotdeauna...

Iar eu îl iubesc și plâng... c-așa sunt eu...