Credem în Dumnezeu, în iubire, în lipsa ei...
În căsnicie, în bărbați, în tot ceea ce ne spunem despre bărbați...
Credem multe.
Dar mai presus de toate credem că avem dreptate în orice situație contradictorie şi nu numai.
De fapt NU.
Asta nu credem.
De asta suntem convinse că aşa este.
Şi mai ştim că suntem sexul sensibil şi că deținem monopolul în ceea ce priveşte maniera în care ştim să iubim.
Suntem desăvârşite în a fi afectuoase.
Suntem de neegalat în felul în care ne pricepem să oferim tandrețe, atingeri, mângâieri...
Şi totuşi nu e chiar aşa.
Suntem de părere că bărbații nu ştiu să exprime verbal ori nonverbal sentimente adevărate.
E oarecum discutabil, judecând după numărul remarcabil al poeților şi al scriitorilor de geniu care au cântat iubirea în operele lor.
Nu e nevoie să fii poet ori scriitor...
Când trăirile din piepturile domnilor ating cote nebănuite, ei ştiu să manifeste tandrețe şi drăgălăşenie.
În orice şi prin absolut orice gest făcut.
Ei ştiu să vibreze iubire, să fie iubire, să transmită cu tenacitate iubire.
Şi fac asta în cele mai nebănuite, inedite sau obişnuite feluri de exprimare.
Ne-am obişnuit să primim flori, bomboane, să ni se deschidă uşa, sau să ni se ofere un loc pe scaun.
Nu avem ochi să observăm cât sacrificiu poate ascunde simplul gest în care un bărbat se oferă voluntar în a şterge praful din bibliotecă, deşi urăşte aproape organic această îndeletnicire casnică.
Fiecare gest minuscul de acest fel ascunde în spatele lui o doză uriaşă de dragoste, de afecțiune, de tandrețe şi de sublim.
Şi un fel de a iubi care deşi poate depăşi granițele înțelegerii feminine n-ar trebui să-i scape din vedere simțului nostru acut de observație.
Probabil că bărbații din viața noastră ar fi capabili să aranjeze zilnic norişorii albi de pe cerul inimilor noastre.
I-ar înşirui frumos, în declarații de dragoste interminabile, bucurie din fericirea lor de-a dărui.
I-ar aranja zi de zi, complet dezinteresat, doar dacă ar şti că asta contează într-adevăr pentru noi.
Dar noi, doamnele, suntem de părere că ei nu pot, că nu sunt în stare şi că doar noi ştim.
Credem că ştim.
De fapt ştim sigur că ştim şi n-avem nicio îndoială.
Şi astfel ne aşezăm cu grijă ochelarii de cal pe ochii tuturor simțurilor.
Şi habar n-avem că ne lipsim benevol de şansa de a vedea cum domnii din viețile noastre fac mereu minuscule gesturi de mare iubire pentru noi.
Însă tot ce nu se poate vedea cu ochiul liber nu există.
Şi din nefericire, nimic din ceea ce nu există nu poate conta...
Păcat... mare păcat!!!
Nu-i aşa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu