Am mai fost și altă dată la ședință în compania acelorași persoane.
Nu vreau să spun la ce fel de ședință, fiindcă nu asta face obiectul discuției noastre, e neimportant.
Important e că am rămas și de data asta cu gândul la aceeași persoană care mi-a atras atenția și prima dată.
E impresionant cum pe chipul ei zîmbitor poți citi toată nemulțumirea Pământului.
E o stare de fapt ce s-a așezat și cuibărit peste tot prin ea, din câte am băgat de seamă.
Nu știu dacă ea realizează acest aspect, sau își dă cât de cât seama despre acest lucru.
Cel mai probabil nu. N-are vreme. Presupun că nemulțumirea asta îi cam ocupă tot timpul.
Am aflat mai apoi că e un om nefericit, care a trecut printr-un divorț oarecum recent.
Nu cunosc deloc acest om, dar cu siguranță nu e ușor să treci printr-o experiență de felul acesta.
Nu aș vrea să-mi dau cu părerea despre ce și cum e de făcut în acest caz.
Nu sunt în măsură și nu e treaba mea. E treaba ei. Lecția ei. A lor.
Ceea ce e impresionant însă e cum reușește să adune pe masca chipului, într-o grimasă mare cât o zi de post, toată urâțenia și nemulțumirea lumii ei.
Extrapolând ideea la fiecare dintre cei care suntem, ma gândesc că bine ar ma fi ca fiecare dintre noi să ne putem privi în fiecare moment cu sinceritate deplină, absolută.
Poate că am reuși să observăm că atunci când toate ne merg pe dos, toate ne par invers de cum ar trebui să fie, lumea din interiorul nostru ne pare a fi urât mirositoare și e cu susul în jos.
Toate închipuirile legate de gândurile noastre egotice tronează atunci prin noi și ne bagă suferința adânc până la rădăcinile sufletelor noastre schingiuite de gânduri fără sens.
Atunci, noi înșine suntem singurii responsabili că ne lăsăm acaparați cu totul de nemulțumirea ce izvorăște din suferința din noi.
Când toată lumea noastră e cu susul în jos, să ne privim cu sinceritate în oglinda inimilor noastre.
Poate că nu lumea e invers. Poate doar căruța noastră cu gânduri ne-a trăsturnat percepțiile pe dos.
Și poate, într-un moment de sinceritate, reușim să găsim că ne e mai ușor să ne repoziționăm noi în raport cu lumea din închipuirea noastră.
Mult mai ușor decât să învârtim pe dos lumea toată, ca s-o recalibrăm, funcție de nebunia nemulțumirii ce șade în noi.
Gândurile în absența luminii ne rănesc; fac rău atât nouă, cât și celor din jurul nostru. Lumile noastre se pot prăbuși și cam asta se întâmplă adeseori, însă noi prin ilogica, revoltătoare seninătate, simplitate, naturalețe, le restaurăm printr-un zâmbet doar: calm, sincer, cald. :)
RăspundețiȘtergere