Dimineață ploiasă

Dimineață iar. Plouă.
Azi e zi liberă... deci fac eu cafeluța.
O aşez lângă maldărul de cărți scoase din bibliotecă şi lăsate pe masă, pentru citit.
Îmi trag scaunul şi mă aşez şi eu lângă cana de cafea.
Mă uit pe fereastră şi număr cu privirea picurii de ploaie.
Fără să-mi dau seama, mă trezesc vorbind cu toamna despre tine.
Sorb o gură de cafea. E fierbinte, amară şi cu caimac.
În gânduri nimic. Doar tu şi toamna.
Privirea rătăceşte aiurea pe geam fără a o putea ancora în realitatea cotidiană.
E vrăjită de frunzăreala gândurilor mele care cutreieră cu îndrăzneală prin desişurile minții.
Pe-acolo, pe undeva, eşti tu.
De fapt nu eşti tu cel adevărat, e doar ideea de "tu".
Tu cel adevărat eşti în altă parte. Undeva bine ascuns într-un cotlon doar de mine ştiut al inimii mele.
Ca să nu te găsească nimeni, ca să nu te fure nimeni... ca să nu te deranjeze nici măcar îndrăzneala gândurilor mele.
Plouă. E dimineață.
Şi-mi dau seama brusc că nebunia îndrăznelii inimii mele îți aparține cumva şi ție.

Mi-am dat seama încă de la început că ne potrivim.
Te înțelegeai minunat cu visele mele.
În plus, îți plăcea să te duci cu gândurile mele la adăpat în vadul simțirilor tale.
Mie îmi plăcea să le trec prin fiecare por al sufletului meu când mi le aduceai înapoi -ca să simt cum eşti, ca să te aduc cu o secundă mai aproape de ființă.
Am ştiut de la bun început că eşti pe gustul sentimentelor mele.
Cred că şi ele erau întrucâtva pe gustul tău... nu ştiu sigur.
Nu contează prea mult fiindcă acum te-ai instalat comod şi locuieşti bine-merci printre ele.

E un alt anotimp. E întotdeauna alt anotimp afară.
Niciun anotimp nu seamănă unul cu altul, aşa cum nici secundele nu seamănă-ntre ele.

Acum nu mai plouă. Nici soare nu e. E bine.
E.
E ceva ce trăieşte în noi şi dăinuie. Restul peisajului se tot schimbă şi-năuntru şi-nafară.
Şi în exterior şi în interior e ceva ce se schimbă şi ceva ce doar e.
Ai observat şi tu?

Sigur c-ai observat, doar nu-s eu singura care are ochi. Toți avem.
Greu e să învățăm încotro merită cu-adevărat să ne uităm cu ei, ca să nu ne irosim privirile.

Cine e, mă-ntrebi? Cin' să fie?
Noi, anotimpurile, soarele, vântul...

Ții minte era toamnă când ne-am îndrăgostit prima oară unul de celălalt.
Nu, nu... nu ploua. Doar bătea un pic vântul. Dar nouă nu ne păsa. Ne încălzea sângele ce se cobora din bujorii obrazului în trandafirii sufletului.

Ce frumos era vântul!

Ce frumoasă e toamna când râde inima în tine.

Nu crezi?

Va urma…