Nu pot să scriu nici cum aștepți tu să scriu, nici cât și nici cum

Nu pot să scriu nici cum aștepți tu să scriu, nici cât și nici cum.

Pot scrie doar în momentele în care cuvintele atârnă la marginea trăirilor mele cele mai intense, doar atunci când în piept am un preaplin insuportabil de neliniște sau ... de liniște.

Când sentimentele flutură ca fanioanele ce anunță că au ajuns la punctul terminus al emoțiilor consumate pe traseul plin de surprize al călătoriilor noastre pământene... sau nepământene...

Nu pot să te las să aștepți prea mult, dar nici să te amăgesc să crezi că pot scrie când și cât ai poftă.... și nici măcar cum...

Penița mea are doar o nevoie acută de a manifesta dorurile, iubirile, lacrimile și bucuriile până la capăt.

N-aș vrea să-mi transform bucuria în corvoadă, sclipirea ochilor în tristețe, cuvântul în piatră de moară.

Ori în piatră de încercare a ideilor mele care n-ar mai ajunge niciunde, nicicând, niciodată.

Nu pot să scriu nici cum aștepți tu să scriu, nici cât și nici cum...

Nici măcar eu nu știu când și cum vine vremea când pot cerne cuvintele prin mine și apoi să le plămădesc în istorioare, povestiri, poezii, închipuiri...

Nici măcar eu... 

Fiindcă scrisul e un har mai presus de noi.... mai presus de mine...

Nu aștepta să scriu...

Dă-mi voie doar să-mi aștern în fața ochilor tăi sentimentele ori de câte ori El  binevoiește să-mi umple cu iubire preaplinul de trăiri din inima mea...

Te rog nu aștepta... doar lasă-mă...!

Oferă-mi te rog privilegiul de a-mi permite să aștern la picioarele ochilor tăi... agitația sufletului meu... prin cuvinte!

Poate că n-o să-ți pară chiar foarte rău... Cine știe?