Un îngeraș... pe nas

Duminică, zi liturgică...

Mergem la biserică. Bisericuța la care mergem noi e mică.

Mică spre foarte mică. Ca o corabie de mici dimensiuni alipită spitalului de contagioși.
N-am intrat, am răma afară. La fel ca și mulți alți oameni ascultam slujba de afară, de pe aleea ce unește biserica și secția de oncologie a spitalului judetean.   

Cam la jumătate de metru de mine apar trei copii. Două fetițe și-un băiețel. Băiatul era ceva mai mărișor.

Sunt îmbrăcați curat și frumos, ca de duminică. Au toți până în șase anișori. Știu pentru că i-am auzit vorbind unii cu alții.

Vorbesc în șoaptă. În timp ce vorbesc se mișcă încet-încet înspre mine.

Din când în când mă privesc drept în ochi.

Am grijă să le zâmbesc de fiecare dată, pentru a se simți în siguranță.

Tot vorbind ajung toți aproape lipiți de mine, de ziceai că-s ai mei. Le dau pace.

–       Eu am patru ani, tu câți ai?

Se răspunde arătându-se degețelele ce reprezentau șase anișori.

–       Dar tu?

–       Cinci.

–       Ai observat că se taie copacii?

–       Da.

–       Și-ai observat că pe crengile lor sunt cuiburi de păsărele?

–       Da.

–       Oare ciorile rămân în cuiburi?

Băiețelul cu o mină extrem de serioasă:

–       De obicei da, acolo stau.

–       Oare de ce se taie copacii?

–       Pentru că noaptea ciorile ”cârâiesc” și oamenii nu se pot odihni.

–       Da. Dar eu n-am auzit ciori cârâind noaptea.

–       Nici eu.

–       Știi, într-o seară, în timp ce dormeam am simțit un fâlfâit pe nas. Ghici ce era?

–       Un țânțar?

Fetița care a pus întrebarea dă din cap că nu.

–       O muscă?

Se răspunde negativ tot prin mișcările stânga-dreapta ale capului.

–       O buburuză? (vine următorul răspuns la pachet cu o sclipire fericită în priviri)

Urmează același nu fără cuvinte.

–       Un flurure?

–       Nu.

–       O buburuză? (insistă fetița mai mică).

–       Nu... (suspans)... Un îngeraș.

Două perechi de priviri curate, fericite, uimite:

–       Și l-ai văzuuut???

–       Nuuuu. Cum să-l văd că dormeam? Nu l-am vazut, doar l-am simțit.

–       Și cum arăta?

–       Nu știu. A dormit un timp la mine pe vârful nasului și apoi a plecat în icoana lui.

–       De ce?

–       Nu știu.

–       Am înțeles că și Iisus și îngerii sunt făpturi îngerești.

–       Daaa? (șoptit)

–       Da. Se spune așa într-un film ”Pilde” nu l-ai văzut?

–       Nu.

–       Eu da. Să-ți spun drept... mie mi-a fost un pic frică (tot șoptit).

–       Haide să ne jucăm!

–       Hai!

Și-au plecat în liniște, la joacă.

Lîngă mine a rămas un spațiu umplut doar de fâlfâit de aripi și zâmbete îngerești.

Liturghia continuă.

 

Foto: George Ziakas

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Fără sentimente... doar iubire...

Să iubești fără sentimente.

Dincolo de ele.

Într-un spațiu liber de atașamente, de gânduri, de trăiri.

Să trăiești și să iubești până iubirea devine o stare prelungă, dincolo de ideea de iubire.

Și de-acolo, din aceea stare de nesentiment și de negândire... să iubești.

Tot.

Pe negândite și pe nesimțite.

O iubire atotcuprinzătoare... fără sentimente...

O iubire Lumină...

Lumină-Iubire...

Atât...

Ce dimineață frumoasă..."Te iubesc!"

Bună dimineața, Doamne!
Cum? La tine nu e dimineață?
Nici prânz, nici seară și niciun anotimp?
La noi este.
Ai avut Tu grijă să ni le dai, de aia te salut mereu, zi de zi, în fel și chip.
Cum? De ce cred că ne-ai dat nouă mai multe anotimpuri și zile și nopți și dimineți și seri?
Ce frumos vorbești Tu cu mine, Doamne! Și ce frumos mă întrebi!
Pentru că...
Știi, Doamne, eu am să răspund. Dar Tu să nu te superi pe mine pentru îndrăzneala de a-mi da cu părerea. Tu știi că eu sunt doar un om mic și neștiutor, iar oamenii nu știu gândi ca Tine...
Tu ne-ai dat toate Doamne spre a ne fi de învățătură.
Spre a vedea că toate sunt la fel și toate se transformă.
Spre a observa că deși în viață închidem continuu cercuri, mereu ajungem în alt loc.
Fiindcă suntem continuu aceeași și mereu altfel.
Tu ne-ai dat TOTUL Doamne, inclusiv pe Tine și pe noi, spre a vedea că Tu ești TOTUL și noi suntem ai tăi.
Pentru că...

Bună dimineața, Doamne!
Ce frumoasă dimineață avem azi!

Te iubesc!

Omul are nevoie să creadă în miracole

El are nevoie să creadă în vise, are nevoie de iluzii ca să poată visa.
Omul are nevoie de vis ca să ajungă la realitate... la adevăr.
Și are nevoie de visare ca să atingă înaltul din el.
El are nevoie să zboare printre cele mai înalte trăiri ale sale ca să ajungă la iubire.
Iar mai apoi prin iubire să ajungă înapoi, la el însuși.

Omul are nevoie de vis ca să poată recunoaște iluzia atunci când se trezește.

Ca să simtă magia vieții în fiecare clipă trăită, are nevoie de ineditul și necunoscutul momentului care vine.

Pentru a fi fericit, omul are nevoie de mirarea fiecărei secunde.

www.card-photo.com

Ca nedumerirea ei să repornească clipă de clipă pendulul dorului și a setei de viață, de Existență, de... nemurire...

Bătaie de inimă cu bătaie de inimă...

Unu... doi... unu... doi...

”Norocul și-l mai face și omul.”

Sau: ”Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă.”

CORECT!
Nimic nu se face fără muncă asiduă.
Pe Pământ, ca și în Cer, totul are o plată.
Fiecare vede viața în funcție de educația primită și de propriile convingeri moștenite sau dobândite.
Dar la fiecare pas făcut înspre evoluție suntem pândiți de fel și fel de capcane.
În orice moment putem cădea pradă orgoliilor, infatuării sau egoului crescut, care vine la pachet cu rezultatele meritorii obținute în urma eforturilor noastre susținute.
E mare lucru să poți evolua trupeste, intelectual, sufleteste și spiritual și să rămâi smerit, cu bun simț și să nu uiți de omenie.
În general câștigi una, pierzi alta.
Câștigi faimă, respect și o crescută stimă de sine, pierzi smerenie, umilință, compasiune...

Dar ce bine că Dumnezeu, în imensa-i gratitudine și de dragul echilibrului, are grijă ca suma câștigurilor și pierderilor fiecăruia să rămână mereu constantă!
Prin lecțiile de viață, prin oamenii scoși  pe cale, fiecăruia i se dă șansa de a înțelege care e rostul lui în asta lume.
În fiecare moment putem accesa o trapă spre Conștiență, spre trezire din capcana egotică ce ne ține captivi.
Putem să ajungem clipă de clipă la Adevăr.

Nu e nevoie să ne dăm mai întâi ochii peste cap pentru a putea privi cu cei ai sufletului.
Nu e nevoie să ne suim pe soclurile infatuării noastre spre a vedea mai bine, de sus, lumea.
Fiindcă nu știu dacă te-ai prins, dar în lumea ta iluzorie tu ești mereu cu un cap mai sus decât restul omenirii.
Ideea e să te detronezi, ca să poți înțelege și vedea corect lucrurile.
Ca să poți pricepe care-ți sunt cu adevărat nevoile și care e de fapt rostul și menirea ta pe Pământ.

Dezbracă-te de infatuare, de aroganțe, de răutate, de răutăți gratuite, de frustrări și invidii.
De cel care-ți închipui că ești și de toate rolurile pe care le joci cu atâta conștiinciozitate.
În fața lui Dumnezeu n-am avut, n-avem și nici nu vom avea vreodată funcții, avuții, titluri și titulaturi de orice fel.

Rămâi doar tu și fii bun!
Fă-te bun!
Bunătatea n-a rănit niciodată pe nimeni.


Învață toleranța, umilința, smerenia și acceptarea a tot și a toate!


Fiindcă oricare om, oricât îți pare ție de bun sau de rău, este iubit de Dumnezeu exact așa cum este.
Fiecare ființă are un rost pe Pământ, o menire și un loc al ei sub Soare.
Și oricât ai putea crede că ești tu de învățat sau de merituos, doar oamenii simpli și curați sufletește te învață iubirea adevărată, compasiunea și smerenia.
Doar copiii și acei amărâți pe care îi privești fugar, fiindcă nu sunt de nasul tău te învață calea către tine.

De fapt și de drept tu ești cel care nu ești de nasul lor.

Și dacă nu cobori din înaltul cerului pretențiilor închipuirilor tale acolo vei și rămâne.

Adăugați o legendă

Cu un nas mai sus într-o lume fără rost...


Vei rămâne mic și prost...

Dă-i înapoi iubirii... iubirea ta...

Iubirea nu e niciodată departe de tine, de inima ta.
Doar gândul tău despre iubire te orbește într-atât încât să nu poți da ochii cu ea.
Încât să-ți îngreuneze atât de mult calea către tine.
Iubirea șade întotdeauna în inima ta, chiar dacă uneori stă ghemuită, culcată sau e gârbovită de gândurile tale.
Fă liniște în tine!
Apoi împacă-te cu tine și cu ea...
Iubirea n-a plecat niciodată din tine, departe de inima ta.
Doar că de frică să n-o pierzi ai încătușat-o atât de tare până ai ferecat-o în inimă și-ai reușit să uiți cu totul de ea, acolo, prin tine...
Dă-ți voie s-o eliberezi din strânsoare!

Iar mai pe urmă dă-i înapoi iubirii... iubirea ta!

M-am săturat să-mi fie rușine cu mine

M-am rugat să mai fiu lăsată pe Pământ ca să ajut ca și alți rătăciți ca mine să treacă mai ușor prin ce-am fost nevoită să trec odată.

Și mi s-a acordat înțelegere și clemență.

Apoi, din varii motive am pierdut din încrederea și convingerea pe care o căpătasem.

Am uitat cum plângeam cu ochii țintuiți în gol, către Cer, cerând iertare.

Plângeam amar și spuneam:

”Doamne, cât trebuie să te fi supărat eu pe tine cu nemulțumirea în care zăceam permanent???!!!

Doamne, cât am fost de inconștientă când mă vedeam mereu urâtă și grasă și plângeam zile-n șir din cauza asta???!!!

Doamne, cât am putut să fiu de nerecunoscătoare zi de zi că n-am știut să mă bucur cu adevărat de tot ce am???!!!

Doamne, lasă-mă să mai trăiesc și să ajut și alți oameni să trăiască și să se întoarcă cu fața către Tine!!!!!!!

Doamne, Doamne și iar Doamne!”

Voiam să scriu o carte despre toate prin câte am trecut, ca să ajut lumea.

Apoi mi-am dat seama că parte din lucrurile prin care am trecut le-am uitat și că cealaltă parte pe care-o țin minte nu vreau să mi-o reamintesc.

Reiterând-o aș retrăi-o iar și iar...

În plus, am fost filmată timp de o oră și jumătate în care am povestit cu lux de amănunte despre toate.

Filmulețul poate fi găsit cu ușurință pe Internet. Se numește ”Ca în Cer Oana”

Și-așa, ușor-ușor, am început să trag de timp cu editarea cărții.

Fiindcă am pierdut încrederea în mine și în scrisul meu.

Fiindcă habar n-aveam ce avea să conțină cartea, ce vreau să spun ori cum va arăta ea.

Pentru că mi-era frică de felul cum scriu, de felul cum sunt...

Pentru că, pentru că, pentru că...

Astăzi de dimineață am avut o revelație:

”Oamenii au nevoie să știe că și eu sunt ca și ei.

De aceea citesc ceea ce scriu - pentru că au nevoie să știe că există oameni obișnuiți, comuni, la fel ca și ei, care pot depăși obstacole grele în viață.

Ei vor să vadă că sunt la fel de frumoasă ca și ei, nu o Zână din povești ori un super-erou din filme.

Îi interesează să știe că mănânc, dorm, râd și plâng întocmai cum o fac și ei.

 Ei citesc ce scriu, pentru că, uneori, oamenii au nevoie să-și ia avântul spre curajul lor din firescul ce se află în mine.

Fiindcă eu sunt o oarecare căreia i s-a acordat privilegiul de a accesa grația divinității și a alege cu bucurie, clipă de clipă viața.
Și asta trăind și fiind EXACT la fel ca un om obișnuit, la fel ca și ei, nicidecum altfel.
Sunt citită pentru că pot să scriu punând cu ușurință trăirile din inimile tuturor în cuvinte dichisite.
Slovele înlănțuite în poveștile mele vorbesc exact despre viața fiecăruia, despre efortul omului de a-și duce crucea spre Lumină.

De aceea și nu numai, îmi pot permite luxul de a fi eu însămi.
De aceea pot scrie ce și cum simt, fără să-mi fie frică vreodată de eșec.
Pentru că, în cazul ăsta, eșecul de fapt nu există. E doar o plăsmuire a EGO-ului... și-atât.”

Și-atunci mi-am amintit ce minunat de frumos a spus Sfântul Părinte Iustin Pârvu:

”Fie că știe sau nu, fiecare om își îndeplinește menirea pentru care a venit pe pământ”.

Și-am înțeles din nou, cu sinceră umilință și smerenie, că oricum aș scrie, scrisul e menirea prin care pot contribui să ajut lumea.
Și-am început să plâng,  trezită brusc din acea amorțeală a uitării, inconștienței  și nerecunoștinței care începuseră  din nou să mă pândească.

Plâng... scriu... iar plâng...

Inutil să vă spun că întotdeauna, tot ce vă scriu pe acest blog scriu printre lacrimi.

Aproape întotdeauna...

Fiindcă simt cum lacrimile mele bătătoresc mereu drumurile de la sufletul meu către inimile voastre.

Cu iubitul meu soț, Meteora, Grecia, 27.06.2016

 
Cu gratitudine, scriu de fiece dată despre și pentru fericire...

... plângând...