Ni se tot pare că ”avem curajul să ne luăm viața de la capăt”.

De fapt ne luăm călătoria de unde ne-am rătăcit ultima dată sufletul.

De la acele coordonate ale matricii, ale tablei de șah infinită numită viață.

Doar mutăm jocul în altă parte a tablei, nicidecum nu-l reluăm de la capăt.

Ne mai dezbrăcăm de câte-o meteahnă și ne pare că ne reinventăm, când de fapt noi ne tot regăsim.

Fiindcă chiar de știm sau nu, călătoria pe care ne zbuciumăm s-o parcurgem e înspre ”noi înșine”.

Ne e un dor continuu de noi și ne căutăm permanent, conștient sau nu.

Cu cât sunt mai multe piedicile, mai multe turnurile care ne ies în cale, cu atât sunt mai mari șansele de a ajunge la ”noi”.

Pentru că la fiecare piedică avem oportunitatea să ne oprim și posibilitatea să căutăm cu claritate acel drum înapoi, către primordialitate...

Către acea parte din noi care nu se trece, nu se petrece și nu se schimbă...