Într-una din zilele
trecute, am purtat o conversație destul de interesantă cu cineva, căruia n-o
să-i spun numele.
Discuția a pornit
neașteptat și dintr-un motiv oarecare am ajuns într-un punct în care era vorba
despre faptul că totul e relativ.
În continuare am să
vă tehnoredactez cu altă culoare conversația:
I: Si cum poți
trai,daca nu ai un punct de sprijin? Iubirea o consider un punct de sprijin. Si
daca totul e relativ,atunci...? E ca si cum ai trai pe o barca,intr-o leganare
continua. Ce părere ai?!
O: Iubirea, viața,
Dumnezeu sunt adevăruri absolute.
Perceptiile noastre despre tot si despre toate sunt
relative.
Traim intr-o metamorfoza continua, mergând cu barca
intr-o leganare continua căutând absolutul, mai mult sau mai putin constient.
Din fericire...viata,
iubirea și Dumnezeu nu se raporteaza la perceptiile noastre.
I:Iubirea nu se raportează la percepțiile noastre? Hmm,reevalueaza,te rog!!!
O:Iubirea divina...
I:Da,da,iar ne
scoatem... Atunci,viața,nici pe asta nu o percepem?
O: Cine a spus ca
nu o percepem?
I: ” Iubirea, viața, Dumnezeu sunt adevăruri absolute.
Perceptiile noastre despre tot si despre toate sunt relative.
Traim intr-o metamorfoza continua, mergând cu barca intr-o leganare continua căutând absolutul, mai mult sau mai putin constient.
Din fericire...viata, iubirea și Dumnezeu nu se raporteaza la perceptiile noastre.”
Perceptiile noastre despre tot si despre toate sunt relative.
Traim intr-o metamorfoza continua, mergând cu barca intr-o leganare continua căutând absolutul, mai mult sau mai putin constient.
Din fericire...viata, iubirea și Dumnezeu nu se raporteaza la perceptiile noastre.”
Oare cine a spus!!!!?
O: Am spus ca viata nu
se raporteaza la perceptiile noastre, nu ca noi nu percepem viata.
Sunt doua notiuni diferite.
Sunt doua notiuni diferite.
Viata e vesnica, e
ciclica, e in continua transformare, dar felul cum percepe fiecare dintre noi
viata e diferit, e relativ.
E doar perceptia mea, care si ea e relativa.
Daca a ta e mai corecta si e cea adevarata, eu nu ma supar.
E doar perceptia mea, care si ea e relativa.
Daca a ta e mai corecta si e cea adevarata, eu nu ma supar.
Și pentru că de
fapt discuția noastră a rămas undeva suspendată o să continui aici.
Oare pentru a trăi
ai numaidecât nevoie de un punct de sprijin?
Aș zice mai degrabă
că pentru a gândi despre cum trăiești ai nevoie de un punct de sprijin, pentru
ca să nu ți se răstoarne peste cap căruța cu gânduri.
Pentru a trăi n-ai
nevoie decât de credință, viață, iubire și de îngăduința Celui de Sus.
Pentru a
conștientiza că trăiești ai nevoie însă de multe:
· să privești în
sensul în care trebuie
· să renunți la
nevoia de control care te încorsetează
· să accepti că tot
ce vine înspre tine e spre binele tău, oricât de greu ți s-ar părea de crezut
· să fii complet
sincer cu tine
· să-ți dai voie să lași
frâiele vieții tale în mâinile lui Dumnezeu
· să ai recunoștință
și gratitudine pentru tot ce te înconjoară și credință completă în judecata
Lui...
La urma urmei dacă-l
ai pe El de ce-ai mai avea nevoie și de un punct de sprijin?
Dacă El consideră
că merită să trăiești vei fi foarte bine-merci chiar și în suspensie... nu
crezi?
