Nimic nu e gratis în lumea asta... totul se plătește într-un final...cumva...

De-a lungul vremii am constatat că noi oamenii nu punem preț pe lucrurile care nu costă nimic.

Foto George Ziacas: Durankulak Beach

Ele capătă valoare în ochii noștri abia când plătim pentru ele într-un fel sau altul.

Ele devin importante pentru noi și ne ajută abia când reușim să le atribuim o valoare.

De mică am avut șansa să fiu educată în așa fel încât să nu mă bucur dacă găsesc ceva pe stradă, sau orișiunde în altă parte.

Mi s-a spus că în mod sigur cineva e supărat și suferă după acel obiect și asta nu poate fi un motiv de bucurie pentru mine .

Am fost învățată să-l las acolo unde l-am găsit, ca cel care l-a pierdut să aibă șansa să-l găsească dacă se va întoarce pe acolo.

Am fost atenționată că dacă mi-l însușesc există posibilitatea să pierd altceva, care poate contează mai mult pentru mine.

Iar dacă totuși aleg să-l iau, să cer iertare și să mulțumesc în gând omului care l-a pierdut.

Când am mai crescut am înțeles că există într-adevăr în toate o lege a compensației: câștigi ceva, pierzi ceva... în Univers există și pentru asta un echilibru, o linie de mijloc...

Iar când am mai priceput cum stau treburile mi-am setat ca intenție că dacă va fi să pierd ceva, să fie din tot ceea ce ține de material, iar dacă va fi să câștig ceva, să câștig din toate lucrurile ce nu pot fi cumpărate la piață,  la magazin, pe la supermarket... sau cine știe, poate chiar pe la colț de stradă.

Și chiar dacă sunt plină de bani ca broasca de păr, credeți-mă câștigul pe termen lung e unul incomparabil mai mare...

Până la toată urma, nimic nu e gratis în lumea asta... totul se plătește într-un final...cumva... 

 

Absolut și fără nicio excepție...TOTUL...

Cum poți trăi dacă nu ai un punct de sprijin?

Într-una din zilele trecute, am purtat o conversație destul de interesantă cu cineva, căruia n-o să-i spun numele.

Discuția a pornit neașteptat și dintr-un motiv oarecare am ajuns într-un punct în care era vorba despre faptul că totul e relativ.

În continuare am să vă tehnoredactez cu altă culoare conversația:

I: Si cum poți trai,daca nu ai un punct de sprijin? Iubirea o consider un punct de sprijin. Si daca totul e relativ,atunci...? E ca si cum ai trai pe o barca,intr-o leganare continua. Ce părere ai?!

O: Iubirea, viața, Dumnezeu sunt adevăruri absolute.
 

Perceptiile noastre despre tot si despre toate sunt relative.

Traim intr-o metamorfoza continua, mergând cu barca intr-o leganare continua căutând absolutul, mai mult sau mai putin constient.

Din fericire...viata, iubirea și Dumnezeu nu se raporteaza la perceptiile noastre.

I:Iubirea nu se raportează la percepțiile noastre? Hmm,reevalueaza,te rog!!!

O:Iubirea divina...

I:Da,da,iar ne scoatem... Atunci,viața,nici pe asta nu o percepem?

O: Cine a spus ca nu o percepem?

I: ” Iubirea, viața, Dumnezeu sunt adevăruri absolute.

Perceptiile noastre despre tot si despre toate sunt relative.
Traim intr-o metamorfoza continua, mergând cu barca intr-o leganare continua căutând absolutul, mai mult sau mai putin constient.

Din fericire...viata, iubirea și Dumnezeu nu se raporteaza la perceptiile noastre.”

 Oare cine a spus!!!!?

O: Am spus ca viata nu se raporteaza la perceptiile noastre, nu ca noi nu percepem viata.
Sunt doua notiuni diferite.

Viata e vesnica, e ciclica, e in continua transformare, dar felul cum percepe fiecare dintre noi viata e diferit, e relativ.
E doar perceptia mea, care si ea e relativa.
Daca a ta e mai corecta si e cea adevarata, eu nu ma supar.

Și pentru că de fapt discuția noastră a rămas undeva suspendată o să continui aici.

Oare pentru a trăi ai numaidecât nevoie de un punct de sprijin?

Aș zice mai degrabă că pentru a gândi despre cum trăiești ai nevoie de un punct de sprijin, pentru ca să nu ți se răstoarne peste cap căruța cu gânduri.

Pentru a trăi n-ai nevoie decât de credință, viață, iubire și de îngăduința Celui de Sus.

Pentru a conștientiza că trăiești ai nevoie însă de multe:

·       să privești în sensul în care trebuie

·       să renunți la nevoia de control care te încorsetează

·       să accepti că tot ce vine înspre tine e spre binele tău, oricât de greu ți s-ar părea de crezut

·       să fii complet sincer cu tine

·       să-ți dai voie să lași frâiele vieții tale în mâinile lui Dumnezeu

·       să ai recunoștință și gratitudine pentru tot ce te înconjoară și credință completă în judecata Lui...

La urma urmei dacă-l ai pe El de ce-ai mai avea nevoie și de un punct de sprijin?

Dacă El consideră că merită să trăiești vei fi foarte bine-merci chiar și în suspensie... nu crezi?

Autoportret

Nu se poate să nu mă vezi...

Nu-ți încâlci privirea în gândurile mele crețe. Treci dincolo de ele.

Dincolo de priviri și de gânduri e o lume, o poveste...

Sau poate mai multe povești.

Poveștile din povestea vieții mele.

Nu toate au decorul roz. Nu toate au buget suficient pentru o recuzită potrivită.

Dar toate sunt autentice și sunt exact așa cum trebuie să fie.

Nu se poate să nu mă vezi.

Dimensiunile de 90-60-90 nu mi s-au potrivit niciodată. Nici măcar sufletul meu n-a încăput în asemenea tipare.

Nici sufletul și  nici mintea cu întruchipările ei cu tot..

În închipuirile mele sunt mereu o prințesă... una rebelă...

În vise sunt întotdeauna o prințesă, oare nu așa suntem toate?

Și totuși dacă mă privesc în oglinda realității cotidiene par doar un om.

Un om obișnuit dintr-o mare de oameni și-un necuprins de miracole.

O poveste într-un ocean de alte povești minunate despre viață.

Nu se poate să nu mă vezi.

Sunt ființa din spatele scânteilor din privirile ochilor mei.

Riscă-te și aventurează dincolo de ele...

Ți-o voi prezenta negreșit... și ție...

Dă-i toamnei ce-i al toamnei iar ție dă-ți voie doar să fii

Lasă și toamna să-și găsească un rost în tine!

Fă-i loc și dă-i voie să se cuibărească undeva în inima ta.

Las-o să țeasă perdele de gânduri curate din picăturile ploilor ei târzii.

Permite-i să-și scuture frunzele prin pletele gândurilor tale, să le răvășească și să le spulbere în cele patru zări.

Dă-i voie toamnei să adune vreascuri de simțiri molcome prin tine.

Nu fugi de ele! Primește-le cu drag în ființa ta, fără frica că ea va deveni ruginie.

Lasă-ți sufletul despuiat să umble îndrăzneț prin foșnetul frunzelor, pe sub razele soarelui, umple-te de culori pastelate și de lumină molatecă.

Sărută melancoliile și nostalgiile toamnei cu nesaț și lasă-i dorurile să treacă și să curgă prin tine.

Prinde-o de mijloc și trage-o mai aproape de sufletul tău.

Apoi dă-i toamnei ce-i al toamnei iar ție dă-ți voie doar să fii!

Din nou și iară... doar să fii...