Dimineață agale...

E dimineață!

Dimineața sunt leneşă.

Nu-mi place să mă grăbesc să mă dau jos din pat.

Mai las visele să umble prin mine.

Mă mai las pe mine să mă plimb printre ele.

Nu le aduc, nu mă caut... nu le caut... le las doar să fie...

Ce zici? 

Că şi ele, visele, mă caută pe mine?

Nuuuuuu.... Căutătorul sunt mereu şi de fiecare dată "eu" - acel " eu" care mă transform în vise spre a mă regăsi.

Şi mă regăsesc de fiecare dată în altă parte decât m-am lăsat ultima oară...

De fiece dată paaaarc-aş un pic... mai sus...

O zi minunată să ai! Şi tu...Un alt "tu" sau un alt "eu", care te iubeşte...

Bunătatea e subevaluată și prost înțeleasă

Una din dilemele vieții e cum să faci în așa fel încât să rămâi bun fără a fi luat de fraier.

Odată ce ești bun și îngăduitor toți cei din jur au impresia că pot căra în tine pumnii angoaselor, frustrărilor, ironiilor, răutăților, îngâmfării și orgoliilor pentru că au falsa impresie că acel care e bun poate duce la nesfârșit totul, fără să crâcnească.

Spitalele sunt pline de bonomi.

De oameni care n-au învățat niciodată să spună NU, sau n-au înțeles că prea multă delicatețe le afectează sănătatea, uneori, iremediabil.

Așa că ar fi bine să înțelegem cu toții, că bunătatea nu înseamnă că un om poate duce oricât, oricum și în orice circumstanțe.

Pentru că la un moment dat, bunătatea lui se poate umple de amărăciunea noastră.

Vrei, nu vrei… totul ține de EGO și toate au legătură cu EGO…

Poți sta într-un ocean de iubire și să nu ai parte de ea. Poți să te simți singur și izolat, deși te afli într-o mare de oameni…

Cine e vinovat că iubirea nu curge prin tine în afară de tine? 

Cine e responsabil că ți-ai baricadat sufletul așa încât nicio picătură de dragoste să n-ajungă până la inima ta? Cine e vinovat de fuga ta de oameni?

DOAR TU!

Tu și frica ta de a nu fi rănit.

Trăiești cu percepția că lumea toată se comportă pe dos ca să-ți facă rău ție. Dar lumea n-are nimic cu percepția ta referitoare la ea. Tot ce vrea lumea e să-și faca bine sieși, nu rău ție.

Deci toate percepțiile tale țin de EGO-ul tău, nu al altuia, de teama lui aproape organică de a nu fi rănit și lezat în amorul propriu.

Inima e făcută pentru iubire. Viața e făcută să fie trăită.

E drept că dacă lași un vapor în port el nu va păți niciodată nimic rău şi nu va fi avariat, dar nici nu va îndeplini menirea pentru care a fost costruit.

Rostul lui e să călătorească și să spargă valurile oceanelor și mărilor Pământului, către noi și noi orizonturi... înspre nemurire.

Să ai parte de iubire, Minune!

Unde ești, iubire?

Unde zici
Că locuieşti, iubire?
Pe cărarea ce se întinde
Sub tălpile inimii mele-i pustiu.
Norii dezamăgirilor
Sărută fructele aşteptărilor sterpe...
Cu nesaț.
Pe unde-ți place
Să călătoreşti, iubire?
Şi de ce mă laşi mereu
Cu un suflet în urmă
De talpa ta?

Odă nemuririi

Ți-e greu să crezi
Că lumea nu există
Şi totul e un joc
Necontenit.
Că nu e trist
Şi nici tu nu eşti tristă,
Că iarna-i primăvară-n
Asfințit.
Ți-e dor să crezi
Că totul nu-i părere
Că e ceva mereu
Tot inedit.
Dar viața nu-i decât
O adiere
Ce duce într-un loc
Nestăvilit,
De niciun gând,
Lipsit de vreo părere
Adânc, înalt
Şi fără de ...
sfârşit...

www.card-photo.com

Despre fericire...

Cât de fericit sau de nefericit ești?

Având în vedere că discutăm despre cantitate, fie ea și de fericire, înseamnă că ar trebui să avem și o referință.

Se mai pune problema și cine e preocupat să afle răspuns la această întrebare.

Răspunsul la întrebare e cerut de EGO, drept pentru care tot el, în imensa-i generozitate, îți va furniza și referința care să conducă răspunsul într-o zonă în care să-i confere putere asupra ta.

Câteodată îți pare că nu ești atât de fericit pe cât ar trebui sau pe cât te văd cei din jur că ești.

Și uite ce frumos am ajuns la o ecuație în care cunoști ce se cere dar în rest ai parte doar și numai de necunoscute.

Cât de fericit crezi tu că te vede pe tine lumea? Tu ai informații referitoare la faptul că lumea te vede foarte fericit, dar dimensiunea fericirii pe care-o vede lumea e tot în mintea ta.

Acea lume care la sincer vorbind nici n-ar avea ce căuta în ecuația fericirii tale.

Referitor la fericire eu îți pot spune doar atât: atunci când ești fericit cu-adevărat nu-ți bați capul cu fericirea, nu stai cu ochii pe ea să nu-ți scape și nici nu gândești despre ea în nici un fel.

Fericirea, draga/dragul meu nu e un deziderat... e doar o stare la care se ajunge firesc, nu silit.

O trăire sublimă, minunată, perfectă,  care n-are nici în clin nici în mânecă cu percepțiile nimănui referitoare la cantitate sau calitatea de a fi fericit.

Să fii fericit(ă) îți doresc, din toată inima! Și ție... 

Și tu...

Conştientizează că lumea se întinde şi dincolo de vârful bocancului, iar tu nu eşti nici pe departe buricul Pământului.

Asta chiar dacă-ți pare că ai fi cineva care face, drege şi e nemaipomenit de nu ştiu cum.

Eşti doar o expresie a existenței care se manifestă prin tine.

Un călător teluric, sau mai puțin teluric prin Universul ireal creat de imaginația ta.

Fă ca povestea ce-o închipui aici să fie de spus mai departe!

Şi fă cumva să te trezeşti şi tu şi să fii. Doar să fii...

Atât de minunat precum te vede El că eşti şi cum ştie El că suntem!

Semnez: un alt tu, Oana Rotariu

Se zice ca Dumnezeu nu da nimanui mai mult decat poate duce

De fapt El nu ne da nimic, in afara de viata si libertatea de a fi.
Tot ce primim ne dam singuri si e in masura Sirului lui Fibonacci.
Ce-am dat, facut, gandit ieri si alaltaieri primesc azi.
Dumnezeu se preocupa doar de echilibrul vietilor noastre si nu tine partea nimanui.
El "da" fiecaruia exact ce are nevoie in fiecare moment - pentru a-si invata lectiile si a-si gasi echilibrul.
Ii ofera suport spre a se regasi pe sine, spre a-L gasi pe El.
Dar de multe ori trecem pe langa tot ce El ne da fara sa observam nimic - atentia noastra e in cu totul alta parte.
Apoi, vine o vreme cand ne dam seama ca de fapt noi nu detinem si n-avem nimic.
Atunci perceptiile ni se schimba.
Iar Raiul devine o simpla alegere.
Restul...totul... e constiinta pura si existenta fara de sfarsit...

Dumnezeu si iubire fara margini...

Viața e o stare dincolo de simțuri

Viața e o stare dincolo de simțuri, o gândire dincolo de idei, o impresie dincolo de părere.
O zbatere înspre linişte şi o tânguire înspre bucurie ... într-un dor permanent de... iubire....
E... Mereu e.

Mare surdă

Doi ochi şi-o mare surdă
În imensitatea unui
Violet necuprins.
Între nemărginiri
Şade perfect nefiresc de firesc
Soarele, într-o baltă albă de lumină.
Se scurge discret
De la mine din piept
Peste cerurile de steluțe
Înfiorate de la marginea
Cealaltă a Universului în noapte.
 
Întuneric peste tot,
Doi ochi căprui şi-o mare... surdă...
O lume întreagă pare azi...
Absurdă...

 

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Viața este despre...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Viața este despre...: Referitor la viață. Da, într-un fel al înțelegerii noastre viața este despre verbul a fi. Este şi despre verbul a trăi, dar trăită înău...

Viața este despre...

Referitor la viață. Da, într-un fel al înțelegerii noastre viața este despre verbul a fi.

Este şi despre verbul a trăi, dar trăită înăuntru.

Înafară trăim şi privim doar pentru a ne lua lecțiile şi a le învăța, spre a nu bate pasul pe loc repetându-le la nesfârşit sub felurite forme.

Privim înafară pentru a ne alinia vieții, pentru a ne integra în sensul Universului. E ca atunci când suntem nevoiți să ne uităm la umărul celuilalt pentru a ne alinia şi ordona cum trebuie coloana/rândul dintr-o formațiune de defilare.

În rest... viața e întotdeauna înăuntru...

La marginea gândurilor şi în prelungirea bătăilor inimii... înspre Dumnezeu...

O zi cum eşti să ai! Şi tu...

Oana Rotariu

Ni se tot pare că ”avem curajul să ne luăm viața de la capăt”.

De fapt ne luăm călătoria de unde ne-am rătăcit ultima dată sufletul.

De la acele coordonate ale matricii, ale tablei de șah infinită numită viață.

Doar mutăm jocul în altă parte a tablei, nicidecum nu-l reluăm de la capăt.

Ne mai dezbrăcăm de câte-o meteahnă și ne pare că ne reinventăm, când de fapt noi ne tot regăsim.

Fiindcă chiar de știm sau nu, călătoria pe care ne zbuciumăm s-o parcurgem e înspre ”noi înșine”.

Ne e un dor continuu de noi și ne căutăm permanent, conștient sau nu.

Cu cât sunt mai multe piedicile, mai multe turnurile care ne ies în cale, cu atât sunt mai mari șansele de a ajunge la ”noi”.

Pentru că la fiecare piedică avem oportunitatea să ne oprim și posibilitatea să căutăm cu claritate acel drum înapoi, către primordialitate...

Către acea parte din noi care nu se trece, nu se petrece și nu se schimbă...

Minunile ca să existe trebuie doar să le vezi

http://www.curentul.net/2015/09/16/minunile-ca-sa-existe-trebuie-doar-sa-le-vezi/

Minunile ca să existe trebuie doar să le vezi

Autor: Oana Rotariu

E o zi de vineri.
Toamnă… Mergem în vizită la Biserica Sfânta Treime din Eghina. E pentru a doua oară în viață.
Vrem doar să mulțumim. Atât.

Am luat de acasă acatiste de la o grămadă de cunoscuți şi mai puțin cunoscuți.
Hmm… cunoscuți e un fel de-a spune. Nici când e vorba despre noi înşine nu putem spune că suntem chiar nişte cunoscuți.

E ora nouă şi ceva. Soarele dogoreşte deja cu putere.
Urcăm dealul anevoios. Ajungem la intrare şi bem de la cişmea o gură de apă rece ca gheața.
De unde o fi venit apa aceea de poate fi atât de rece şi-mi împrospătează inima şi suflul?
Nu-mi răspund. O iau ca pe o minune. Îmi place să cred în minuni. Sunt la tot pasul, le văd peste tot şi mă bucură.
Nu mă poate opri nimeni să cred în ele şi asta mă încântă.
Ajungem în bisericuța unde se află capul şi mâna Sfântului Nectarie.
În biserică doar femeia de la lumânări.
Linişte, tihnă şi-un fluture ce mi se zbate în stomac.
Am ajuns din nou aici. Ce binecuvântare! Sper să merit toate astea!
Aş vrea să mă rog mai intens. Nu pot. Mintea mea e goală.
„Cred! Doamne, ajută necredinței mele!”
Linişte deplină… niciun gând…
Lăsăm acatistele la femeia de la lumânări şi ieşim.
Mergem la mormânt. Ne închinăm şi sărutăm piatra grea de marmură.
„Tatăl nostru care eşti în ceruri…” primeşte această rugăciune pentru toți acei ştiuți sau neştiuți care au nevoie de ea. Oricum nu-mi amintesc niciun nume. Cred cu tărie că de fapt nici nu contează. El ne poate percepe ca fiind o singură ființă. Sau dacă nu, ştie El cum se numeşte fiecare dintre copiii lui, nu mă îndoiesc de asta.
Vizităm camera unde a locuit Sfântul Nectarie.
Şi acolo e linişte. Multă.
Podeaua de lemn scârțâie tânguit sub paşii noştri.
Patul e acoperit de o pătură albă, croşetată. Ascunde sub ea, lăsată în urmă, o grea suferință. Ultima, care s-a adăugat la săvârşirea şi desăvârşirea vieții pământene a sfântului.
Un chin care l-a adus mai aproape de mulți dintre noi. O caznă care înalță.
Coborâm în mănăstire.
Acolo, undeva într-o cămăruță din partea dreaptă a bisericii, e un sarcofag din argint masiv.
Pe capac e un basorelief ce-l ilustrează pe Sfântul Nectarie.
În încăpere o bunicuță. Slăbuță, îmbrăcată într-o rochiță neagră cu buline mici albe, cu capul descoperit şi părul alb pieptănat frumos şi prins la spate.
Avea vreo trei desăgi după ea. Le aşează frumos lângă perete şi scoate din una dintre ele Acatistul Sfântului Nectarie, scris în limba greacă.
Pe chipul ei tronează liniştea şi are o lumină aparte în priviri.

Nu vreau să deranjez. Ies din cameră să caut un loc în care să citesc şi eu acelaşi acatist editat în limba română.
Ceva din mine mă întoarce în aceeaşi încăpere cu bunicuța.
Ea mă întreabă ceva în greacă. Îi răspund în engleză că nu înțeleg întrebarea şi îi cer voie să mă rog împreună cu ea.
Niciuna dintre noi n-a înțeles nimic.
Doar rugăciunile noastre se împletesc împreună şi zboară de mână către cer.
Bunicuța cântă acatistul cu o voce caldă, limpede, minunată… balsam pentru suflete.
Când eu termin de citit, ea mai are încă vreo jumătate de cărticică de parcurs.
Aştept cuminte.
La final îngenunchem împreună, iar ea înălță, cu voce tare, ultima catismă a acatistului, în limba maternă a sfântului.
Copleşită şi plină de gratitudine, mă apropii de frumoasa femeie, cu lacrimi în ochi. Îi sărut mâinile muncite. Se îmbujorează, nu vrea să-mi dea voie.
Mă conduce până la sicriu şi îmi arătă ceva la ochii Sfântului Nectarie. Mai arătă minunea pe care ea o vede şi altor greci care tocmai intraseră.
Se pare că lacrimi curg din ochii de argint ai sfântului.
Eu nu pot să văd nimic. Pesemne că nu am încă aprinsă lumina din ochii bunicuței, ca să pot vedea şi eu cum plânge pentru noi, sfântul.

Mai am nevoie de multă rugăciune să văd şi eu ceea ce ei i se arătă cu atâta uşurință… Ca să mi se limpezească şi mie ochii sufletulului şi să pot privi şi eu atât de limpede şi de senin ca ea… pământul şi cerul…

Mulțumesc Sfinte Nectarie pentru tot!

Mulțumesc Doamne pentru toate!